Ce scrie Anton-Maria del Chiaro la 1718 despre obiceiurile valahilor în “Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia” – Partea 1.

INTRODUCERE

Nicolae Iorga
Unul din cele mai preţioase daruri pe care ni le-a făcut Italia în domeniul cunoaşterii trecutului nostru e cartea secretarului brâncovenesc Del Chiaro pe care acum râvna d-lui Cristian o strămută în româneşte.

Avem a face cu altceva decât arată titlul. În secolul al XVIII-lea istoria se prezenta adesea, supt influenţa curentului „filosofic“ de preschimbare ca „Revoluţii“. I s-a părut acestui Florentin că lucrarea lui va întâlni mai mulţi cetitori dacă o va întitula „Revoluţiile Valahiei".

De fapt e şi o istorie a ţerii, mai scurtă întăiu, dar pe urmă ajungând la amănumţimi pentru Domniile pe care le-a apucat ori despre care i se putea da lămuriri orale. Nu e de nevoe să subliniez importanţa acestor pagini care sînt adevărate memorii ale unui om inteligent şi capabil de nepărtinire.

Dar, cu toată valoarea ei, nu partea istorică e cea mai însemnată. Pe acest străin care ne înţelege şi ne iubeşte – ce rar ne-am împărtăşit noi de iubirea acelora pe cari i-a îmbrăţişat larga, naiva noastră ospitalitate! îl interesează toată viaţa dela noi. Toată – de la ceremoniile Curţii, de la petrecerile ei simple până la căsuţa ţeranului, pe care o laudă pentru curăţenie, până la elementele de credinţă şi superstiţie ale sufletului acestuia.

Opera corespunde astfel pentru Ţara Românească, pentru principatul muntean aceleia pe care, cu mai multă învăţătură, dar nu cu mai putină simpatie şi pricepere, a închinat-o Moldovei domnescul autor care e Dimitrie Cantemir („Descrierea Moldovei").

Ambii par a veni ca să însemne pe paginile lor aspectul ţerilor noastre înnainte de epoca fanariotă, care, şi nu pentru caracterul ei pretins grecesc, ci pentru metodele ei, şi turceşti, şi „filosofic" apusene, a introdus schimbări de suprafaţă aşa de mari, dar şi, prin ele, transformări de principii aşa de adânci.

Şi, adaug, alături de aceşti doi cel mai învăţat boier muntean al vremii, Constantin Stolnicul Cantacuzino, cel crescut şi la Veneţia şi Padova, încerca tot în acel moment caracteristic, o descriere în româneşte a aceleiaşi ţeri româneşti de la Dunăre, descriere din care s’au salvat – cu lămuririle în italieneşte pentru contele Marsigli, publicate în operele Stolnicului, ediţia mea – paginile pe care le-am tipărit în volumul III din Studiile şi Documentele mele.

Ca unuia care am reeditat textul italian al lui Del Chiaro în 1914, traducătorul îmi cere câteva rânduri de introducere. Sunt bucuros să le dau D-lui Cristian care, fără a fi un profesor şi un erudit a pus atâta muncă şi atâta dragoste, adaug şi o oarecare jertfă bănească, în cartea pe care o oferă publicului românesc.

N. Iorga 

PARTEA ÎNTÂIA.

CAPITOLUL I.

Alcătuirea, situaţiunea şi produsele provinciei.

Orice eveniment important şi vrednic de reţinut, survenit în ultimul timp în principatul Valahiei, adică în acel timp petrecut de mine, fie din dor de studiu sau din îndeletnicirea slujbei pe lângă cei doi din urmă domnitori ai provinciei, am hotărât de a înregistra cu bună credinţă şi fără nici o patimă, spre ştiinţa urmaşilor, sperând că, opera mea nu va fi nici prea neplăcută nici prea inutilă publicului. Am stăruit asupra acţiunilor şi evenimentelor importante, şi nu asupra intrigilor şi ştirilor oculte ce s-au ivit şi împrăştiat printre naţiunile străine. Voi sprijini descrierea mea pe conştiinţă, ţinând seamă şi de ceia ce am văzut, şi de ceia ce mi-au încredinţat persoane care au luat parte la evenimentele acestei ţări. Pentru o mai bună înţelegere însă, îmi voi permite unele însemnări asupra alcătuirii ţării, asupra obiceiurilor, riturilor şi religiei locuitorilor, asupra felului ocârmuirii politice şi a dependenţei ei de Poarta Otomană, care este stăpână absolută a acestei provincii.

