Trei războaie, care ar putea să înceapă în perioada următoare, văzute prin prisma intereselor Federației Ruse

 În timp ce lumea, obosită de rapoartele de pe „fronturile luptei împotriva coronavirusului”, urmărește cu un interes incontestabil evenimentele dramatice de la Minsk sau noile focare de violență din Statele Unite, cel puțin trei conflicte acute se produc pe planetă, amenințând să se transforme în confruntări militare deschise.

Fiecare dintre acestea are specificul propriu, bazat pe motive diverse, participanți complet diferiți și o imensă „dispersare” pe harta geografică mondială.

Cu toate acestea, fiecare dintre aceste conflicte, ajuns la nivelul ostilităților deschise, amenință nu numai să se transforme într-o bătălie sângeroasă locală, ci și să devină un focar militar la nivel regional, dacă nu chiar mondial.

Egiptul împotriva Etiopiei

Origini și motive: Faptul că războiul dintre aceste țări este doar o chestiune de timp, a fost remarcat de mulți analiști cu un grad ridicat de încredere încă din urmă cu câțiva ani. De fapt, totul a început în anul 2011, odată cu începerea construcției unei structuri pe Nilul Albastru, care, ca de obicei în Africa, are un nume pompos și proporții cu adevărat grandioase – Marele Baraj al Renașterii din Etiopia (EPWD). A cui renaștere și a cui moarte? În orice caz, exact acest lucru se spune în Egipt, pentru care această „construcție a secolului” va însemna pierderea nu numai a unei cincimi din energia electrică generată de centrala hidroelectrică din Aswan, ci și a nu mai puțin de 40% din apa Nilului, care este extrem de importantă pentru agricultura locală, ce se află deja într-o stare deplorabilă. De fapt, 90% din umiditatea care dă viață acestei țări și, așadar, are unul dintre cele mai scăzute niveluri de aprovizionare cu apă din lume, se obține doar din Nil. Etiopia susține că, cu ajutorul „electrificării întregii țări”, peste o sută de milioane de oameni vor putea să scape în cele din urmă de sărăcie.

Teatrul și posibilul curs al ostilităților: Autoritățile de la Cairo și-au declarat, în mod repetat, disponibilitatea de a folosi forța, în cazul refuzului Etiopiei de a renunța la acest megaproiect, precum și disponibilitatea de a „lupta pentru apele Nilului până la ultima picătură de sânge”. Problema este că între cele două state divergente se află Sudanul, care nu zâmbește deloc la perspectiva de a deveni o arenă pentru bătălii terestre, sau cel puțin un teritoriu pentru ofensiva și retragerea armatelor inamice.

Egiptul vrea să-și câștige vecinii de partea sa, dar până acum nu a reușit acest lucru. Tocmai din cauza neutralității încăpățânate a sudanezilor, ar putea apărea probleme cu lansarea de rachete și atacuri de bombe asupra barajului renascentist, pe care autoritățile de la Cairo l-au amenințat deja de mai multe ori. Dacă Sudanul își va închide spațiul aerian pentru Forțele Aeriene egiptene (și cel mai probabil o va face), atunci un raid de lungă durată asupra Etiopiei prin Marea Roșie și Eritrea s-ar putea solda cu un eșec. Mai mult, o lovitură reușită asupra barajului, care va fi deja umplut (chiar dacă doar parțial), va duce la o catastrofă colosală nu numai pentru Etiopia, ci și pentru Sudan și Egipt. Pentru acesta din urmă, în primul rând, din cauză că apa eliberată din toate barajele de pe Nil va provoca cea mai puternică lovitură asupra țării.

Interesele Federației Ruse: Astfel de perspective nu sunt profitabile pentru autoritățile de la Moscova, după cum se spune, din nicio parte. Atât Egiptul, cât și Etiopia au fost întotdeauna piețe foarte promițătoare pentru furnizarea de armamente sovietice și rusești. Conducerea în această problemă aparține în prezent Egiptului, dar, cu toate acestea, autoritățile de la Addis Ababa încearcă să țină pasul, luând un curs pentru a construi rapid cooperarea cu Federația Rusă și nu numai în domeniul tehnico-militar, ci și în multe alte domenii.

