Dispariția numelui limbii, ca unul dintre puținele semne distinctive ale identității noastre, chiar dacă pare o ipoteză exagerată, înseamnă – în stare de paralizie culturală – moartea limbii însăși . „Dispariția fizică a unei națiuni poate fi abordată, – după cum susține savantul sârb Časlav Koprivica, – în două moduri: fie națiunea va fi distrusă cu forța de un agresor extern, fie se va epuiza voința de autoreproducere, ceea ce se întâmplă dacă piere sentimentul valorii propriei identități.
Moare limba, moare și națiunea. Dacă limba este remodelată, – indiferent cum, în mod natural sau artificial – națiunea suferă și ea schimbări, deoarece aparatul său conceptual, conștiința de sine și identitatea sunt schimbate”.
Faptul că limba noastră va fi păstrată „sub acoperirea” limbii române nu ne aduce, o spunem fără răutate și invidie, prea multă consolare. Din păcate, România nu ne poate da cuvântul de onoare că va păstra limba moldovenească sub învelitoarea limbii române, fiind sortită ea însăși să se dizolve în „pandemoniul babilonian” al UE. Peste un sfert de secol, în țara vecină vor locui doar 14,5 milioane de români, adică cu 5 milioane mai puțini decât acum. Pronosticurile susțin că România va fi rapid depopulată.
Totuși, vremea noastră se apropie de sfârșit, statul moldovenesc și poporul moldovenesc sunt, oare, în pragul dispariției? În afară de cetățenii de rând, există un număr foarte mic de savanți, experți și politicieni, care pun la îndoială acest fapt. Schimbarea ilegală a denumirii limbii de stat din moldovenească în română în 2013 a jucat un rol important în obștescul ei sfârșit, când cetățeni români, membri ai Curții Constituționale a Republicii Moldova, fiind în conflict de interese, au decis că o simplă hotărâre parlamentară primează asupra Constituției. Motivul politic al acestei nelegiuiri a fost ascuns îndărătul unor criterii științifice și al unor fabulații constituționale.
Cine va fi responsabil, dacă Moldova va dispărea de pe harta Europei? Bineînțeles, în primul rând noi, moldovenii, sau mai bine zis, elita noastră. Dar nu doar, propriu-zis, elita care și-a trădat poporul. Se impun mai mulți factori agresivi interni și externi, care ne subminează statalitatea, identitatea, voința noastră de autodeterminare, altfel spus, credința noastră în ceea ce suntem, așa cum am fost botezați atunci când am apărut în lume cu pașaportul nostru filosofico-religios, codul nostru cultural, balada „Miorița”, care a fost elaborată în secolul XIII, cu două secole înainte de fondarea statului nostru.
La fel de grav și de nociv ca acest factor intern este factorul extern – unionismul – care acționează de multă vreme ca o ploaie acidă asupra spiritului moldovenesc.
Unionismul e un curent politic bazat pe ideea de comuniune istorică, culturală și etnică între popoarele Moldovei și României. De la apariția noului stat moldovenesc, sau, mai bine zis, de la renașterea acestuia în 1991, grupuri consacrate ideologic unionismului sub forma unor entități culturale, ONG-uri și partide politice, fie din România, fie de la noi, au revendicat existența Moldovei ca stat independent, autonom și entitate etnică. Cu puțin peste 10 ani în urmă, în 2013, elita politică românească a articulat în cele din urmă aceste revendicări sub forma declarației “diplomatice” de unire a președintelui Traian Băsescu, care a afirmat că „al treilea „proiect fundamental” al României, după aderarea la NATO și la UE, „ar trebui să fie unificarea cu Republica Moldova”. Până atunci, în 2005, Băsescu a prezentat „un plan de unire a României cu Republica Moldova înainte de preconizata aderare a României la UE”. Vorbind de „opțiunea celor două Germanii”, Băsescu a spus că „România este singura țară, singura națiune care a rămas divizată după reunificarea Germaniei, iar Unirea se va face în interiorul Uniunii Europene”.
Acestea sunt, cum se vede, singurele declarații pe față ale României privind necesitatea dispariției Republicii Moldova ca stat și unicele, care indică existența unui plan al guvernanților români, despre care se știe doar din gura unui unionist înflăcărat, Dorin Chirtoacă, fostul primar al Chișinăului, care a argumentat bugetul tuturor măsurilor de unificare – circa 200 de miliarde de euro, calculat pentru 10 ani – durata procesului.
