A doua zi, fratele meu Costică, care făcea armata la Nistru, a intrat înspăimântat în casă, în haine militare, şi a strigat: „Gata-i Basarabia!”. Şi apoi ne-a explicat că a fost cedată ruşilor. Când ne-am uitat afară, pe toate drumurile plecau trăsuri, iar alţii se grăbeau, pe jos, spre graniţa română. Din urma lor, la o distanţă nu prea mare, înainta armata rusă.

Când lumea a văzut că românii pleacă, iar în Basarabia năvălesc ruşii, o parte se bucurau, altă parte se scârbeau, iar cealaltă parte (aş zice, cea mai mare parte) erau indiferenţi. De români am fost mulţumiţi, dar dacă vin ruşii, să vină, mă rog, vom vedea şi altfel de viaţă.

Eu m-am bucurat, ba chiar eram entuziasmat că vine rusul. De ce? Cred că singur nu ştiam de ce. Poate de aceea că am avut neplăceri la Lipnic sau poate că, pur şi simplu, „schimbarea domnilor – bucuria nebunilor”. În mod deosebit s-au bucurat bătrânii noştri, care mai trăiseră cândva cu ruşii şi care ne asigurau fericiţi că pe viitor ne aşteaptă o viaţă foarte bună şi foarte îmbelşugată. Mai nemulţumit de rus era tineretul, care s-a născut cu românii, a învăţat la şcoala română şi s-a adăpat din cultura română. Despre comunism, ţăranii ştiau prea puţin, ca să nu zic – chiar deloc. Cu atât mai puţin ştiau ei ce înseamnă Uniunea Sovietică, pe care continuau să o numească Rusia.

Chiar a doua zi după ce au trecut armatele roşii prin satul nostru, am fost chemaţi, toţi oamenii, la miting. În faţa lumii a vorbit un rus în ruseşte, iar moş Axânte Chivirigă ne tâlcuia în… moldoveneşte. A vorbit foarte mult rusul, însă toată cuvântarea lui se rezuma la aceea că noi deja am scăpat de boieri, că de azi înainte pământul e al nostru – nu al boierilor -, iar stăpâni în ţară la noi vor fi muncitorii şi ţăranii.

După miting, s-a încins între ţărani o discuţie aprinsă. Unii nu înţelegeau de care anume boieri am scăpat noi, de vreme ce în satul nostru nu au fost boieri niciodată, şi cum pământul nostru poate să devină al nostru, dacă el a fost întotdeauna numai al nostru. Nu înţelegeau ţăranii încă un lucru – cum adică să fie stăpâni, în ţară, muncitorii şi ţăranii, din moment ce stăpâni sunt ruşii? Toată lumea ştia că la noi, în Basarabia, până astăzi au fost stăpâni românii, iar de azi sunt ruşii, dar aceştia ne spun că stăpânii Moldovei vor fi muncitorii şi ţăranii – asta nu încăpea în mintea oamenilor. Dacă noi suntem stăpâni, zise un ţăran bărbos şi hazliu, ia să-i poftim pe ruşi să se care din satul nostru, să vedem dacă au să se ducă. Unii ţărani au observat în cuvântarea rusului o hâtrie vicleană, o cursă sau o primejdie şi poate că toţi ar fi ajuns repede la aceeaşi concluzie, de n-ar fi fost bătrânii, care nu încetau să ne asigure că-i foarte bine de trăit cu rusul. De un singur lucru, totuşi, s-au bucurat toţi – că de azi înainte nu vor mai plăti impozite la stat.