De industrializarea și prosperitatea Etiopiei vor beneficia cu siguranță autoritățile din Federația Rusă – dar nu cu prețul foametei în Egipt. Cel mai neplăcut lucru este că, dacă va veni vorba despre o ciocnire militară, Federația Rusă va trebui să aleagă una dintre părți și va suferi, inevitabil, pierderi în pozițiile și interesele sale din Africa de Nord și Orientul Mijlociu. Oricum, cine are nevoie de un alt război în această regiune, unde se desfășoară deja lupte în Libia, Siria și alte locuri?

Turcia împotriva Greciei

Origini și motive: Cele două țări menționate mai sus fac parte, din păcate, dintre cele în care dușmănia durează de secole, dacă nu chiar de milenii. Dacă vorbim în mod special despre ceea ce se întâmplă astăzi, atunci motivul unei posibile coliziuni, desigur, este reprezentat de zăcămintele colosale de resurse energetice descoperite în apele disputate dintre insulele Cipru și Creta, precum și de intențiile statelor care sunt membre ale așa-numitului Forum al gazelor din Mediterana de Est, de a exploata combustibilul albastru și de a-l transportul ulterior atât în ​​Europa, cât și în Africa de Nord, fără participarea la aceste proiecte a autorităților de la Ankara. Toate acestea contravin în mod categoric politicii agresive și expansioniste, în spiritul neo-otomanismului, urmărite de actualul președinte al Turciei, Recep Erdogan, în încercările sale de a readuce țara la măreția și prestigiul ei. Iar interesele pur mercantile, în acest caz de miliarde de dolari, nu pot fi omise. În orice caz, potrivit lui Erdogan, „Turcia nu va face nicio concesie și va lua tot ce i se cuvine din Marea Mediterană, Marea Egee și Marea Neagră”.

Teatrul și posibilul curs al ostilităților: Locul în care Forțele Armate ale celor două țări se pot ciocni într-un război, cel mai probabil, poate să fie Ciprul, care este subiectul certurilor de lungă durată dintre ele, sau insulele din apropiere. În același timp, prima mișcare va fi făcută, probabil, de Ankara, fapt foarte bine înțeles la Atena. În consecință, duminică (30 august) s-a aflat despre transferul trupelor grecești pe insula Kastelorizo, pe care Turcia a declarat-o brusc „teritoriu disputat”.

Cu toate acestea, o luptă cu participarea Forțelor Navale ale Turciei și Greciei și a Forțelor Aeriene pare mult mai probabilă decât operațiunile terestre. De altfel, o primă coliziune (în sensul cel mai literal al cuvântului) a avut loc deja atunci când, pe 12 august, două fregate – Limnos (F 451) grecească și Kemalreis (F 247) turcească – nu s-au ratat reciproc în Marea Mediterană. Din fericire, acest incident nu s-a dezvoltat mai mult, dar poate fi repetat. În orice caz, faptul că autoritățile de la Ankara se tem serios de atacurile aeriene asupra teritoriului lor este dovedit de dorința de a accelera furnizarea sistemelor rusești de apărare antiaeriană S-400 și, eventual, chiar și a unor avioane de vânătoare Su-35.

Interesele Federației Ruse: Orice conflict între state membre NATO, care poate duce la slăbirea și chiar la prăbușirea (deși parțială) a acestui bloc militar, este convenabil pentru Federația Rusă. Mai mult, planurile expansioniste ale Greciei, care vizează piața europeană a energiei, sunt contrare intereselor naționale ale Federației Ruse în cel mai categoric mod. Iar către Turcia sunt atât de multe de vândut… Pe de altă parte însă, o întărire prea mare a pozițiilor Ankarei este în mod evident neprofitabilă pentru Moscova. Problemele cu „partenerii” turci, care și-au pierdut recent din ce în ce mai mult simțul realității, sunt deja vizibile în Siria, în Libia sau în Caucaz. Iar conflictul armat din Mediterana nu poate aduce nimic bun. Așa că, mai bine fără el.

