Basarabia în preajma Primului Război Mondial (1917-1918)

Motto: „Limba noastră-i foc ce arde Într-un neam, ce fără veste S-a trezit din somn de moarte Ca viteazul din poveste." Limba noastră, de Alecu Matevici, preot şi poet basarabean mort de tifos pe frontul Moldovei în august 1917

Trupele române, strânse în bucata ce mai rămăsese din România la sfârşitul lui 1917, respectiv nordul Moldovei, făceau faţă cu succes trupelor ruseşti bolşevizate puse pe jaf şi anarhie, ba chiar pe instaurarea comunismului în România prin arestarea regelui şi executarea guvernului. Prin luptele grele de la Galaţi, Fălticeni, Mihăileni, Paşcani şi alte părţi au reuşit dezarmarea şi evacuarea celor peste un milion de ruşi din ţară (vezi Primele lupte ale Armatei Române cu bolşevicii) în doar o lună şi jumătate. În timp ce la vest de Prut se dădeau lupte şi se petreceau aceste lucruri, Basarabia era la marginea prăpastiei.

Revoluţia rusească

Se împlinise mai bine de un secol de stăpânire rusească în Basarabia, ocupată de la 1812. Cum le era obiceiul, autorităţile ruse la început au lăsat organele locale de conducere, sub forma unei autonomii locale conduse de boierii moldoveni, pentru ca în câţiva ani să desfiinţeze autoguvernarea transformând Basarabia într-o gubernie rusească, în care începuse să se manifeste cea mai dură formă de împilare şi rusificare cu putinţă. Deznaţionalizarea era mult mai dură ca şi cea a românilor din Ardeal, astfel se poate explica cum de au reuşit în o sută de ani mai mult decât ungurii în nouă sute. Învăţământul, biserica, administraţia, totul era în limba rusă, vorbită doar de slujbaşii şi coloniştii aduşi aici cu zecile de mii, pentru a face să dispară cu desăvârşire orice element românesc, la fel cum ruşii şi apoi sovieticii au făcut să dispară zeci de popoare despre care a rămas doar amintirea. Boierii care nu se rusificau erau trimişi în Siberia sau nevoiţi să se refugieze dincoace de Prut. Tatălui marelui cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alexandru Haşdeu, nu i s-a permis să vină în România pentru a-şi ridica titlul de membru al Academiei Române, în timp ce fratele mai mare şi-a sfârşit zilele în Siberia pentru vina de a fi român. Bogdan Petriceicu Haşdeu a reuşit să vină în România unde a devenit cea mai importantă personalitate culturală românească a secolului XIX.

În timpul revoluţiei eşuate de la 1905-1906 au avut moldovenii de la est de Prut prima zvârcolire naţionalistă mai serioasă, atunci apărând primele ziare în limba română după aproape o sută de ani (cu caractere chirilice), atunci afirmându-se în arena luptei pentru renaşterea naţională mai mulţi patrioţi basarabeni care vor deveni baza Partidului Naţional Moldovenesc zece ani mai târziu, deoarece revoluţia a fost înăbuşită (Pantelimon Halipa, Ion Pelivan, E. Catelli, Ştefan Ciobanu, Anatolie Moraru, Simion Murafa, episcopul Gurie Grosu şi mulţi alţii).

