„De aceea, cînd legea Domnului e făclie picioarelor noastre, care e poticnirea picioarelor, şi care obstacol poate sta înaintea mersului nostru? Precum, de pildă, dacă vreun credincios oricît de simplu va auzi numele lui Antihrist, numele lui Arie, al lui Nestorie şi numele lui Muhammed, ce altceva, rogu-vă, va vedea în ele, decît pe înşelătorul cel scîrnav, prorocul cel mincinos, sfîntul cel făţarnic, legiuitorul cel prea rău şi pierzătorul de suflete?

Tot aşa, cînd va auzi sau va citi cartea vreunei eresiarh, chiar de va fi renumit şi slăvit autorul ei, îndată va spune fără teamă: „Este un mincinos, nu vorbeşte adevărul“, cunoscînd prea bine porunca sfîntului Pavel: „Chiar înger de se va pogorî din cer şi vă va învăţa altele, care nu se potrivesc cu învăţătura Evangheliei , nicidecum nu se cuvine să-l credeţi“.

Aşadar, cînd va lua în mînă cartea Curanului şi va pricepe prin însăşi cunoaşterea lui naturală că învăţătura ei este potrivnică oricărei înţelepciuni dumnezeieşti şi omeneşti, ce altceva va afirma, rogu-vă, decît că această carte este o îngrămădire de împletituri mincinoase, o culegere de basme şi o adunătură de poveşti în cel mai înalt grad caraghioase. Înţelegînd deci rînduielile şi legile ei, îndată va zice: „Spusu-mi-au mie călcătorii de lege defăimări, însă nu sînt ca legea ta, Doamne“.

Judece, aşadar, cititorul nostru şiretenia cu adevărat perfidă, însă foarte grosolană şi proastă a legii muhammedane, adică a cărţii Curanului . Pentru că vrînd să ascundă împletiturile minciunilor sale de alte popoare, dar mai cu seamă de cele creştine, a pus asupra urmaşilor săi, ca din porunca lui Dumnezeu, o grea anatemă şi anume ca această carte a Curanului să nu fie rostită în altă limbă decît în cea arabă, nici scrisă cu alte caractere decît cu cele arabe.

Iar aceasta, pentru ca nu cumva popoarele învăţate din acea vreme, dar mai cu seamă grecii şi latinii cărora limba arabă le era necunoscută şi neobişnuită, să afle cuvintele lui deşarte şi frumuseţile lui putrede.

Însă fiecare veac îşi avea finicii săi şi n-au lipsit bărbaţii erudiţi, nici dintre creştini, nici dintre păgîni, care au învins dificultăţile cumplite şi tari ale limbii arabe şi au vădit pe şarpele ce se ascundea sub verdeaţa ei.

Voi trece sub tăcere pe Simokatta, Gheorghe Kedrenos şi alţi autori creştini, care au dezvăluit şiretenia muhammedană parţial şi superficial în scrierile lor istorice.

Voi trece sub tăcere şi pe împăratul Ioan Cantacuzino care într-o mare carte şi prin îndelungată vorbire ridiculizează şi combate cu bună evlavie şi cu înţelepciune împletiturile de minciuni şi cuvintele deşarte ale Curanului.

Voi oferi însă comentariul făcut de Porfirie, filosoful peripatetic, un elin, la Cartea lui Moise , la Sfînta Evanghelie , la Curan. Cînd păgînul mai sus amintit a citit din curiozitate cu cea mai mare atenţie aceste cărţi ale celor trei legislatori şi a cercetat stăruitor legile date de ei spre îndreptarea moravurilor omeneşti, a pronunţat pentru toate diferite sentinţe.

Mai întîi, deci, despre Legea lui Moise se povesteşte că a zis: „Legea iudaică este o lege copilărească“; despre legea creştină că este o „Lege a lucrurilor cu neputinţă“; iar despre legea muhammedană că este o „Lege porcească“.