Toată întinderea de pământ ce astăzi se numeşte Valahia, e o parte din vechea Dacie, în care se cuprindeau provinciile, denumite de geografii de azi Transilvania, Valahia şi Moldova, Armele romane le-au cucerit destul de tîrziu, căci numai lui Traian fu sortită gloria de a cuceri Dacia şi de o a anexa la celelalte provincii ale Imperiului roman, obţinând porecla glorioasă de Dacicul. Când a căpătat ţara numele de Valahia e greu de aflat, şi n-ar fi poate de ultimă importanţă interesul de a-l afla. Unii însă, printre cari Enea Silvio di Piccolomini (mai târziu Papa Pius II), au scris că, după supunerea ei de către romani, Dacia a fost redusă la rangul de colonie de către aceştia, sub un oarecare căpitan de oşti Flacco, de unde denumirea de Flachia şi că, odată cu scurgerea timpului, prin corupţiunea cuvântului, fu numită Valahia, după cum valahi locuitorii ei, în loc de flachi. Antonio Buonfini însă, vestitul istoric al Ungariei, de pe timpul lui Matei Corvin, nu împărtăşeşte părerea lui Piccolomini, şi crede mai curând că Valahia îşi trage numele de la cuvântul grec, ce însamnă arta de a trage cu săgeata, în care aceşti locuitori erau foarte dibaci. Nici părerea aceasta n-a fost împărtăşită în mod definitiv, ca şi alta care, fără sprijinul vreunui document antic, ar vrea să ne încredinţeze că aceiaşi provincie fu chemată Valahia după numele unei fiice a lui Diocleţian, dată de soţie principelui care domnea aci. Dar e de prisos a stărui prea mult în atari investigaţii.

Vom spune numai că turcii au dat provinciei numele de Kara Vlahia, care în limba noastră înseamnă Valahia neagră. Moldova au dat numele de Bogdania, adică în limba slavă dăruită de D-zeu, din cauza fertilităţii pămîntului, care e mai mare de cît a Valahiei.

Provincia aceasta se împarte în 17 părţi, sau teritorii, care sunt numite de valahi, în limba lor, judeţe, adică judecătorii, sau vicariate sau autorităţi şi numele lor sunt: Olt, Ribnic, Buzău, Argeş, Teleorman, Vlaşca, Ilfov, Ialomiţa, Săcureni, Prahova, Dâmboviţa, Muscel, Jiul de sus, Jiul de jos, Vâlcea, Mehedinţi şi Romanaţi; aceste din urmă 5 judeţe sunt actualmente în puterea nemţilor, cari pretind, şi nu fără motive temeinice, că din vremuri foarte vechi aceste judeţe au aparţinut Transilvaniei, deci regatului Ungariei.

Ungurii şi transilvănenii au dat Valahiei numele de Transalpina. În partea ei cea mai septentrională Valahia se află pe al 46 grad de latitudine şi, în părţile ei mai meridionale, înspre Dunărea, pe gradul 45 şi jumătate. Spre miază noapte se mărgineşte cu Transilvania, spre răsărit cu Moldova, spre apus şi miazăzi are Dunărea care o înconjoară şi o separă de Serbia şi Bulgaria, ceia ce se poate uşor vedea pe harta geografică anexată la începutul acestei cărţi, care va fi, sper, spre uşurarea cetitorului, cu atât mai mult, cu cît după cercetarea celor mai buni cunoscători, ea nu putea fi mai exactă şi mai fidelă. Lungimea înconjurătoare a Valahiei a fost socotită la 700 mile italiene. Pămîntul ţării e tot ce poate îi mai fertil şi mai desfătător. De la Dunăre până la Bucureşti (care se află în mijlocul Valahiei,), şi de la Bucureşti până la Târgovişte, care se află la o depărtare de 14 ore de drum, nu se vede de cît o vastă şi delicioasă câmpie, în care nu se găseşte nici cea mai mică piatră. Se văd multe şi foarte frumoase păduri; mai ales de stejari aşezaţi cu atâta simetrie, şi păstrate atât de curate, că de la un capăt la celălalt al pădurii se pot uşor descoperi persoane ascunse. De aici, precum şi din ori care altă ramură de activitate, se poate deduce geniul incomparabil al Principelui Constantin Brâncoveanu. De cît belşug e în ţară, ajunge constatarea că din Transilvania se trimet la păşunat în Valahia turme de cai, de porci şi de oi. Din Valahia se îndestulează Veneţia cu ceară, vite, precum şi depozitele sultanului cu unt şi miere, cu prisosinţă.