După trei ani de război mondial, în martie 1917 izbucneşte revoluţia care l-a detronat pe ţarul Nicolae al II-lea. Guvernul Kerenski decide continuarea războiului, dar este prea slab pentru a stăpâni anarhia care se extinde inclusiv în cadrul forţelor armate. Acestea erau condiţiile în care românii au fost nevoiţi să ducă bătăliile decisive din vara lui 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, alături de aliaţii ruşi care părăseau poziţiile de la primele focuri. Totuşi, au fost ruşi care au luptat eroic, mai ales unităţile încadrate cu soldaţi basarabeni, trimise pe frontul românesc pe motiv că în apropierea căminelor lor de peste Prut vor lupta cu mai mare bravură, fapt care s-a dovedit în practică. Aşa a fost cazul diviziei a XIV-a ruse, formată din basarabeni, precum şi a artileriei ruse la Mărăşeşti, încadrată în mare parte cu basarabeni. Chiar comandantul artileriei ruse, generalul Grigoriev, a fost ucis în luptă şi conform dorinţei sale a fost înmormântat alături de cei cu care a luptat. Astăzi îşi doarme somnul de veci în Mausoleul de la Mărăşeşti, alături de generalul Eremia Grigorescu, alt erou de la Mărăşeşti, mort de gripă spaniolă în 1919.

Dar participarea basarabenilor la luptă alături de trupele române, pe teritoriul românesc, a avut efecte pe care conducerea rusă nu le-a anticipat. Trăind alături de soldaţii români, de civilii români, basarabenii s-au convins că erau acelaşi popor, cu nimic diferiţi unii de alţii.

Redeşteptarea conştiinţei naţionale se petrecea şi pe teritoriul Basarabiei, pe unde se scurgeau refugiaţii români sau veneau voluntarii ardeleni şi bucovineni în detaşamente de luptă constituite din foştii prizonieri luaţi de ruşi de la armata austro-ungară. În timpul foametei şi epidemiei de tifos din nordul Moldovei rămas liber în iarna 1916-1917, grânele de pe teritoriul basarabean au salvat România, tot acolo au fost duse imense cirezi de vite şi oi evacuate din teritoriul ocupat. Medici şi civili basarabeni au plecat la Iaşi şi în alte puncte pentru a lupta împotriva tifosului şi mulţi au căzut victimă epidemiei, chiar şi marele poet basarabean Alexei sau Alecu Mateevici, autorul poeziei „Limba noastră".

Pentru a scoate Rusia din război, germanii organizează deplasarea lui Lenin în Rusia într-un vagon sigilat. Ajuns la Sankt Petersburg, acesta îşi organizează adepţii şi reuşeşte lovitura de stat bolşevică din noiembrie 1917, numită apoi în istoriografia sovietică Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie (după calendarul vechi). Apoi decide încheierea războiului, pentru a se concentra asupra cuceririi puterii în Rusia şi instaurării regimului bolşevic. Lenin s-a aliat cu oricine şi apoi i-a anihilat la momentul potrivit, aşa a făcut cu menşevicii, cu marinarii răsculaţi din Kronstadt sau cu Ucraina. La fel, a îndemnat republicile foste ruse să-şi manifeste autonomia, pentru a le strivi tot la momentul oportun, cum a fost cazul în Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan şi cum va încerca în Basarabia.

Fiindcă Lenin şi Trotsky aveau planuri mari, gândeau revoluţia permanentă care trebuia realizată inclusiv cu forţa armelor Armatei Roşii până ce întreg globul va deveni sovietic. Dar după eşecurile din Polonia în 1920 şi în Ungaria, România şi Basarabia mai devreme, teoria lui Stalin a devenit preponderentă, cea a consolidării revoluţiei proletare într-un stat până ce restul vor deveni pregătite. De fapt, până ce U.R.S.S. va deveni pregătită să le înghită, ceea ce s-a petrecut începând cu deceniul patru al secolului XX, până atunci U.R.S.S. asigurându-şi stăpânirea în Siberia, strivirea contrarevoluţionarilor albi Denikin şi Kolceak, şi o înarmare corespunzătoare. Două ţări au anulat planul lui Lenin şi Trotsky. Acestea au fost România şi Polonia.

