Dumitru Crudu: „Și eu am fost la nunta fiului lui Chicu”

 

Am fost și eu la nunta fiului lui Chicu, pe post de toboșar. Înlocuindu-l pe adevăratul toboșar, pe Valentin, care nu a mai putut veni la nuntă, pentru că soția lui s-a contaminat și a fost nevoit să rămână acasă și să se izoleze. Și atunci am mers eu în locul lui, la rugămintea lui Sandu, care era disperat. Nunta urma să înceapă peste două ore și nici un toboșar n-a primit să i se alăture, cei mai mulți din rațiuni politice, pentru că nu-l înghit pe Chicu, după toate ieșirile sale românofobe din ultima vreme, dar alții, de teamă de-a nu se infecta.

– Nici eu nu-l înghit, mi-a zis Sandu. Nici mie nu-mi place că e socialist și românofob, dar am nevoie de bani și zi-mi de unde să fac rost de bani din altă parte?

Nu știam de unde. Dar nu de asta tăceam.

– De ce să nu le luăm banii, dacă putem? continuă Sandu. Oricum, doar niciodată n-o să-i votăm. Le luăm banii, dar de votat o să-i votăm pe alții. Știm noi pe cine. Mă ajuți? m-a întrebat el cu un glas deznădăjduit. Vii în locul lui Valentin?

Când Sandu m-a sunat, eu pedalam de zor pe un deal din Ghidighici și când i-am răspuns, tocmai ajunsesem pe buza fostei cariere de piatră, acum o prăpastie în toată legea.

Sandu e unul dintre cei mai buni prieteni de-ai mei. El m-a ajutat să mă angajez la Fundația Soros, după ce am făcut picioare de la Europa Liberă și tot el mi-a făcut cunoștință cu fata aia care, nu peste mult, aveam să-mi devină soție. Stăteam pe buza prăvălișului și mă uitam în hăul prăpastiei. Ce, parcă aveam de ales?

– De ajutat, te ajut, doar că eu nu am mai cântat de doi ani.

– Nu-i bai, căci repertoriul nostru a rămas cam același. Noi am ajuns deja la restaurant și instalăm boxele. Poți să vii chiar acum?

– Dar eu sunt pe buza carierei de piatră de la Ghidighici, cu bicicleta și ar mai trebui să mai trec și pe acasă ca să mă schimb.

– Nu avem timp. Vino așa cum ești.

– Dar eu sunt în șort și în maiou.

– E în regulă. Vino așa cum ești îmbrăcat. În cât timp poți ajunge?

– Într-o oră.

– Mai repede nu poți.?

– O să încerc, i-am promis și am închis. Apoi am făcut un pipi și m-am pus pe pedalat. La vale mi-a fost foarte ușor. Dar la deal m-a atacat o haită de maidanezi și m-am dat jos de pe bicicletă. Unul dintre ei a reușit să-mi sfârtece pulpa piciorului drept și altul, să-mi sfâșie maioul. Nici măcar mormanul de pietre de la marginea drumului nu m-a ajutat să scap din încercuire, câinii săreau din toate părțile să mă muște de mâini, de picioare, de față, de gât și atunci am început să urlu din toți bojocii. Atât de tare ca atunci cred că nu mai răcnisem niciodată în viața mea. Când Sandu m-a sunat eu pur și simplu mugeam. Cred că m-a auzit șoferul care rula o mașină pe pantă, căci acesta se îndreptă cu toată viteza spre haita care mă împresurase și-o împrăștie în vale. Scăpat din încercuire, îi răspunsei lui Sandu care mă întrebă pe unde sunt. I-am spus cu o voce răgușită pe unde sunt, dar nu și ce mi s-a întâmplat, și el mă rugă să dau mai iute din pedale. L-am ascultat și m-am aruncat în șa.

În fața restaurantului am ajuns cu vreo jumătate de oră înainte să înceapă nunta. Chiar și dacă eram cu maioul rupt în spate, cu pulpa mușcată de câine și cu mâinile murdare, Sandu s-a bucurat să mă vadă și m-a condus în restaurant printre bodyguarzii care se uitau galben la mine. Băieții repetau în draci. Sandu mi-a pus bețele în mâini și m-a așezat la tobe. Toată seara cât am bătut cu bețele în tobe nu am văzut în fața ochilor decât haita aia de maidanezi care mă împresurase pe dealul acela de la ieșirea din Ghidighici. Loveam cu atâta furie în tobe, de parcă aș fi aruncat cu pietre în câinii ăia turbați. Nu vedeam pe nimeni în jur decât fiarele alea băloase.

Nunta se termină și noi ne-am primit banii și ne-am cărat. Eu am ieșit ultimul din restaurant ca să vadă toți că maioul meu e rupt în spate și un picior mi-e plin de sânge. Iată cine, bă, v-a cântat la nuntă: un tip cu un maiou rupt în spate și cu un picior plin de sânge?!

Sandu mi-a mulțumit foarte călduros și ne-am despărțit. Printre atâtea mașini bengoase, eu făceam o notă discordantă cu bicicleta mea.

Odată ajuns acasă, mi-am scos masca de pe față și am început să cânt „Deșteaptă-te, române!”. Cântând la fel de tare ca pe dealul acela de la ieșirea din Ghidighici când mă atacaseră câinii ăia turbați.

deschide.md


Preluat de la: Timpul.md

 Fără categorie