„Noua ordine” a lui Macron, o capcană pentru Europa Centrală și de Est

 

Discursurile recente de politică externă ale președintelui Macron, după alegerea lui Joe Biden la Casa Albă, ne arată că, de fapt, nu a fost vorba doar despre antipatia sa față de Trump, ci de un proiect politic și strategic mai amplu. Viziunea propusă în subtext este de a pune capăt prezenței militare americane în Europa și dominației Statelor Unite asupra NATO, crescând implicit rolul Franței în coordonarea securității europene și restabilind legăturile cu Rusia. Dar să privim tabloul în ansamblul său și mai ales să încercăm să înțelegem în ce direcție se pot îndreapta lucrurile în perioada următoare.

Când a fost ales, pe 7 mai 2017, strălucitor, intelectual și carismatic, a salvat Uniunea Europeană într-un moment greu, opunându-se Frexit-ului propus de Marine Le Pen. Este un merit important, pe care va trebui să i-l recunoaștem întotdeauna.

Pentru a fi însă reales la prezidențialele din primăvara anului viitor, Emmanuel Macron are nevoie să dezgroape gaullismul și să alimenteze anti-americanismul tradițional al francezilor, cu scopul de a rupe măcar o parte din electoratul naționalist. Dacă Michel Barnier obține în primul tur peste 20% și o depășește pe Le Pen (sau pe cine va reprezenta curentul naționalist radical), cu sloganul său deja anunțat, „Patriot și european”, atunci lucrurile se complică serios pentru Macron iar Barnier ar putea să-l învingă în turul al doilea, dat fiind că alegătorii socialiști nu îi vor da votul lui Macron și cel mai probabil se vor abține iar naționaliștii s-ar putea simți mai atrași de formula de centru-dreapta a republicanismului lui Barnier. Pe de altă parte, Vestele Galbene au creat deja o atmosferă destul de încordată pe plan intern față de guvernarea actuală iar gradul de satisfacție al francezilor în legătură cu politicile economico-sociale din ultimii ani nu este foarte mare.

Bătălia-cheie din scrutinul care va avea loc peste doar 14 luni se va da așadar în primul tur, nu în al doilea, mai exact între Barnier și extremiști. Macron ar dori-o pe Len Pen în turul al doilea, victimă sigură. Cu un scor de aproximativ 20%, republicanul Fillon a ratat de puțin în aprilie 2017 calificarea în finala prezidențialelor și totul a fost ulterior o formalitate pentru Macron. Majoritatea francezilor nu vor alege niciodată un președinte extremist.

Revenirea republicanilor în prim-planul politicii franceze în 2022 va atrage inevitabil în discuție chestiunea „grandorii Franței”, a suveranității și a relației cu SUA. Pe de altă parte, tentația apropierii Franța-Rusia a fost aproape o constantă a istoriei moderne a celor două puteri (cu excepția campaniei nefericite a lui Napoleon, de la care au trecut totuși mai bine de 200 de ani), o tentație de apropiere care l-a încercat până și pe bravul general Charles de Gaulle, atât spre finalul războiului (1943-1945), cât și mai târziu, pe deja alesul președinte al celei de-a cincea Republici, atunci când a efectuat controversata vizită în URSS, în vara lui 1966, la doar trei luni după ce scosese Franța din sistemul militar integrat al NATO.

Reticența față de puterea americană în Europa și tentația bunei relații cu Rusia sunt așadar caracteristici mai vechi ale politicii franceze, pe care Macron le reiterează astăzi într-un mod tot mai deranjant și mai îngrijorător pentru Europa Centrală și de Est. Țările din această regiune nu au nicio problemă cu prezența militară americană pe continentul nostru (dimpotrivă, o doresc din ce în ce mai mare) ci se simt – pe bună dreptate, având o întreagă istorie în spate în acest sens – amenințate de Rusia. Adică exact inversul opțiunilor lui Macron în raport cu SUA și Rusia.

