Interviu cu Dan Dungaciu: Cel mai mare pericol pentru R. Moldova, cum se va termina în Belarus și cine pierde în Nagorno-Karabah

 

Zbuciumul geopolitic de la Marea Neagră rămâne firul roșu care leagă evoluțiile pe care le vedem azi în zone greu încercate, precum Belarus, Nagorno-Karabah și Republica Moldova, consideră prof. Dan Dungaciu, directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române.

Într-un interviu acordat Universul.net, în contextul lansării primei enciclopedii dedicate geopoliticii Mării Negre, editată în România si tipărită de editura Cambridge Scholars Publishing, Dungaciu explică în ce constau limitele protestelor din Belarus, care este cel mai mare pericol în prezidențialele de la Chișinău și anticipează o revenire la masa negocierilor de către Armenia și Azerbaidjan.

BELARUS. Asistăm la o scenetă cu final anunțat

Volumul pe care l-a publicat recent editura Cambridge stă sub semnul unei declarații profetice pe care a făcut-o Brătianu; un Gheorghe Brătianu care ar fi putut să fie un Fernand Braudel al Mării Negre. Așa cum Braudel a impus Marea Mediterană în conștiința occidentală, Brătianu ar fi putut impune Marea Neagră. Profeția lui Brătianu a fost următoarea: Marea Neagră este o bătălie din secolul XIX între Occident și Rusia pentru Marea Neagră.

Suntem, din păcate, în aceeași paradigmă. În continuare, bătălia dintre Est și Vest se duce la Marea Neagră, fără o soluție clarificatoare. Sunt încă la nivelul întrebărilor, nu al răspunsurilor, iar asta explică tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Este consecința neclarificării strategice a unor regiuni care deocamdată nu știu încotro să se îndrepte, în cazul unora și pentru că nu știu cine sunt – că vorbim de Republica Moldova, că vorbim de Azerbaidjan, Armenia, Ucraina, că vorbim de Belarus. Din această perspectivă, nesoluționarea strategică generează toate aceste conflicte.

Primul caz, din acest punct de vedere al indeciziei, este Belarus. Aș începe cu Belarusul pentru că este cel mai relevant – închide un ciclu. Ceea ce se întâmplă acolo este închiderea unui ciclu al revoluțiilor pornite în 1989 care, toate, chiar dacă nu de la început, au avut un vector geopolitic. Toate au fost orange, niciuna n-a fost o revoluție de dragul revoluției, niciuna nu a fost o revoluție doar de dragul puterii. Până la urmă, s-a auzit: „Vrem în Europa”, „Suntem europeni”. Prin urmare, vectorul geopolitic era pregnant. În Belarus, este o revoluție anti-revoluție orange, adică una în care vectorul politic să nu fie prezent. Ca să fiu și mai clar, e ca și cum am fi avut în Republica Moldova o revoluție împotriva lui Voronin – omul sovietic prin excelență, generalul de miliție sovietic, nici măcar din serviciile secrete – deci o revoluție făcută de rusofonii din Chișinău împotriva lui Voronin pentru că ar fi fraudat alegerile.

Deci în Belarus este o revoluție făcută de o populație vorbitoare de limbă rusă, de cultură rusă împotriva unui dictator de care oamenii s-au săturat. Dar nu este o revoluție geopolitică, nu e niciodată o revoluție împotriva Federației Ruse, pentru că oamenii care o fac sunt creația Federației Ruse și sunt parte a culturii Federației Ruse. Ei chiar și etnic sunt ruși. Deci pătura aceasta care protestează și care vorbește în Belarus este de extracție rusească, nici măcar vernaculară, ca să zic așa, de băștinași din Belarus care să fi căpătat conștiință de sine și se ridică împotriva ocupantului sovietic sau rus. Nici vorbă de așa ceva!