Dar la numai o lună de zile după această făgăduinţă, oamenii au rămas îngroziţi, când au primit cu toţii înştiinţare că-s datori să dea statului porumb, grâu, carne, orz, ovăz, răsărită, lână, lapte, pielicele, ouă ş.a.m.d. Axânte Chivirigă, care era preşedintele satului, umbla din casă în casă cu o turmă de pierde-vară, care se numeau agitatori, şi lămureau oamenilor importanţa acestor strângeri pentru stat, dar, de fapt, terorizau oamenii şi-i speriau că, de se vor împotrivi, vor fi arestaţi şi trimişi la urşii albi. Oamenii alergau îngroziţi unul la altul şi se sfătuiau ce e de făcut şi cum să dea la stat ouă, dacă nu au găini, lână, dacă nu au oi, lapte, dacă nu au vacă. Unii gospodari mai înstăriţi s-au grăbit să predea statului tot ce li s-a cerut, ca să nu intre în bucluc, dar îndată le-a venit o altă înştiinţate prin care li se cerea iarăşi pâine, iarăşi ouă, lapte şi lână. Unii au dat şi a doua oară, crezând că-i gata, dar imediat erau obligaţi să se achite şi a treia oară. Lumea fusese cuprinsă de panică, iar bătrânii care-i lăudaseră pe ruşi au început să se vaicăre că, cică, aista n-ar fi rusul, ci însuşi dracul. Alţii au dat şi a treia oară, vânzând oi, boi, cai, covoare şi tot ce aveau pe lângă gospodărie, ca să se achite cu statul. În zadar însă. Nu reuşeai să te achiţi cu o „datorie faţă de stat” şi erai anunţat, printr-o altă înştiinţare, că eşti datornic, ca, până la urmă, să vină nişte turme de tineri, care se numeau comsomolişti şi care răsturnau scârtele de paie şi de ciocleji sau îţi scotoceau prin saraiuri, prin toate borţile şi cotloanele, căutând pâine. Apoi îţi măturau podul şi îţi luau până la ultimul grăunte, lăsându-te absolut cu nimic. Ei numeau această operaţie sângeroasă răsculăcire (în sensul de deschiaburire).

Cei care nu puteau achita impozitul se sculau în zori şi se duceau în lumea largă, fiindcă, de stăteau acasă, erau luaţi noaptea de „maşina neagră” – aşa era numită maşina cu care miliţia îi căra pe moldoveni spre adâncurile Siberiei. Groaza cuprinse toată Moldova şi niciun om nu era sigur că va rămâne liber. De nu erai bogat, ai făcut armata la jandarmi sau ai slujit în primărie, sau ai fost ofiţer la români, sau ai neamuri peste hotare, sau te-a pârât cineva că ai zis sau ai avut de gând să zici ceva neplăcut comuniştilor. Chiar şi cei sărmani erau cuprinşi de frică: unii se lăsau influenţaţi de frica generală, iar alţii erau creştini şi iubitori de dreptate – deşi protestau contra regimului numai în prezenţa soţiilor lor. Nu erau cuprinşi de teamă doar oamenii de nimic, care nu aveau niciun principiu în viaţă; leneşii legendari, care parcă juraseră să nu pună niciodată mâna pe uneltele de lucru; săracii, care fie că nu pricepeau nimic, fie că pur şi simplu nu gândeau nimic; tinerii, pregătiţi să înfăptuiască orice fărădelege de care avea nevoie partidul; copiii care şi-au vândut părinţii şi care nu puteau răspunde pentru vorbele lor. De asemenea, erau neînfricate toate haimanalele, care-şi vindeau neamul şi rudele, care ar fi semnat orice scrisoare, ar fi pârât la comandă pe oricine de care comuniştii vroiau să scape şi să-i nenorocească. Preoţii, care au reuşit, s-au refugiat în România, alţii au dezbrăcat caftanele şi s-au angajat la stat. Doar un număr foarte mic de preoţi au îndrăznit să se apropie de altare. Flăcăii şi fetele ascundeau mai adânc cruciuliţele sub cămăşi, iar alţii chiar şi le smulgeau de la piept şi scoteau icoanele din casă. Erau şi din cei care tăgăduiau că sunt credincioşi şi rămâneau creştini numai la ei în suflet. O frică generală cuprinse întreaga Moldovă…

ARHIVA TIMPUL
iulie 2010

Preluat de la: Timpul.md