Dar în discuție nu sunt numai considerente electorale legate de prezidențialele franceze din aprilie/mai 2022, ci mult mai mult decât atât. În fond, nu avem nicio garanție că înlocuirea lui Macron cu Barnier ar schimba ceva din modul Parisului de a vedea prezența Americii în Europa sau de a respinge rolul decisiv al Washington-ului în cadrul Alianței Nord-Atlantice. Ar putea fi pur și simplu o viziune mai profundă a Franței și, poate, a Europei de Vest, care să nu depindă de alternanța la putere din aceste capitale. Caz în care îngrijorarea Poloniei, României și Statelor Baltice ar trebui să devină substanțială și să oblige la consolidarea și mai adâncă a parteneriatului cu SUA.

Scoaterea trupelor americane din Europa și stoparea dominației americane asupra NATO sunt temele care trebuie subînțelese la lectura atentă a conceptului de autonomie strategică europeană, asupra căruia insistă președintele francez, chiar și după ce Trump a pierdut alegerile. Este de la sine înțeles că o victorie a lui Trump l-ar fi ajutat mult mai mult pe Macron în a-și susține ideea autonomizării Uniunii Europene de Statele Unite. Dar acum Trump nu mai este la Casa Albă. S-ar putea întoarce în ianuarie 2025, pot să spună susținătorii tezelor domnului Macron, iar europenii trebuie să fie pregătiți pentru o dezangajare americană pe termen lung. În opinia mea, America nu va părăsi Europa, nici sub democrați, nici sub republicani, pentru motivul fundamental (valabil după debarcarea din 1944 încoace) că nu își permite riscul ca marele continent eurasiatic să intre sub controlul unei singure mari puteri.

Să vedem însă ce evaluări are și ce ne propune domnul Macron. În esență, dincolo de conceptul destul de vag și suprautilizat de „autonomie strategică europeană”, am primit recent câteva clarificări din partea președintelui francez și, cu deferența necesară, vom spune că țările din Europa Centrală și de Est (Flancul Estic al NATO și UE) nu vor fi niciodată de acord cu niciuna dintre aceste idei:

Europa trebuie să-și asigure singură securitatea – fals și imposibil. Europa nu poate în prezent și nu va putea nici în viitor să-și asigure prin forțe militare proprii securitatea. UE are două țări relativ mari și restul mici, nesemnificative militar. Nici Franța, nici Germania nu ar lupta, de exemplu, împotriva Rusiei, pentru a apăra Europa Centrală și de Est. Nici nu pot, nici nu vor. Pe de o parte, nu au resursele și mijloacele militare necesare pentru a înfrunta armata rusă, pe de altă parte nici nu ar fi dispuse (voință politică) să facă acest lucru, atât Parisul cât și Berlinul preferând oricând o relație economică bună cu Rusia unui conflict militar menit să salveze de la invazie sau agresiune țările central și est-europene;
NATO a devenit o organizație irelevantă, care ar fi fost înființată pentru a se opune Pactului de la Varșovia (acum dispărut). Fals. NATO a fost creat în 1949, Pactul de la Varșovia în 1955. NATO nu a fost creat pentru ce spune domnul Macron, ci pentru rațiunile explicate de primul secretar general al Alianței, lordul Ismay – „NATO a fost creat pentru a-i ține pe ruși afară, pe germani liniștiți și pe americani înăuntru” (Europei), principii valabile și astăzi. Interesele dominatoare ale Moscovei în relația cu Europa Centrală și de Est nu au dispărut odată cu desființarea Tratatului de la Varșovia, în 1991;
NATO trebuie echilibrată iar autonomia strategică europeană va întări Alianța – „nu cumpărăm” ideea. „Federalizarea” NATO, între un aşa-zis „pilon european” asigurat de UE şi pilonul democraţiilor de limbă engleză (SUA, Marea Britanie, Canada) nu ar aduce întărirea, ci slăbirea Alianţei şi decredibilizarea ei. Ce înseamnă echilibrarea de care vorbește președintele francez? Înseamnă încetarea rolului decisiv al SUA. Cu alte cuvinte, SUA, Marea Britanie, Canada și eventual Turcia (de fapt, cele mai importante armate ale NATO) să se ocupe de teritoriul extra-UE al NATO, iar UE să preia responsabilitatea apărării teritoriului său, cel mai probabil sub tutela Franței, rămasă singura putere nucleară a UE și singura țară a UE cu rol de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. Asta în condițiile în care președintele Macron nu a menționat nici măcar o singură dată ideea de garanții de securitate acordate de europeni statelor de la periferia estică! Cuvântul magic, garanții de securitate, lipsește. Fără garanții de securitate, autonomia strategică europeană este zero, nu avem nevoie de ea. Într-un limbaj colocvial, să spunem şi noi că, „la o adică”, de s-ar întâmpla într-o zi să fim cu agresorul care mormăie ameninţător la frontiera de est, parcă nu am fi foarte confortabili să-i aşteptăm pe francezi, olandezi sau italieni să ne ajute să gonim ursul;
SUA ar fi devenit „o putere pacifică”. Incorect. Statele Unite au avut dintotdeauna o dimensiune strategică nord-atlantică și una pacifică, la fel de puternice, fiind o putere globală cu deschidere spre ambele oceane. La Conferința de Securitate de la München, președintele Biden a spus foarte clar că „alianța transatlantică s-a întors”, că America rămâne angajată pentru respectarea aplicării articolului 5 al Tratatului NATO iar SUA și UE – precum și ceilalți aliați din NATO – trebuie să se opună împreună expansiunii influenței regimurilor totalitare de la Beijing și Moscova. Faptul că SUA sunt foarte interesate geostrategic și de zona indo-pacifică nu înseamnă abandonarea Europei, ci strângerea mai puternică a relațiilor cu toți aliații Americii din lume, așa cum se afirmă în noua politică externă americană;
Chiar dacă este mai veche, teza integrării europene în cercuri concentrice[1] a președintelui Macron aproape că nici nu mai ascunde convingerea că în UE există mai multe categorii de membri și că țările postcomuniste ar cam trebui să asculte și să urmeze direcția indicată de nucleul central fondator, în care bineînțeles Franța și Germania sunt cele care dau tonul. Nici aceasta nu este o teză cu care Europa Centrală și de Est să poată fi de acord, pur și simplu pentru că istoria, temerile, amenințările și interesele de securitate ale acestor țări sunt diferite de ale Franței.
În concluzie, argumentația domnului Macron nu este sustenabilă, cel puțin nu la nivelul întregii UE. Ne dă mai degrabă impresia că a fost pregătită acum câțiva ani, în perioada președinției Trump iar victoria lui Biden l-a surprins pe Macron cu temele nefăcute și vorbind din inerție. Da, putem înțelege că o victorie a lui Trump i-ar fi convenit de minune, pentru a-și susține în continuare, aparent întemeiat, teza desprinderii UE de umbrela de securitate a SUA. Dar acum chiar nu mai merge. Nu mai este niciun motiv.

Ce se poate întâmpla mai departe? Vorbe, multe vorbe și – pe termen scurt și mediu – nimic concret. Pentru adoptarea unor decizii de politică externă și de securitate, așa cum știm, în Consiliul UE este nevoie de unanimitate. Chiar dacă va presa la Bruxelles, niciodată nu va obține președintele Macron unanimitate pe autonomizarea UE față de SUA, pentru că cel puțin țările de pe Flancul Estic (Polonia, România, Statele Baltice) nu vor renunța la garanțiile de securitate americane (art. 5 NATO), nu vor închide bazele militare americane de pe teritoriul lor și nici nu vor investi inutil în ceva ce nu le trebuie. Nu are sens să vorbim despre o Uniune a Apărării care nu poate oferi garanții de securitate decât așa, ca poezie politică europeană… Iar a vorbi despre o Armată Europeană este o cauză pierdută din start. Nici măcar la nivelul grupului PESCO pentru Apărare, înfiinţat în 2017, nu se va putea lua o asemenea decizie. Dacă România va fi prea „politicoasă” faţă de Franţa să spună Nu, oricum Polonia este şi ea în PESCO iar deciziile majore se iau tot pe bază de unanimitate.

Depinde ce va dori, în aceste condiții, să facă Franța mai departe. Are puține variante la dispoziție. Să accepte că UE, în mecanismul decizional actual prevăzut de Tratatul de la Lisabona, nu va vota desprinderea de SUA, sau să iasă din NATO pe linie militară, ceea ce președintele de Gaulle a mai făcut, în același an 1966 când a vizitat Uniunea Sovietică, într-o bizară și lipsită de credibilitate manevră politico-diplomatică, spre surprinderea anglo-americanilor.