Prin urmare, ceea ce o să avem în Belarus va fi o democrație controlată, cum se zice la Moscova, în care vom asista la o scenetă cu partide politice, deci multipartitism, și în care fiecare va încerca să-și facă jocul – Polonia, Europa, Lituania. Dar va fi un joc în care regia este scrisă și scenariul este controlat de Federația Rusă. Evident că Federația Rusă va avea partitura majoră. Noi nu putem concura în aceste spații cu Federația decât cu mare greutate, iar în Belarus cu atât mai puțin. Asistăm la o scenetă cu final anunțat: Lukașenko va pleca atunci când Federația Rusă va fi convinsă că se va putea da drumul proiectului de democratizare, așa-zicând, a Belarusului; adică Belarusul să devină o republică parlamentară, cu alegeri libere, că asta vrea populația, cu un peisaj electoral care seamă cât de cât cu ceea ce se întâmplă în spațiul occidental. Dar atât și nimic mai mult! Vectorul geopolitic, în Belarus, nu s-a născut. Nu s-a aprins flacăra orange în Belarus și, după părerea mea, nu se va aprinde niciodată.

Strategic vorbind, miza este prea mare, astfel încât Federația Rusă să-și permită să lase Balarusul, geopolitic, de capul său.

NAGORNO-KARABAH. Astrele s-au așezat pentru Azerbaidjan

Al doilea caz relevant din punct de vedere al ambiguităților este cel al Nagorno-Karabah. Este o problem veche, din vremea sovietică, dar ceea ce este nou acum un eșec al Armeniei, unul foarte semnificativ. Armenia a exagerat prea mult în ultima vreme. Liderul armean, Paișinian (Nickol Pșinian, prim-ministru – n.r.), a fost prins în această chingă feroce a naționalismului ucrainean. Asta a făcut, inclusiv printr-o minoritate armeană foarte puternică, ca armenii să respingă nu doar așa-numitele acorduri de la Madrid, din 2007, care erau ceva mai rezonabile, dar chiar să trimită negocierile la acordul de la Sevre, din 1923.

În momentul acela, când s-a demantelat Imperiul Otoman, Armenia a luat foarte multe teritorii. Armenia vrea să recupereze toate teritoriile, inclusiv de la Turcia. Imaginați-vă dumneavoastră un stat precum Armenia care să recupereze teritorii de la Turcia lui Erdogan. Asta vor, mai ales unii armeni din Statele Unite, care împiedică orice negocieri cu Azerbaidjanul. Din punctul acesta de vedere, sunt de un radicalism atroce.

Păstrând proporțiile, pentru cei care cunosc mai puți zona, e ca și cum Viktor Orban ar vrea să negocieze totul, inclusiv Tratatul de la Versailles. În logica asta suntem, iar Armenia plătește pentru asta. Armenia a respins orice negociere cu Azerbaidjanul, i-au umilit pe azeri nu doar în 2016, ci și în vara lui 2020, când au omorât un general-maior pe teritoriul Azerbaidjanului. Problema a rămas fără răspuns din partea Azerbaidjanului, dar naționalismul s-a ridicat extrem de profund. Ce s-a mai întâmplat în plus? O Turcie care devine, sigur, revendicativă, care dă în clocot și nu dă în clocot doar la Marea Mediterană, ci și în zona Azerbaidjanului. O zonă pe care Turcia o consideră, păstrând proporțiile, cam cum consideră România că este pentru ea Republica Moldova: două state, o singură națiune. Azerbaidjanul este partenerul nostru fie în război, fie la masa de negociere – asta este poziția turcă. Deci din punctul acesta de vedere, sigur, au suflat vânt în pupa Azerbaidjanului. Stelele s-au așezat bine pentru Azerbaidjan, în sensul că America este neinteresată de lobby-ul armean în America. America nu este interesată, deci le scade potențialul, Turcia este în creștere, iar bugetul apărării în Azerbaidjan era cât întregul buget al Armeniei. Sigur, să spui că Azerbaidjanul și Turcia îi vor scoate pe armeni din Nagorno-Karabah, din Karabahul de munte, care deci e o zonă muntoasă, în care e greu să duci lupte, este o naivitate. Nu se va întâmpla asta. Nu are forță Azerbaidjanul să scoată Armenia din Nagorno-Karabah, dar probabil că situația de acolo se va renegocia. Armenii vor pierde ceea ce au crezut că pot câștiga prin orgoliu nemăsurat, vor pierde dreptul de a respinge negocierile.