În Valahia albinăritul e foarte răspândit, iar stupii se aşează în anumite locuri desfătătoare, feriţi de vânt şi expuşi la soare. Timpul hotărât pentru scoaterea albinelor din stupi, e după 15 Martie, fără însă să fie o Duminecă. Cam pe timpul sărbătoarii înălţarea Domnului, se nasc noile albine, care părăsind mamele lor, îşi iau zborul şi intră în stupi noi, pregătiţi anume pentru ele de cultivatorii, cari stropesc stupii cu apă sărată, pentru ca noile albine să rămâie în ei. După ce albinele nasc a treia oară, îngrijitorul lor taie fagurii din stup şi astfel, acele albine nu mai produc şi sunt lăsate astfel până la 8 Septembrie. Când stupii sunt plini de faguri proprietarul lor ucide albinele, lăsând totuşi în viaţă 30 până la 35 de fiecare stup, expuşi la aer până la 25 Octombrie, după care sunt adăpostiţi în locuri mai calde şi feriţi de frigul iernii.

Negustorii cumpără înspre toamnă mierea, care se vinde cu o măsură, numită în limba valahă vadră, şi care echivalează cu 48 livre italiene. Preţul unei vedre e de un galben, cel mult un galben şi un sfert. Negustorii se ocupă apoi cu mierea, separând-o de ceară etc.

În sfârşit, cea mai mare parte a Transilvaniei se îndestulează din Valahia cu cele mai bune vinuri albe şi roşii, cu gust delicat şi sănătos pentru stomac. Caii de aici sunt iarăşi foarte căutaţi, nu numai de ofiţeri din Transilvania, ci şi de negustori din Polonia ; aceştia îi dresează în ţările lor, debarasându-i de năravurile şi de defectele ce aveau în ţara de origine. Vânătorii găsesc din abundenţă mistreţi, capre sălbatece, cerbi, căprioare, lupi, urşi, vulpi etc. precum şi păsări sălbatece şi domestice. Am observat cu mare curiozitate cum apar berzele primăvara, făcând în grupe ocol prin aer, cercetând parcă locul căutat pentru aşezare, îşi repartizează apoi locurile şi, perechi-perechi – bărbat şi femeie – se adăpostesc prin sate liniştite, departe de zgomot, şi pe vârfuri de case ţărăneşti reînvie vechile cuiburi, sau clădesc altele noi. Nu odată am observat eu însumi, lucru vrednic de văzut, cum barza aruncă afară unul din pui, imediat ce iesă din ouă. Ceilalţi sunt crescuţi apoi cu mare grijă, până încep a sbura şi atunci, prin Septembrie, pleacă cu toatele să ierneze în ţări mai calde.

Spun ţăranii din Valahia că împreună cu berzele pleacă atunci şi rândunelele, iar când acestea obosesc, sunt luate în spate de berze până îşi pot relua din nou zborul. Nu pot asigura certitudinea acestui lucru foarte curios, cu toate repetatele mărturii.

Animalele de vânat sunt lăsate în toată voia de către locuitorii ţării, doritori de trai liniştit, nu însă până într-atât, ca valahii să fie lipsiţi de curajul şi vrednicia ca să ţie piept oricărei naţiuni războinice, dar asupririle şi dările necontenite ce plătesc de câteva ori pe an, într-atât i-a deprimat, că din vechea faimă romană nu le-a rămas de cât numele. În limba lor ei îşi zic români, patriei lor, adică Valahiei, ţara românească, iar limbii, limba românească, şi cu drept cuvânt, căci dacă e vre-o îndoială că valahii sunt urmaşii coloniştilor romani, limba lor înlătură acea îndoială, şi convinge, că valaha nu este alta de cît o directă şi curată derivaţie din idiomul latin. Limba valahă totuşi conţine şi cuvinte turceşti, greceşti, slave, ungureşti etc., dar trebuie ţinut seamă de vecinătatea ţărilor, şi de relaţiile ce au avut valahii cu acele popoare.