O nouă etapă de impulsionare a unionismului este legată de integrarea României în UE după 2007. Dacă mai devreme accentul unionismului era pus pe componentele ideologice și geopolitice, acum el este deplasat pe oportunitatea de a deveni parte a lumii europene și prospere. Moldovenii sunt ademeniți cu salarii mari, cu pensii și alte beneficii sociale. Argumentele experților sunt de înțeles, desigur, și uneori de necontestat, dar un om obișnuit nu este capabil să gândească ca un politician sau ca un expert, el nu este fascinat de planuri globale, din care nu poate obține câștig imediat. Ce interes concret poate avea el să participe la proiecte atât de grandioase și de neînțeles precum unificarea a două state? Dacă un om simplu își poate ghici norocul în acest vis eroic, dați-i-l acum și în așa fel, încât să fie palpabil. Doar o amenințare tehnogenică sau militară puternică poate face un om simplu să renunțe pentru o vreme la modul său de gândire și să-l determine la o alegere nonconformistă. Un moldovean nu va risca să rămână fără bonusurile sale obișnuite: de ce ar pleda pentru unificarea celor două țări, când se poate bucura alternativ, având două buletine de identitate, atât de beneficiile Moldovei, cât și de cele ale României. Pe de altă parte, nu trebuie să ne așteptăm ca un individ aparte să simtă compasiune pentru dispariția poporului său, chiar dacă aceasta se întâmplă sub ochii lui.
Planul Belkovski funcționează
Datele prezentate mai sus atestă un proces profund de transformare a identității naționale din cea moldovenească în cea românească, care nu are o justificare istorică temeinică (https://www.moldovenii.md/md/section/475). Dezvoltarea sistematică a acestui proces în ultimele două decenii arată că respectivul are un caracter de lungă durată și este unul dintre factorii de maximă importanță în analiza proceselor politice din regiune.
Influența crescândă a unionismului în Moldova se manifestă, în primul rând, la toate nivelele sistemului educațional. Susținătorii ideilor pan-românești, care sunt deosebit de numeroși, mai ales, în rândul intelectualității naționale, contestă ideile de conservare a identității naționale moldovenești (ideile moldovenismului), categorisindu-le drept provinciale și sălbatice, rădăcinile cărora s-ar trage nu din antichitate, ci din stalinism, contribuind astfel la formarea unui complex de inferioritate în rândul celor care se consideră moldoveni.
Susținerea la nivel de stat a unora dintre tezele cheie ale unioniștilor, cum ar fi studierea Istoriei românilor și a limbii române, precum și recunoașterea statutului limbii române, ca limbă de stat, înseamnă legitimarea de facto a acestora în politicile publice.
În general, politicile României față de Republica Moldova sunt concepute pe termen lung. În primul rând, moldovenilor li se acordă cetățenie română, deși acest proces devine foarte costisitor, fiind lăsat acum în seama „businessului pașapoartelor”. Numărul moldovenilor care votează la alegerile din România este, de asemenea, în creștere. În fiecare an, România alocă subvenții pentru admiterea tinerilor moldoveni, în principal studenți, de la 4 la 6 mii de locuri anual, salvând de la faliment propriul sistem de educație. Studierea în universitățile românești capătă caracter de masă, absolvenții „basarabeni” sunt larg reprezentați în diverse sfere ale vieții publice din Republica Moldova, considerând drept o datorie implementarea principiilor unionismului. Un rol important în acest proces îl are Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, care acordă asistență financiară presei și organizațiilor neguvernamentale (ONG-uri), ce consimt abordările pan-românești în probleme istorice, etnopolitice și lingvistice.
România joacă un rol tot mai important în economia Republicii Moldova. În 2010 Bucureștiul a acordat Chișinăului un împrumut de 100 de milioane de euro fără dobândă, iar în 2015 – 150 de milioane de euro. În ultimii 20 de ani, ponderea României în exporturile moldovenești a crescut semnificativ, de la 7 la sută în 2000 la 33 la sută în 2023.
Piedicile din calea unionismului
De fapt, nu există un răspuns univoc la întrebarea dacă elita românească ar dori cu adevărat unirea cu Republica Moldova, precum și dacă elita moldovenească pledează necondiționat pentru Unire. În primul rând, această întrebare nu a figurat niciodată și nicăieri pe agendele organizațiilor internaționale, a căror competență cuprinde dezbaterea problemei extrem de dificile privind schimbarea frontierelor statale existente, aprobate de comunitatea internațională. Și nici nu s-a atestat vreo discuție oficială în această temă între reprezentanții elitelor moldovenești și românești. În al doilea rând, oricât de înduioșătoare ar părea declarațiile liderilor țărilor noastre, culminând cu expresiile naționaliste de tipul “să ne ținem de neamuri” și “sângele apă nu se face”, pentru elita românească unificarea este o mare durere de cap, iar pentru elita moldovenească pierderile sunt și mai dramatice – locuri garantate la troaca puterii.
Există, fără îndoială, factori puternici, care inhibă Unirea. E dificil de a justifica retorica privind „cele două state românești” și „țară divizată” din cauza faptului, că majoritatea absolută a populației moldovenești – cel puțin 70 la sută- are o identitate națională moldovenească, nu românească. Să considerăm că acesta este primul și principalul factor de descurajare a Unirii.
Statele lumii puternice și influente nu par să fie interesate de unificare. Puține dintre ele își declară deschis poziția în această privință. Poziția Rusiei, bunăoară, este evidentă, în timp ce poziția Ucrainei este necunoscută. Aliații NATO și UE ai României, deși nu critică Bucureștiul pentru demersurile sale unioniste, nu îl sprijină în problema unificării, rămânând fideli principiilor lor de politică externă: după ce au susținut independența Kosovo în 2008, principalele țări occidentale au exclus, totuși, bazându-se pe indicii naționale, posibilitatea unificării acestuia cu Albania. Acesta este cel de-al patrulea factor.