China împotriva Taiwanului, respectiv împotriva SUA

Origini și motive: Regiunea Asia-Pacific reprezintă un punct fierbinte a tensiunii mondiale, s-ar putea spune, în mod tradițional. Cu toate acestea, în prezent, se adaugă combustibil nou la flăcările conflictelor de acolo, amestecate profund cu nemulțumirile reciproce de demult și cu revendicările teritoriale, prin dorința Statelor Unite de a împiedica, pe cât de mult posibil, întărirea Chinei. Beijingul, la rândul său, reacționează din ce în ce mai aspru la astfel de încercări și este pe cale să decidă să le arate americanilor cine este șeful regiunii. „Problema Taiwanului” pare pentru mulți din R.P. Chineză o oportunitate excelentă pentru o demonstrație minim riscantă și maxim eficientă. Vorbind despre „reunificarea inevitabilă a Chinei”, care implică o revenire la „țărmurile native” ale Taiwanului, tovarășul Xi demonstrează cu siguranță, cu toată puterea, că este vorba exclusiv de un „proces de pace”. Cu toate acestea, Beijingul s-a abținut de la acțiuni militare exact atâta timp cât era necesar în interesul unei geopolitici înalte – pentru a nu pierde emblema de stat pașnic, ce respectă dreptul internațional. „Războiul comercial” cu Washingtonul a schimbat semnificativ accentul pe ceea ce este considerat acceptabil în Imperiul Celest. Iar intensitatea sa actuală poate chiar dezlega mâinile susținătorilor acțiunilor de forță. De fapt, prin atacurile sale neîncetate asupra camarazilor săi chinezi și amenințările constante de „ a pedepsi”, „a restrânge” Beijingul sau „a pune capăt aspirațiilor sale expansioniste din regiune”, Washingtonul însuși își împinge adversarii să fie proactivi.

Teatrul și posibilul curs al ostilităților: Nu există nicio îndoială că Statul Major General al Armatei Naționale de Eliberare a elaborat planuri concrete de „reunificare”, atât strategice cât și tactice, cu mult timp în urmă și în cel mai detaliat mod. Da, Statele Unite au umplut literalmente insula cu armele „cele mai bune din lume” – de la sistemele portabile de rachete Javelin și Stinger, la avioanele de vânătoare multirol F-16 și tancurile M1A2 Abrams, precum și sistemul de apărare antiaeriană Patriot PAC-3. Cu toate acestea, în comparație cu adevărata putere militară a Imperiului Celest, aceste mijloace reprezintă praf în ochi.

Bazându-se pe sprijinul și protecția principalului său (și, de fapt, singurul) aliat, Statele Unite, în ultimii ani, insula a început să-și trateze propria armată cu răceală. Însă, nu se face economie la bani pentru dotarea ei cu arme și echipamente americane. În pofida acestui fapt, încorporarea generală a fost anulată acum câțiva ani. Tancurile și avioanele sunt bune, dar, de exemplu, nu cu mult timp în urmă, pur și simplu nu exista nimeni care să ocupe până la jumătate din cele mai mici funcții de ofițer din armata taiwaneză.

Exercițiile la scară largă efectuate recent de Armata Națională de Eliberare, literalmente în largul coastei Taiwanului, pentru a desfășura operațiuni masive de desant atât de pe mare, cât și din aer, arată elocvent că Beijingul se pregătește și se pregătește cu seriozitate. Doar intervenția militară directă a Statelor Unite poate salva autoritățile de la Taipei de o înfrângere rapidă și inevitabilă. Dar, americanii sunt dispuși să înceapă al treilea război mondial din cauza lor?

Interesele Federației Ruse: China este, fără îndoială, cel mai important partener economic și aliat politico-militar al Federației Ruse. Pe de altă parte, întărirea excesivă a acesteia, chiar și la scara Regiunii Asia-Pacific, va crea, inevitabil, noi probleme pentru Federația Rusă, întrucât, după o astfel de victorie geopolitică, Beijingul va deveni și mai agresiv în promovarea intereselor sale, oriunde consideră că este necesar. Adică în toată lumea. Totuși, acest lucru se va întâmpla numai dacă Statele Unite „se vor suci cu adevărat”, adică nu vor intra într-un conflict militar de partea Taiwanului, pe care au promis că-l vor proteja de orice „agresiune externă”. Un nou conflict global, care probabil va deveni un război nuclear în etapa inițială, reprezintă un subiect extrem de neplăcut.

În concluzie, trebuie spus faptul că, în pofida pandemiei mortale de coronavirus, care ar fi trebuit să unească, să adune omenirea sau cel puțin să o facă să se gândească la fragilitatea civilizației, se pare că aceasta se apropie din ce în ce mai mult de o nouă eră a războaielor, fiecare dintre acestea putând fi ultimul pentru ea.

defenseromania.ro 


Preluat de la: Timpul.md