La sfârşitul acestei descrieri voi adăuga un mic alfabet de cuvinte valahe, latine şi italiene, ca adaus la acele cuvinte notate de Giovanni Lucio în opera sa: De regn., dalm, lib, 6, cup. 5 p. 285. Edit. Amstelo-dami, apud Joan. Blaeu, 1668, pe care le-a copiat, după cum spune, după fratele Francisc Şolmirouici, episcopul bulgar ochridan. Din cauza continuelor asupriri, au devenit atât de deprimaţi şi nepăsători, că o bună parte din locuitorii ţării, disperaţi, au părăsit căminurile, găsindu-şi adăpost în Turcia de dincolo de Dunăre, sau în Transilvania, unde numărul lor e chiar mai mare de cît al ţării româneşti. Trecerea în Transilvania prin trecătoarele munţilor nu e prea grea, dar căderea unui refugiat fără paşaport în mânile păzitorilor, cari în Valahia se numesc plăieşi, ar însemna inevitabila pierdere a vieţii. Toată Valahia e o ţară deschisă, fără întăriri, fără cetăţi şi fără înconjur de ziduri. Bucureştiul este actualmente reşedinţa obicinuită a principelui şi e oraşul cel mai frecventat. El e situat într-un loc foarte jos şi mocirlos, şi ar fi cu totul impracticabil din cauza noroiului, dacă de o parte şi de alta ale străzilor sale principale, nu s-ar fi pus scânduri groase de stejar, în formă de punte. Casele principale din Valahia au în jurul lor garduri din bârne de stejar, groase şi rotunde, bine înlănţuite între ele, înalte de la 6 până la 7 coţi, şi în stare să dureze 30 până la 40 de ani.

Palatul Mogosoaia – Curtea cu turnul de la intrare

Numai curtea Principelui din Bucureşti e înconjurată cu zid, ridicat de Prinţul Brâncoveanu cu câteva luni înaintea mazilirii sale. Curtea din Târgovişte e înconjurată cu o centură întărită, din pământ şi pietroaie, care se numesc în Valahia, bolovani.

Palatul Mogosoaia – Cuhnia

Bucureştiul e aproape rotund, având o circonferinţă destul de mare; numărul locuitorilor însă – care nu trece de 50.000, – nu corespunde întinderii locului, căci casele sunt rare şi izolate unele de altele, în formă de insule, cu câte o curte, bucătărie, grajd şi deosebit grădină cu arbori fructiferi, ceia ce dă un aspect plăcut şi vioi. Cişmele nu se găsesc, ci numai câteva fântâni cu apa rea; în schimb Dîmboviţa, care udă Bucureştiul prin 2 ramificaţii, conţine o apă uşoară şi sănătoasă. Acest râu izvorăşte din munţii Rucărului, lângă hotarul Transilvaniei, şi apele sale cristaline, care udă poalele acestor munţi, conţin păstrăvi foarte gustoşi. Mai sunt şi alte râuri cunoscute care, izvorând din munţii Transilvaniei, străbat Valahia şi se varsă în Dunărea: Jiul, Oltul, Ialomiţa, Prahova, Argeşul şi Buzăul. Toate aceste râuri conţin destule variaţii de peşti, dar nu atât de abundent cît nenumăratele iazuri, căci nu e domeniu boieresc care să nu-şi aibă heleşteul său şi care desface peştele în zilele de post, care sunt foarte dese la valahi, după cum vom arăta la locul lor. Din Dunăre se aduc în Bucureşti cantităţi de peşti de mărimi neobicinuite, mai ales cega şi moronul, din cari se scot icrele, foarte mult gustate de boieri, cari le mănâncă proaspete, preparate cu untdelemn, piper şi zeamă de lămâie.