Cred că direcția spre care se merge este aceea a unei negocieri la masă. Azerbaidjanul, cu Turcia, va pune presiuni ca negocierile să fie reluate, astfel încât, pentru prima dată, și Azerbaidjanul să câștige ceva.

Avantajul de partea azerilor, apropos de stelele care s-au așezat bine, este că rușii nu iubesc leadership-ul armean care, în opinia Rusiei, a făcut o greșeală majoră: a venit din stradă. Moscova nu iubește liderii care sunt aduși de stradă, din motive existențiale, nici măcar geopolitice. Rusia va controla procesul, sigur, nu până la capăt, dar nu va merge cu susținerea Armeniei așa cum ar fi mers acum 10 sau 15 ani, mai ales că nici nu este vorba propriu-zis de Armenia, ci de o regiune nerecunoscută – Republica Nagorno-Karabah, așa-și zic ei.

Cred, deci, că finalul acestor tensiuni în creștere și fără precedent va fi o reluare a negocierilor, cu Azerbaidjanul având avantaje semnificative.

REPUBLICA MOLDOVA. Mă îngrijorează că România nu trage pe cineva de urechi, inclusiv la Chișinău

În acest context, Republica Moldova alege. Marea dramă a Republicii Moldova este să nu intre în logica Belarusului. Foarte multă lume, în Occident, își dorește ca această regiune să fie privită prin grila de lectură a Belarusului. Adică: Vrem alegeri libere, vrem democrație, dar nu vrem geopolitică. Dacă Republica Moldova face această greșeală majoră – și eu cred că România încă nu a transmis aceste mesaje, lucru care mă îngrijorează – de a „de-geopolitiza” alegerile prezidențiale, se predă grilei de lectură belaruse a regiunii. Acesta e un avantaj major pentru Federația Rusă. Federația Rusă vrea, între ghilimele, să democratizeze Belarusul tocmai pentru a da un mesaj și Occidentului de tipul: Ajutați-mă să vă ajut. Și atunci, sigur că vom avea această democrație bleagă și nătângă, fără rezultate, care sigur că electoral va suna bine, dar în realitate nu va avea niciun miez.

Dacă Republica Moldova face această greșeală – iar România ar trebui să ajute ca această greșeală să nu fie făcută – adică să renunțe la orice vector geopolitic, să nu se mai vorbească de Europa, despre Est și Vest, despre România, asta înseamnă că Republica Moldova devine, dacă vreți, Belarus. Devine Belarus și se predă unui proiect strategic și geopolitic al Federației Ruse.

Ăsta este marele pericol al alegerilor din Republica Moldova. Nici măcar nu contează cine câștigă, contează că a extras geopolitica din Republica Moldova, s-a predat, ai închis-o și după asta se poate face orice, inclusiv o federalizare, inclusiv un statut special pentru Transnistria. Asta mă îngrijorează pe mine la discursul opoziției din Republica Moldova, asta mă îngrijorează și la discursul politic sau strategic al României, că nu spune lucrul acesta și că, iertați-mă, nu trage puțin de urechi pe cineva, inclusiv la Chișinău, pentru ca lucrurile să rămână pe făgașul firesc. Adică: cerințe ca Republica Moldova să facă parte din Europa, pentru că Republica Moldova este în proximitatea României, în proximitatea Europei, nu este Belarus și nu trebuie să fie așa.

https://universul.net 


Preluat de la: Timpul.md