România a făcut-o prin curăţarea propriei ţări de bolşevici, apoi în 1919, de stârpirea bolşevismului unguresc al lui Bela Kuhn (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta şi cele două precedente). Mai mult, românii au anulat tentativele de bolşevizare apărute în 1918 în Viena şi Praga (vezi capitolul „Viena şi Praga sub stăpânire românească" din articolul Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)). Polonia, prin lupta de pe Vistula, numită şi miracolul de pe Vistula, a oprit ofensiva sovietică asupra Varşoviei în 1920. Dar până atunci, România va elibera Basarabia, şi nu oricum, ci prin baioneta soldatului ţăran care l-a oprit pe Mackensen, i-a îngenuncheat pe cei mai buni soldaţi din lume, a câştigat respectul lumii întregi, şi care mai apoi va face strajă la Nistru şi va intra în singura capitală inamică ocupată de Antanta, Budapesta, atârnând în vârful Palatului Parlamentului ungar opinca care l-a adus pe acest soldat ţăran până aici, din negura istoriei, de la Sarmisegetusa până la Budapesta (vezi Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta).

Dificultăţile recuperării istoriei deturnate

Istoria noastră a fost furată, ciuntită, deturnată de zeci de ani de minciuni sau atitudini care subestimează rolul românilor în evenimentele istorice, punând sub semnul întrebării inclusiv ideea continuităţii pentru a induce în subliminalul colectiv psihologia unor toleraţi, a unui popor de sclavi, cu atât mai uşor de condus şi de manipulat. Cei care au încercat şi în mare parte, în unele părţi au şi reuşit aceasta, nu au făcut-o singuri. Nu au fost doar străini, n-ar fi reuşit singuri, cozile lor de topor au fost români, care s-au pus în slujba duşmanului nu din precepte filozofice sau după vorba „capul plecat sabia nu-l taie", ci pentru mărunte şi iluzorii, de cele mai multe ori, beneficii personale, fie că vorbim de cele materiale sau de satisfacerea orgoliului sau poftei de putere. Spuneam că au fost iluzorii de cele mai multe ori, fiindcă multe din aceste cozi de topor au fost eliminate tocmai de tovarăşii de drum care s-au scuturat de ele ca de nişte unelte devenite nefolositoare, cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu nefiind singular. Cozile de topor apar şi se manifestă chiar şi în ziua de astăzi.

Basarabia a avut soarta cea mai crudă şi din acest punct de vedere, al spălării identităţii. Propaganda antiromânească, prin care se încearcă inventarea unui alt popor, cel moldovenesc diferit de cel român, se continuă deşănţată, vizibilă, la ordinea zilei. Şi basarabenii nu au mijloace să se apere, istoria lor şi a românilor este pervertită aici de generaţii, şi mare parte din documentele pe care s-ar baza o cercetare istorică la Chişinău au fost distruse sau furate de ocupaţiile ruseşti din 1940 sau după 1944. Chiar şi în România au dispărut o mulţime dintre acestea, iar actualii istorici, majoritatea, nu au interes să desfăşoare o activitate reală de scoatere la lumină a celor rămase, şi sunt multe. Întrebaţi de ce acest dezinteres, ţi se răspunde invariabil, lipsa de fonduri. De parcă Eminescu, Coşbuc, Negruzzi sau Haşdeu s-au uitat la fonduri când au cercetat prin arhive prăfuite sau biblioteci insalubre.

Spuneam că mare parte din documentele de arhivă s-au pierdut sau au fost distruse de comunişti sau de alţi inconştienţi. Cu atât mai mare mi se pare meritul unor mari români, de la simpli martori până la participanţii de marcă la unele evenimente, care, atâţia câţi au scăpat din închisorile comuniste, revenind acasă, bătrâni şi bolnavi, cu sănătatea zdruncinată iremediabil, s-au apucat să-şi scrie mărturiile cum s-au priceput mai bine, ştiind că nu vor putea fi publicate niciodată în timpul vieţii lor scurte care le-a mai rămas, dar cu încredere în viitorul românilor, pentru a lăsa mărturie şi a combate minciunile propagate pe toate canalele disponibile. Hăituiţi de securişti, care le confiscau când reuşeau toate documentele, aceşti martiri ai neamului s-au martirizat încă o dată pentru a lăsa mărturii cu atât mai valoroase cu cât au fost scrise cu limbă de moarte.