Munţii mai cunoscuţi din Valahia sunt Buceciul, foarte renumit în popor şi de unde izvorăşte râul Prahova, cu două ramificaţii: una curge în Ungaria şi cealaltă în Valahia, vărsându-se apoi în râul Ialomiţa, care şi el izvorăşte din muntele Bobul. Un alt munte se numeşte Lăuta, al patrulea Pietroasa, şi al cincilea, muntele Craiului; se cunosc apoi munţii Buzăului şi în sfârşit muntele Istriţa. De Rucăr am amintit mai sus. Toţi aceşti munţi sunt vecinie verzi şi acoperiţi de brazi. Sarea se găseşte în cantităţi enorme în adâncimele miniere ale acestei ţări, şi se exportă în ţările de peste Dunăre. Mine de aur, argint şi alte metale zac în adâncimile pământului, în mari cantităţi, ascunse de ochii lăcomiei turceşti; numai obştia ţiganilor e obligată, de Crăciun, să aducă domnitorului în loc de tribut, 15 ocale de aur, scoase din nisipurile râului Argeş, deosebit o livră marelui armaş; aurul trebue să aibă valoarea de 2 galbeni dramul, iar dacă întâmplător nu au vărsat cuvenita cantitate de aur, ţiganii trebuie să o complecteze, cumpărând-o, după cum şi prisosul rămâne în beneficiul lor, dacă cantitatea scoasă din râu e mai mare. Minele de aramă sunt de asemenea pe întinderi mari, iar locul de unde se scoate arama, se numeşte madan, cuvânt turcesc ce înseamnă mină; apoi mine de fer, care se văd pe drumul ce duce de la Brădiceni la Târgovişte.

Palatul Mogosoaia – faţada spre lac

Să ne întoarcem privirea către Bucureşti, la clădirile mai impunătoare ale palatelor şi bisericilor, cu toate că architectura lor nu e tocmai de samă. Palatul Principelui e de piatră, cu o impozantă scară de marmoră, cu săli mari boltite, dar destul de joase, din care prima – pridvorul – e susţinută la mijloc de un rând de coloane. A doua serveşte de Divan de judecată, unde au loc şi banchetele de zile mari. Altele sunt săli de audienţă, care duc în apartamentul Principelui şi de aci în al Principesei, cari se reducea la două odăi şi un iatac, până ce Principele Ştefan Cantacuzino clădise, de câteva luni, un mic palat cu 8 odăi, într-un colţ al grădinii, care e de toată frumuseţea, şi are forma pătrată, în stil italian. În mijlocul ei, Principele Constantin Brâncoveanu clădise un foişor unde lua prânzul, şi-şi făcea siesta după masă, în mijlocul straturilor de flori.

Toate clădirile din Valahia sunt acoperite cu şindrila, nefiind obiceiul ţiglelor. Între alte biserici din Bucureşti, se află trei pe culmea unui deal: biserica şi mănăstirea Mitropoliei, bisericile Radu-Vodă şi Mihai Vodă. Două hanuri mari şi frumoase sunt demne de văzut în Bucureşti. Hanul e un loc înconjurat cu ziduri, făcut după modelul marilor mănăstiri catolice, Iar împrejur sunt dugheni boltite, de apărare contra focului şi ţinute de negustori creştini sau turci, cari plătesc o chirie lunară intendentului, care are şi însărcinarea să încuie, sară, porţile hanului pentru siguranţa mărfurilor. Primul han poartă numele fondatorului Şerban Vodă, iar veniturile sale sunt dăruite mănăstirii Cotrocenilor, zidită de acelaş ctitor, la o milă şi jumătate de Bucureşti. Al doilea e hanul Sft. Gheorghe, zidit de Principele Brîncoveanu, avînd la mijloc o foarte frumoasă biserică, purtând acelaş nume, iar veniturile hanului sunt dăruite Patriarhiei din Erusalim.

N-aşi vrea să obosesc cetitorii cu descrierea amănunţită a topografiei Valahiei, un rezumat ar fi totuşi necesar pentru locurile mai renumite. Târgoviştea a fost în vechime reşedinţa domnitorilor, într-o vreme când aceştia nu se prea temeau de turci, dar mai târziu a fost mutată, din ordinul stăpânitorilor, la Bucureşti, care mai aproape de Dunăre şi de graniţa lor. Totuşi Principele Brîncoveanu locuia la ţară cel puţin 6-7 luni pe an, ceia ce nu convenea boierilor, nici negustorilor, căci trebuiau să urmeze Curtea, cu mare cheltuială. Turcii priveau şi ei cu ochi răi această preferinţă a Voevodului, căci Târgoviştea era mai aproape de munţi decât de malurile Dunărei, şi vom vedea mai departe efectul catastrofal al acestor nemulţumiri.