Dar ca nu cumva cuvintele acestui filosof elin să vateme urechile cititorului evlavios, n-o să ne fie greu să tîlcuim puţin mai pe larg intenţia lui. Socotesc, deci, că rostind despre legea iudaică o sentinţă atît de inferioară, el s-a referit la anumite rînduieli şi ceremonii ale legii care, judecate numai din punct de vedere istoric, se văd lipsite de orice folos pentru îndreptarea moravurilor.

Aşa, de pildă, că mîncînd Paştile, adică mielul fript, azimile şi ierburile amare, să stea în picioare, încălţaţi, să aibă toiegele în mînă; să-l mănînce cu avînt şi grabnic, astfel încît să nu rămînă pe dimineaţă nimic din cele puse înainte; oasele care nu se pot mistui în stomac şi celelalte care se socotesc a fi necurate şi scîrboase să le ardă cu foc şi altele asemenea.

Fireşte, dacă ne vom referi la imaginea spirituală a Paştelui, ele nu înseamnă nimic altceva decît că trebuie să-şi aducă aminte că au fost cîndva înstrăinaţi în Egipt, că au fost reţinuţi în robia cumplită şi îndelungată a lui Faraon, că pînă la urmă au fost izbăviţi miraculos de braţul lui Dumnezeu conduşi fiind de Moise şi Aaron şi au sosit din această robie în pămîntul cel făgăduit, căci Pasha pe evreieşte înseamnă „trecere“ sau „strămutare“.

Deci cînd a văzut elinul multe ca acestea şi altele asemenea în Vechiul Testament şi n-a putut pricepe sensul lor cel tainic, a zis că legea lor este copilărească.

Iar cînd citea Evanghelia , dar mai cu seamă primul capitol al sfîntului Ioan: „La început era Cuvîntul“ şi celelalte, se spune că a zis: „Sublim grăieşte barbarul“.

Iar despre legea evanghelică acelaşi a spus că este a lucrurilor cu neputinţă pentru că a văzut, după cum socotesc, că unele porunci şi sfaturi par să depăşească puterile omeneşti, cum ar fi: „De vrea cineva să-şi cîştige sufletul, trebuie să şi-l piardă; „De vorbeşte cineva de rău pe cel credincios, acela să-l binecuvînteze“; „De-i va lua haina, să-i dea şi cămaşa“; „De-l va lovi în obraz, să-l întoarcă şi pe celălalt“; „De va greşi fratele de şaptezeci de ori cîte şapte pe zi, de atîtea ori să i se ierte“, astfel ca „Soarele să nu apună întru mînia lui“; în sfîrşit, „De vrea să fie desăvîrşit, toate ale sale să le dea săracilor“, iar pentru sine să-şi lase numai crucea, adică suferinţa, răbdarea, ascultarea, dispreţul, batjocurile, clevetirile, prigonirile, şi pînă şi sufletul său să şi-l pună pentru prieten.

După cercetarea acestor porunci ale Mîntuitorului — aspre, însă impuse de sfatul Domnului —, judecînd necredinciosul greutatea lor şi făcînd o argumentare sofistică de la cele parţiale la cele generale, a încheiat cu un paralogism şi a spus că legea creştină este o lege a lucrurilor cu neputinţă.

Nici nu e de mirare că omul păgîn, la prima vedere, n-a putut pătrunde şi pricepe puterea şi sensul cuvîntului adevărului dumnezeiesc; Evangheliile îi arată chiar pe apostoli, mai înainte de a primi înţelepciunea turnată prin harul preasfîntului Duh ce se pogorîse asupra lor, încercînd o greutate egală cu îndoiala cu privire la bogatul ce avea să se mîntuiască sau la trecerea cămilei prin urechile acului.

Primind însă cele mari şi minunate în dar de la dumnezeiasca economie, ei au înţeles că cele ce li se par oamenilor a fi cu neputinţă, la Dumnezeu sînt cu putinţă. Dar nu voi mai zăbovi asupra acestora.