Aşa a apărut în România, după 1990, ca parte a literaturii de sertar, memorialistica de sertar, multe din ele salvate ca prin minune, dar câte altele nu s-au pierdut? „România în al doilea război mondial", operă a lui Constantin Kiriţescu, cunoscut mai ales pentru cartea sa „România în războiul mondial", scrisă în anii dictaturii staliniste pe baza discuţiilor cu foşti diplomaţi şi ofiţeri, a fost considerată pierdută, autorul arestat şi anchetat tocmai pentru aceste întâlniri, dar după ce a fost eliberat a continuat să scrie până la moartea sa în 1965. Fiul său a crezut manuscrisul pierdut definitiv, mai ales că locuinţa tatălui său a fost repartizată unor fel de fel de indivizi care mai mult au distrus-o. Dar manuscrisul a fost găsit după aproape treizeci de ani de la moartea autorului. La fel, cartea lui Vasile Harea, participant la fenomenele revoluţionare din Basarabia ca şi redactor la Cuvântul Moldovenesc, precum şi la unirea Basarabiei cu România, manuscrisul „Basarabia pe drumul unirii" a fost salvat de un securist care în timpul percheziţiei şi a confiscării documentelor s-a făcut că nu vede unul dintre exemplare, lăsând autorul să-şi continue munca. Dar asemenea exemple au fost rare, majoritatea manuscriselor salvate s-au datorat autorilor şi familiilor acestora, mai cu seamă urmaşilor prin grija cărora au fost publicate după 1990.

Din această categorie voi cita pe cele folosite în redactarea acestui articol, pe lângă ultimul menţionat, al lui Vasile Harea, respectiv Testament pentru urmaşi, autori Pantelimon Halipa şi Anatolie Moraru, ambii membri în Sfatul Ţării la 1918, precum şi istoricul Alexandru V. Boldur, „Imperialismul sovietic şi România", autorul fiind martor la revoluţia rusă de la Petrograd.

Renaşterea Basarabiei

Declanşarea revoluţiei ruseşti şi prin aceasta scăderea autorităţii centrale asupra popoarelor ce compuneau imperiul ţarilor a avut un rol preponderent în renaşterea mişcărilor naţionale ale polonezilor, balticilor, ucrainenilor, georgienilor şi nu în ultimul rând a moldovenilor. O descriere amănunţită a acestei perioade, a luptei basarabenilor pentru libertate, ar fi necesară, dar depăşeşte cu mult limitele unui articol. De aceea mă voi mulţumi să enumăr principalele evenimente, invitându-i pe cei interesaţi să studieze cărţile apărute pe această temă, mult prea puţine faţă de câte ar fi necesare.

În aprilie 1917, o serie de congrese moldoveneşti ale ţăranilor, preoţilor, militarilor, cer două lucruri: autonomia politică a Basarabiei şi înfiinţarea unui organ legislativ, Sfatul Ţării, precum şi a unui guvern basarabean. Atmosfera era entuziastă, tricolorul românesc flutura peste tot, se ţineau discursuri impresionante, soldaţii moldoveni
defilau pe străzi cu tricolorul în mână. Dar erau prea puţini şi dezertorii ruşi bolşevizaţi prea mulţi.

Din luna mai 1917, se înmulţesc numărul de bande de dezertori ruşi de pe front care cutreieră Basarabia, jefuiesc, ucid, violează, bande scăpate total de sub orice control. Numărul lor va creşte continuu, mare parte dintre ele bolşevizându-se, ajungând la un maxim după începerea expulzării dezertorilor de pe teritoriul de la vest de Prut, decembrie 1917 – ianuarie 1918. Pentru a încerca să controleze acest fenomen, generalul rus Şcerbaciov, comandantul frontului, aprobă înfiinţarea a 16 cohorte a câte o sută de soldaţi moldoveni, conduse de ofiţeri moldoveni pentru păstrarea ordinii. Din păcate, acest număr se dovedeşte insuficient faţă de mulţimea bandelor înarmate inclusiv cu mitraliere.