Vechea iluzie franceză, de a reprezenta o putere egală și eventual o punte de legătură între SUA, China și Rusia, nu va funcționa. Statele Unite au definit clar China și Rusia ca rivali sistemici și nu au nevoie de acest rol alunecos al Franței.

În fine, mai este și un al treilea scenariu, catastrofal dar, sperăm, foarte puțin probabil, cel al ruperii în viitor a Uniunii Europene, în momentul în care se va realiza că nu există voință politică la nivelul celor 27 de state pentru un nou Tratat al UE, în care să se renunțe la unanimitate iar nucleul central franco-german să poată practic decide trecând peste opoziția țărilor periferice. Deja premierul olandez Rutte a evocat posibilitatea ca UE să se desființeze și să se reînființeze imediat după aceea, fără țările cârcotașe, propunerea-bombă apărând cu ocazia veto-ului Poloniei și Ungariei la proiectul de buget pentru următorii șapte ani. Criza de atunci a fost depășită. Dar ideea a rămas enunțată. Poate fi oricând reluată, pe alte motive.

Cu excepția primului scenariu, în care Parisul ar înțelege singur că țările de la periferia estică a UE nu pot fi de acord cu viziunea sa geopolitică și ar renunța la acest plan, celelalte două variante menționate, în care Franța va continua să adâncească ruptura strategică de SUA și apropierea economică de Rusia sau ar refuza colaborarea cu SUA în „competiția extremă” contra Chinei, ar fi nocive intereselor de securitate ale Europei Centrale și de Est. Ar însemna, practic, că mult aşteptata revigorare a relaţiilor transatlantice va fi departe de nivelul aşteptărilor. Când preşedintele Macron, la conferinţa de la München, a spus „l-am ascultat pe preşedintele Biden, sunt de acord în multe privinţe dar noi avem o agendă distinctă” nu a specificat care „noi”.

Să nu existe neînțelegeri: Uniunea Europeană este o realizare istorică extraordinară, o necesitate absolută și un imens beneficiu inclusiv pentru țările Europei Centrale, care au aderat în 2004, 2007 și 2013. România este o țară cu o politică externă pro-europeană și așa trebuie să rămână. Regiunea noastră are nevoie de UE pentru a-și menține oportunitățile de dezvoltare și practicile bunei guvernări. Fără UE, este o certitudine că Polonia, România, Ungaria, Bulgaria sau Statele Baltice ar fi fost mult în urma nivelului la care sunt astăzi, în care au recuperat o parte din deficitul istoric de dezvoltare economică față de Vestul Europei. Este suficient să privim spre Ucraina, Republica Moldova, Serbia sau Bosnia-Herțegovina. Dar, cu toate aceste merite incontestabile, UE nu trebuie să intre peste domeniul de responsabilitate al NATO iar „diviziunea muncii” trebuie respectată: UE creează oportunități de dezvoltare şi veghează la buna guvernare, în timp ce NATO asigură apărarea colectivă a spațiului euro-atlantic. Să nu amestecăm lucrurile. Nu dorim schimbarea actualei ordini europene şi euro-atlantice.

Desigur, alegerile prezidențiale franceze vor trece iar până în aprilie/mai anul viitor nu credem că se va întâmpla nimic grav. Indiferent dacă numele viitorului președinte va fi Emmanuel Macron sau Michel Barnier, Franța va trebui la un moment dat să formuleze un mesaj de clarificare și față de Europa Centrală și de Est. Unul care să șteargă mai vechea impresie de superioritate și aroganță pe care președintele Chirac ne-a transmis-o, nouă și întregii regiuni, atunci când a rostit faimoasa sintagmă „România a pierdut o bună ocazie să tacă”. Din păcate, se pare că președintele Macron nu a făcut nimic pentru a șterge impresia că Parisul chiar așa vede lucrurile în relația cu jumătatea estică a UE și a NATO.

Valentin Naumescu
 


Preluat de la: Timpul.md

 Fără categorie