La distanţă de o zi de drum de Târgovişte, către graniţele Transilvaniei, se găseşte Câmpulungul, oraş renumit pentru bâlciul anual ce are loc pe la mijlocul lui Iulie, şi la care iau parte negustori din toate părţile, înspre şes se află oraşul Piteşti, renumit pentru vinurile sale albe şi dulci; de aici e un drum spre Ribnic, care e reşedinţă episcopală. Mai e un oraş cu acelaş nume Ribnic, pe lingă Buzău. Craiova e un oraş mare, situat între Cerneţ, extremitatea ţării, şi Bucureşti, şi e reşedinţa Banului, care e prima demnitate după Domnitor. Se află aci, în partea principală a oraşului, un han frumos, zidit acum doisprezece ani de stareţul mănăstirii Horez, pentru venituri. Buzăul care poartă numele râului ce curge acolo, e tot reşedinţă episcopală. Urmând aceiaş cale, dăm de Focşani, care e udat de râul Milcov, şi desparte Valahia de Moldova, iar pe ambele părţi ale podului de peste Milcov sunt punctele de vama. Oraşele mai principale care sunt ocârmuite de către căpeteniile alese dintre marii boieri sunt: Târgovişte, Cerneţ, Focşani, Ploieşti, Gheorghiţa, Roşiorii de Vede. Minele de sare mai cunoscute sunt: Ribnic, Telega şi Slănicul. Pentru delicte grave, Principele trimete pe condamnaţi la saline, în valahă ocne, şi unde mor unii din condamnaţi, fără a se mai cerceta cauza. Sunt cazuri de condamnări la moarte, când Domnitorul, printr-un act de clemenţă, schimbă această-pedeapsă cu ocna, după ce taie întâi urechile condamnatului. Cred că acest supliciu să fie aceiaş, pe care-l întrebuinţau romanii cu condamnaţii ad metalla, precum şi cu primii martiri ai bisericii primitive. Salinele se arendează celui ce oferă mai mult Principelui, cărui aparţin arendele, care ajung până la suma de 20.000 galbeni pe an, în care se cuprind însă şi tutunăritul, oieritul şi taxele de export pentru Transilvania; pentru acest scop sunt destinate două trecători, Cîmpina şi Dragoslavele, iar o parte din taxele ce se percep la Dragoslavele, aparţin mănăstirii Sft. Ilie din Câmpulung, unde are loc vestitul bâlci anual, de care am mai pomenit.

În ce priveşte bâlciul din Câmpulung, trebuie pomenit vechiul privilegiu de care s-au bucurat aci preoţii franciscani, cari veneau aci din Bulgaria să supravegheze parohia catolicilor, în majoritate negustori din Chiprovaci şi Copilovaci şi cari trăiesc împrăştiaţi în diferite oraşe ale Valahiei. Aceşti preoţi franciscani aveau acest privilegiu, întărit cu pecete domnească de un voevod al Valahiei, în virtutea căruia încasau o anumită dare din mărfurile ce se aduceau anual la Cîmpulung, şi care servea pentru întreţinerea lor; dar privilegiul cu sigil, ca şi alte multe hrisoave de mare-importanţă, s-a pierdut în ultimul război dintre nemţi şi turci, când tătarii au jefuit Târgoviştea şi mai ales; mănăstirea franciscanilor, din cari unii au fost luaţi ca sclavi, dar răscumpăraţi din mila Principelui Brîncoveanu, Se văd până azi rămăşiţele unei biserici cu clopotniţa ei, care a fost a saşilor catolici, cari trăiau atunci în Valahia şi lucru probabil, căci am văzut la intrarea bisericii noastre, a Sf. Ion cel Mare din Câmpulung, următoarea inscripţie sepulcrală: hic requiescit in pace generosus dominus Johanes P. . . ., hujus saxonicalis ecclestae custos, qui obiit MCCCLXXIII. Alte urme sau inscripţii nu se găsesc în Valahia, din cauza continuelor perturbări, şi unde bogăţia ţării, n-a fost ultimul motiv al ruinii sale. În ce priveşte fertilitatea pământului, e de notat, că-n toamnă se fac 2 arături, şi apoi se samănă grâul care creşte de o jumătate de palmă înălţime până la căderea zăpezii, după care, în primăvară, iesă din nou până se coace.

Meiul se samănă primăvara şi se culege în Iulie; porumbul tot în primăvară, dar se culege în August. Viţa de vie se îngroapă după culesul viilor şi rămâne astfel până la timpul ridicării.