General Dimitrie Şcerbaciov (n.1857-d.1932), Armata Ţaristă
General Dimitrie Şcerbaciov (n.1857-d.1932), Armata Ţaristă
La 22 iunie 1917 delegaţii ostaşilor moldoveni de pe toate fronturile şi unităţile de rezervă pun bazele unui comitet central cu sediul la Chişinău, iar la 16 iulie reprezentanţii soldaţilor moldoveni de pe frontul rusesc se adună la Iaşi şi cer convocarea la Chişinău o comisie de jurişti care să elaboreze un proiect de declaraţie a autonomiei naţionale şi teritoriale a Basarabiei.

La 20 iulie 1917, toate organizaţiile politice naţionale, precum şi comitetele soldaţilor moldoveni de la Chişinău şi Odessa resping cu indignare pretenţiile Ucrainei de a îngloba Basarabia între graniţele sale, trimiţând protestele atât la Kiev cât şi la Petrograd, cerând acestuia din urmă ca populaţia românească din Basarabia să fie separată de Rusia, să i se aprobe autonomia în hotarele ei istorice şi etnografice.

La 28 august 1917 i se cere generalului Scerbaceev de către comitetul Central Ostăşesc Moldovenesc să retragă din Basarabia unităţile de rezervă ruseşti şi să aprobe mărirea numărului cohortelor moldovene de la 16 la 50, plus 20 de cavalerie pentru că jafurile şi violenţele bandelor de dezertori ruşi s-au înmulţit.

Aceste evenimente se petrec chiar în timpul bătăliilor cumplite din vara anului 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, când soldaţii români au făcut minuni de vitejie, pe frontul de la Mărăşeşti, patru divizii rezistând cu succes contra zece divizii duşmane, făcându-i pe inamici să muşte ţărâna scumpă a României.

Congresele şi solicitările diferitelor pături sociale din Basarabia au continuat, toate având aceleaşi concluzii şi rezoluţii referitoare la situaţia imposibilă creată de bandele de dezertori, majoritatea bolşevizaţi. La 21 octombrie este proclamată, de către primul Congres ostăşesc Basarabia, Republică autonomă şi proclamă înfiinţarea parlamentului, Sfatul Ţării, la 23 octombrie 1917, sub preşedinţia lui Ion Inculeţ, vicepreşedinte Pantelimon Halippa. Acesta se întruneşte la 21 noiembrie 1917, cu reprezentanţi ai tuturor organizaţiilor naţionale, sociale şi politice, economice şi profesionale. Sfatul Ţării avea 120 de deputaţi, 86 moldoveni şi 36 din minorităţile naţionale, în total 120 de deputaţi. La 2 decembrie Sfatul ţării a proclamat Basarabia Republică Democratică Federativă, iar la 8 decembrie 1917 este trimisă o delegaţie la Iaşi la reprezentanţii Antantei ca să acorde ajutor militar contra barbariei din Basarabia. Dar de către cine? Armatele ruseşti erau în descompunere, iar după evenimentele ulterioare de la Socola (vezi articolul mai sus menţionat) până şi cartierul general al lui Scerbaceev era păzit de soldaţii români, care ţineau şi frontul, iar mai apoi vor scoate cu forţa armelor trupele ruseşti din ţară. Antanta promite o divizie sârbească de la Odessa şi una cehoslovacă din Kiev, dar acest lucru nu se va materializa niciodată. Rămânea o singură soluţie, la fel cum s-a întâmplat şi în 1919 contra bolşevicilor unguri, baioneta necruţătoare a soldatului român.