Unioniștii au poziții slabe în mediul de afaceri, deși statul moldovean a devenit aproape o anexă a sectorului bancar, o caracatiță financiară manipulată de străini, printre care oamenii de afaceri din România nu ar fi pe ultimul loc. Recent, o cetățeană româncă a fost numită în fruntea Băncii Naționale a Moldovei. Cu toate acestea, marile personalități din mediul de afaceri moldovean nu au pledat niciodată pentru Unire și din cauză că această opțiune le-ar fi subminat statutul social și l-ar fi „dizolvat” în tumultul românesc. De altfel, poate părea ciudat, dar printre oamenii bogați există mulți patrioți sinceri ai Republicii Moldova, care își dezvoltă țara și cred în viitorul ei. Și acesta este, în cele din urmă, al cincilea factor important care frânează unificarea.
Prezența acestor factori de descurajare nu poate însă opri creșterea sentimentelor pro-românești în Republica Moldova și influența României asupra societății moldovenești, care a crescut semnificativ de la declanșarea ostilităților din Ucraina. Astfel, o nouă realitate politică se conturează pe ambele maluri ale Prutului. Experiența arată că unioniștii păstrează un mare potențial politic în raport cu puterea de la Chișinău, fie că la cârma țării se află stânga sau dreapta politică. Influența crescândă a României contribuie la creșterea încrederii unioniștilor în forța lor și limitează reacția autorităților noastre la încăpățânarea și tupeul acestora, care uneori trec de linia roșie a defensivei constituționale. Agenda politică a unioniștilor devine tot mai importantă: ideile de unificare pot fi exprimate din ce în ce mai explicit, fără teama de sancțiuni din partea guvernului moldovean și a forțelor de ordine. Tot mai multe mijloace de informare românești, inclusiv posturi de televiziune, pătrund pe piața media din Republica Moldova.
Atitudinea curentă a autorităților moldovenești față de Unire nu creează condiții pentru suspendarea procesului de dezvoltare a transformărilor etnice, care în viitorul apropiat poate conduce la dispariția statalității moldovenești. Autoritățile și o parte a elitelor nu vor să observe, sau subestimează schimbările care au loc, ori, cel mai probabil, pur și simplu le ignoră cu perfidie. Este naiv și neprofesionist să crezi că este posibil să obții rezultate prin influențarea procesului etnopolitic cu instrumentele tradiționale, cum ar fi resursele administrative, financiare și informaționale. Dimpotrivă, o astfel de abordare favorizează formarea unui segment necontrolat de stat al vieții socio-politice, al cărui potențial crește ca pe drojdii. Dezvoltarea în continuare a acestor tendințe poate fi evaluată ca o subversiune politică, care sporește semnificativ instabilitatea și polarizarea societății moldovenești.
Cine are nevoie de Moldova?
E mare grădina Domnului și e loc acolo pentru toată suflarea, dar, după cum știm, în fața lui nu prea contează culoarea pielii și limba. De ce-ar trebui un om modern să-și îmbâcsească creierul cu utopii naționale? Oare nu-i sunt suficiente grijile legate de apartament, de automobil, de o vacanță cu litoral însorit, adică de pâinea cea de toate zilele, unsă nițel cu unt? Oare nu e mai important ajutorul financiar acordat de România grădinițelor de copii din Moldova, decât denumirea limbii, în care copilașii își declamă colindele? Ce este mai bine: să fii liber sau sătul? – ne întreabă, alegoric, unioniștii în ultima vreme, îndemnând la Unire. Lumea civilizată pare să fi răspuns deja la această întrebare.
Ce înseamnă noțiunea de patrie pentru un moldovean modern crescut în atmosferă de cosmopolitism? Ce înseamnă acest concept astăzi pentru orice locuitor al planetei, când amenințarea nucleară e literalmente după ușă, iar cel mai important lucru pentru pământeni a devenit supraviețuirea celulei umane, conservarea speciei umane, și nu a neamurilor ei de tot felul? Câți dintre noi o vor înțelege corect pe țăranca noastră, devenită asistent social prin părțile Milanului, care urmărind cu brațele încrucișate la piept, cum se descărcă din microbuz bunătățile din Cahulul natal, șoptește cu jale: „Când simt aceste mirozne, mi se oprește un nod în gât…”? Cum să raportezi acest nod la globalismul victorios, sau la iminentul apus nuclear al planetei? Doar că, până la urmă, contează mult, cum se stinge un om ori o națiune, pentru că ceea ce rămâne este memoria. Horboțica și culorile acelei amintiri, adică informațiile, sunt întotdeauna importante pentru restul lumii. Tot ce trebuie să facă o celulă pentru a ieși învingătoare din fatala bătălie cu timpul este să devină eternă sau să transmită toate informația celulei următoare.
Valeriu Reniță
Foto Alex Dimitrov
Preluat de la: Noi.md