Să ne întoarcem la preoţii franciscani. Ei trăiesc şi din venitul câtorva terenuri mici, şi mai ales din vânzarea unei cantităţi oarecare de vin, din pomenile catolicilor, şi dintr-o cantitate de grâu ce le dăruieşte în fiecare an Domnitorul, care, deosebit, mai varsă gardianului franciscan din Târgovişte şi o parte din vinărit şi din alte impozite.

Se ştie că mănăstirea şi biserica din Târgovişte au fost zidite de Sfântul Ioan de Capistrano.

Biserica catolică din Bucureşti e o biată casă de lemn închinată Sf. Fecioare, a cărei icoană cu copilul în braţe, frumos pictată în stil grecesc, e aşezată între alte două icoane, dar scandalos zugrăvite. Una e icoana Sf. Ştefan şi alta al Sft. Sixt (Papă şi Martir), dar care e legată şi de numele lui Ştefan Sisto, un chirurg sas, cunoscut de mine, care a făcut pe cheltuiala sa altarul bisericii, în cimitirul căreia e şi înmormântat. Biserica posedă odoare sacre, 6 candelabre cu cruce şi piedestale, cădelniţă şi lampă, totul în argint, şi care fură apoi toate transportate, spre mai bună siguranţă, în Transilvania, de către părintele Biagio Marinovici, împreună cu argintăria capelei din Brădiceni; de aici oarecari neînţelegeri acum 5 ani, între zisul părinte şi negustori catolici din Chiprovaci şi Copilovaci, cari se plânseră Papii, dar odoarele n-au fost încă înapoiate, din cauza actualelor împrejurări de război.

Împăratul Leopold, de vecinică şi glorioasă amintire, dărui preotului Elia Mettejanici 1500 galbeni de aur, pentru clădirea bisericii din Bucureşti, dar o parte din sumă a fost întrebuinţată în alte scopuri, rămânând un rest de 1200 galbeni în mâni sigure, până ce îndurarea divină va îngădui să se îndeplinească dorinţa Augustului Binefăcător.

În părţile unde locuiesc familii de negustori catolici se află un paroh, ales dintre fraţii franciscani; în Bucureşti, Târgovişte şi Câmpulung însă, ei se întitulează gardiani, cu toate că numai cele din urmă două oraşe posedă biserici propriu zise, cu altare şi clopote, cu călugări, cu paraclise, după modelul micilor mănăstiri. În biserica din Târgovişte se află şi o orgă care atrage în timpul slujbii curiozitatea valahilor, cari n-au în bisericile lor nici un fel de instrumente muzicale.

În Craiova, Brădiceni, Suţeteşti, Ribnic, Ploieşti, Aninoasa şi Perieni, se află câte o mică capelă, iar slujbele bisericeşti sunt îndeplinite de înşişi credincioşii.

Preotul, care e schimbat la fiecare trei ani, capătă tain zilnic, plată pentru liturghie, afară de unele avantaje din partea autorităţii parohiale. Cu toate astea, ei trăiesc în mizerie, şi lucru grav e că bieţii, catolici sunt câte odată lipsiţi săptămâni întregi de slujba liturghiei, cum ni s-a întâmplat anul trecut în Bucureşti, când mai bine de trei luni a lipsit preotul gardian Michel Iavich, fost custode al provinciei, însărcinat fiind cu o înaltă misiune în Ungaria din partea Principelui Nicolai Mavrocordat, şi numai îndurarea Domnului a cruţat de boală sau de moarte pe enoriaşii comunităţii catolice, rămasă fără asistenţă religioasă, şi evitând astfel indignarea valahilor, riguroşi observatori ai purtărilor noastre, mai ales în ce priveşte religia catolică.

Sunt cinci ani când chiar Sfântul Mir lipsea, până ce părintele Antonie Gunghici, pe atunci şeful catolicilor din Valahia, a arătat Papii, printr-o scrisoare, starea rea a catolicilor din ţară, unde sunt câţiva tineri convertiţi, fără a poseda Uleiul Sfânt pentru miruirea lor. Papa a expediat repede două epistole Monsignorului Paul Iosici, arhiepiscop de Sofia, poruncindu-i – în prima – să treacă Dunărea în Valahia şi Transilvania şi, cu delegatul Sf. Scaun Apostolic, să viziteze mănăstirile şi parohiile preoţilor franciscani, ceia ce nu-i fu îngăduit de aceştia pînă atunci. În a doua îl autoriză, dându-i depline puteri, de a exercita funcţiunile arhiepiscopale unde va crede necesar, spre mântuirea sufletelor şi pentru a servi Sf. Scaun.