Fiindcă situaţia în Basarabia era tragică

Vasile Harea, martor ocular: „Armate întregi, conduse deseori de soldaţi aleşi de masa soldăţească, la sosirea într-o localitate şi dând peste depozite de vin şi spirtoase, le spărgeau, se îmbătau într-un asemenea hal încât pierdeau tot ce era omenesc în ei şi apoi pornea dezmăţul care se solda cu pogromur implicând distrugerea în averea obştească, atacarea caselor săteşti şi orăşeneşti. La împotriviri răspundeau cu omoruri de oameni, cu terorizarea întregii populaţii localnice. Asemenea binefaceri ruseşti le-au cunoscut majoritatea oraşelor basarabene, ca Bălţi, Soroca, Orhei, Tighina, Cahul, Bolgrad, Cetatea Albă şi Ismail, precum şi târguşoarele Făleşti, Floreşti, Leova, Şoldăneşti, Hânceşti şi altele, precum şi foarte multe sate precum Olăneşti, Tuzla, Isacova, Hârbovăţi etc." „ …uneori un grup de soldaţi înarmaţi oprea camionul în stradă, ei coborau, sunau la intrare şi când cineva din casă întredeschidea uşa ca să vadă cine este, era împuşcat cu un foc de armă
sau tras afară şi acolo omorât. Odată intraţi în casă imobilizau sub ameninţarea armelor pe toţi ai casei care asistau în tăcere la deposedarea de întregul avut aruncat în camion, căci dacă cineva se văieta era de îndată lichidat. Alteori intrau în curte aruncând câinilor alimente otrăvite şi de acolo în casă…"

(Vasile Harea, op. cit.).

În acest timp, existau o mulţime de organizaţii revoluţionare care vor deveni bolşevice sau velicoruse pe teritoriul basarabean. Sovietul soldaţilor şi muncitorilor din Chişinău, Sovietul gubernial al soldaţilor şi muncitorilor, Comitetul executiv pentru apărarea revoluţiei Comitetul pentru salvarea revoluţiei, Comitetul militar al revoluţiei din regiunea de sud, Comitetul pentru reunirea comitetelor sovietice din Basarabia, doar o parte dintre ele. Toate nu făceau nimic pentru potolirea anarhiei, ba dimpotrivă, de cele mai multe ori se raliau acestor bande scăpate de sub control. Dar cel mai important, la 28 decembrie 1917 s-a constituit la Chişinău Secţia Frontului Românesc al Rumcerodului, distrusă la Iaşi de când cu tentativa lui Rochal de a cuceri puterea. Nu trebuie uitat că acest Rochal a stat două zile la Chişinău înainte de a-şi găsi sfârşitul la Socola, timp în care a îndemnat organizaţiile bolşevice să cucerească imediat puterea în Basarabia. Deci aceasta reprezenta Rumcerodul, abrevierea de la Rum (Rumânski front) cer (Cernoe More, Marea Neagră) od (Odessa), deci cele trei realităţi militare, frontul românesc, flota Mării Negre şi teritoriul militar al Odessei.

Mai existau pe teritoriul basarabean unităţi mici româneşti, compuse de grupe de 10-20 de soldaţi români însărcinaţi cu paza unor depozite şi obiective, dar ce au putut face aceştia în faţa bandelor de sute de bolşevici puşi pe jaf şi pradă. Majoritatea au fost luaţi prizonieri şi trimişi la Odessa, unde Cristian Rakovski a organizat detaşamente de revoluţionari în care i-a înglobat cu forţa şi pe prizonierii români, trimişi să lupte în stepele Rusiei pentru biruinţa revoluţiei bolşevice. Câţi români au pierit în aceste lupte nu se va şti niciodată. Depozitele şi trenurile capturate, bolşevicii le jefuiau şi ce rămânea le trimiteau spre Rusia, în ideea că sunt avere rusească, chiar dacă erau cumpărate pe bani grei de către reprezentanţii Antantei pentru necesităţile frontului.