Cealaltă părere a unui atît de mare filosof, deşi idolatru necredincios, s-o judece cititorul nostru fără nici o tulburare a minţii sau părtinire lăuntrică şi să cerceteze ceva mai adînc de ce a dat el o sentinţă atît de batjocoritoare şi dispreţuitoare despre legea muhammedană şi a numit-o lege porcească, adică a dobitoacelor mai proaste şi mai rău puturoase decît toate.

Fără îndoială că multe lucruri caraghioase şi fără nici un sens ale legii Curanului l-au putut convinge pe Porfirie să le aibă într-o consideraţie atît de inferioară. Totuşi, după părerea mea, două pricini au fost mai mari şi mai de căpetenie.

Cea dintîi cred că e faptul că în legea muhammedană sînt îngăduite foarte multe — chiar dacă nu toate — oarecum animalice, lipsite de orice pricepere şi sens, dar poruncite drept lucruri foarte necesare, aşa încît dacă animalele cele necuvîntătoare ar fi avut capacitatea de a grăi şi modul de a-şi arăta intenţiile, cu adevărat şi-ar fi bătut joc de un astfel de legislator, iar legea lui ar fi declarat-o mîrşavă şi vrednică de batjocură.

Căci cine dintre cei cu înţelegere ar socoti că e un merit, ca pe fiecare om — afară de muhammedan — să-l lipseşti de agonisita lui, să-i jefuieşti pe toţi de toate fără nici o teamă, să propovăduieşti că cea mai bună faptă şi de mai mare merit este să ucizi? Totuşi, legea muhammedană nu numai că îngăduie ci şi porunceşte, şi nu numai că porunceşte ci, dacă cineva nu face aceasta, îl socoate că a păcătuit de moarte. Specificul justiţiei popoarelor şi al dreptăţii sociale este ca fiecăruia să i se dea ce e al lui.

Legea Curanului , dimpotrivă, proclamă că nimeni în lume n-are stăpînire asupra vreunui lucru, afară de cei ce urmează Curanului. Cu un cuvînt, toate şi le atribuie lor, nimic nu este îngăduit altora, nimic nu aparţine altora, nimic altceva nu socotesc a fi drept. Aceasta, deci, este partea din legea Curanului care, fiind lipsită de orice raţiune şi sens, ca o piatră ruptă din marginea prăpastiei se prăbuşeşte vertiginos în adîncul ignoranţei.

Cred că a doua pricină pentru care filosoful mai sus amintit s-a arătat atît de scîrbit de învăţătura Curanului este faptul că Muhammed pune binele suprem în simţul extern şi comun tuturor animalelor.

După ce le-a slăbit discipolilor săi (în lumea aceasta) toate frînele destrăbălării, îmbuibării, plăcerii pîntecelui şi a celor de sub pîntece, el le făgăduieşte şi în viaţa viitoare (unde oricine care s-a nevoit după lege nădăjduieşte să-şi ceară de la preadreptul judecător adevărata fericire şi cunună) plăcerile trupului cele fără de osteneală: lupte amoroase, fapte vitejeşti, victorii, domnia lui Bachus şi orice desfătare şi gîdilare a tuturor simţurilor ca pe un lucru prea dulce, precum porcilor celor buboşi noroiul şi mocirla prea împuţită.

Şi mai afirmă că le va da posibilitatea să scoată din plin din adîncul larg al relei cinstiri. Acestea pe scurt spuse, dar după cum socotesc destule, le-am adus spre pildă pentru ca cititorul nostru să-l poată cunoaşte lesne pe balaur după trompă. Iar celelalte numeroase capete de şarpe cu atîtea limbi de năpîrcă le va vedea pe urmă în această carte a noastră alcătuită pe scurt”.

Preluat de la: Timpul.md