Şi jafurile şi prădăciunile continuau, bolşevicii făcându-şi mendrele nederanjaţi de nimeni. De ce ar fi plecat, atâta timp cât mai era de prădat, de jefuit, de violat, iar traiul şi vinul erau bune?

Victimele acestor barbari s-au numărat cu sutele, nimeni nu a putut ţine vreo evidenţă. Lor le-au căzut pradă nu numai cetăţenii paşnici, ci chiar fruntaşi ai renaşterii basarabene, ca şi Simion Murafa şi Andrei Hodorogea, ucişi de bandele bolşevice la 20 august 1917, la fel cum au fost asasinaţi mai târziu avocaţii Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş de către bandele ungureşti bolşevizate un an şi jumătate mai târziu în Transilvania. Bolşevicii au apărut la via lui Hodorogea, acolo unde el se afla alături de câţiva invitaţi. Ştefan Ciobanu şi Vasile Harea, deşi invitaţi, au zăbovit mai mult la mănăstirea Suruceni, altfel, în mod sigur, nu am mai fi putut vorbi despre academicianul Ştefan Ciobanu şi memoriile lui Vasile Harea nu ne-ar fi parvenit niciodată. Bolşevicilor le-a ieşit în faţă Simion Murafa, încercând să-i potolească şi să le distragă atenţia de la restul invitaţilor care au încercat să se ascundă. A parlamentat cu ei, dar beţia şi setea de sânge a acestor sălbatici era prea mare. Văzându-l în uniformă militară, au tras împuşcându-l în abdomen. Domnişoara Gavriliţă şi Andrei Hodorogea au sărit să-l panseze pentru a opri hemoragia. Bolşevicii l-au recunoscut imediat pe Hodorogea, pe cel ce umbla prin sate în costum naţional şi cu tricolorul în mână, îndemnând românii la renaşterea naţională. Cu o ură atroce s-au năpustit asupra lui, potopindu-l cu lovituri cu paturi de armă şi baionete. Invitaţii au fugit, unii au ajuns la Chişinău chemând ajutoare.

Camionul cu soldaţi moldoveni sosiţi la faţa locului nu i-au mai găsit, cadavrele lor fiind aflate abia la morga spitalului. Acesta a fost sfârşitul celor doi mari patrioţi moldoveni.

Chiar nepotul lui Ion Pelivan, elev în clasa a şaptea de liceu, va fi ucis de o bandă de bolşevici în primăvara lui 1918, pe motiv că purta tricolorul la reverul hainei. Aceşti bolşevici vor fi capturaţi ulterior şi vor fi trataţi de către trupele române conform legilor războiului. Pe scurt, au fost executaţi.

La sfârşitul anului 1917, după anihilarea cuibului bolşevic de la Socola, de lângă Iaşi, de către armata română, Rumcerodul de la Odessa ia decizia să cucerească puterea în Basarabia cu orice preţ. În acest sens, trimite cu un tren spre Chişinău 50 de revoluţionari pentru a organiza trupele ruseşti bolşevizate în debandadă de acolo şi pentru a le dirija spre scopul suprem, arestarea Sfatului Ţării şi instaurarea puterii bolşevice în Basarabia, lucru nu prea dificil la prima vedere, din moment ce sute de mii de soldaţi ruşi bolşevizaţi bântuiau ţara. Dar din aceşti 50 de revoluţionari plecaţi de la Odessa, doar 17 ajung la Chişinău, restul dezertând pe drum, fapt care spune multe despre disciplina acestora. De aici se deschide calea confruntărilor deschise între bolşevici şi românii basarabeni, în ajutorul cărora vor sosi şi trupele române care din nou vor decide soarta bătăliei cu tăişul şi vârful baionetelor.

Autor: Cristian Negrea
Sursa: istoria.md

Bibliografie:

Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992
 


Preluat de la: Timpul.md