În acelaş an 1715, cam prin mijlocul postului Paştelui, el ajunse în Bucureşti întovărăşit de Marco di Raguşi, vicarul său, şi de monsignorul Paul Iosici, vrednic apostol al vremurilor noastre, care înfruntă persecuţii continue din partea turcilor din Nicopol, Sofia sau Filipopol, cu vecinicile lor stoarceri de bani de la catolici, ori de cîte ori li se prezintă ocazia.

Arhiepiscopul fu primit de noi toţi cu mare bucurie şi veneraţie, cuvenite unui atare prelat. Principele Ştefan Cantacuzino, care îi acordă mai târziu audienţă, sărutându-i chiar mâna, mă însărcină a-i ura bun venit, şi în tot timpul şederii sale la Bucureşti, îl întreţinu cu alimente şi vinuri alese. În săptămâna Patimilor s-a amenajat paraclisul nostru, ridicându-se tronul arhiepiscopal, cu baldachin şi toate cele necesare pentru sfinţirea Sf. Mir de Joia Mare, iar slujba fu oficiată cu pompă de însuşi Arhiepiscopul, înconjurat de preoţii franciscani. În zilele următoare Paştelui, avu loc ceremonia miruirii de însuşi Monsignorul, care plecă apoi în celelalte oraşe din Valahia şi Transilvania, pentru executarea poruncii Sf. Scaun.

Reşedinţa arhiepiscopului de Sofia e actualmente în Filipopole, iar înainte era în Chiprovaci, unde locuiau catolici în număr destul de mare, având o mare mănăstire a lor, aşezată într-o poziţie încântătoare, cu alte trei schituri alături, dar toate fură prefăcute în cenuşă de către turci, în ultimul război, când mulţi dintre ai noştri au fost măcelăriţi, iar alţii luaţi ca sclavi. Cu toate astea zeloşii prelaţi din Bulgaria întreţin misionari, îmbrăcaţi turceşte, pentru a putea mai uşor asista pe bieţii creştini. Sunt îndreptăţite rugile creştinilor către D-zeu, pentru a scăpa creştinătatea de apăsătorul jug otoman, şi a râvni la protecţia austriacă. Dacă în actualul război armele creştine vor ieşi victorioase, e lucru neîndoelnic, că majoritatea bulgarilor şi a sârbilor nu vor mai recunoaşte ca stăpân, de cît pe împăratul şi pe Sft. Papa. Cit priveşte de convertirea valahilor, voi vorbi cu prilejul descrierii religiei lor.

CAPITOLUL II.

Obiceiurile şi moravurile valahilor.

Valahii sunt de un temperament vioi, voinici şi rezistenţi la oboseală, şi obişnuiţi din copilărie cu călăria.

De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum băieţi între 7-8 ani, călări, conduceau grupe de cai la adăpat, iar dacă vre-un cal se abătea din grup, băiatul îl striga rechemîndu-l cu înjurături triviale, iar dacă nu izbutea, începea să plângă continuând totuşi pomelnicul de înjurături obscene, fără însă să cunoască înţelesul lor. În popor părinţii însă-şi deprind copiii cu înjurături, şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături. În timpul celor 7 ani de şedere în Valahia n-am avut ocazia să aud ca cineva să fi fost pedepsit pentru înjurături, fie de către instanţele judiciare sau de cele bisericeşti. În general valahii nu prea sunt evlavioşi, totuşi nu uită să-şi facă cruce ori de câte ori trec dinaintea unei biserici, ori a unei icoane, şi sunt atât de riguroşi observatori ai zilelor de post, că nici nu vor să audă de scutirea lor în timpul unei boli sau altei nevoi; de aici convingerea lor că ne pot ataca pe noi catolici, imputându-ne uşurinţă în nepăzirea posturilor, şi considerându-se de buni creştini, că în postul Paştelui nu mănâncă de cît de două ori peşte, adică prima şi ultima săptămână ce ei numesc Săptămâna Mare abţinându-se de la vin şi de la mâncăruri cu untdelemn, dar cu mai puţină rigoare în celelalte zile ale Păresimii. În Valahia nu se află ospătarii ca în celelalte ţări din Europa, mai ales ca în Italia, astfel că dacă cineva vrea să capete vin, trebuie să-l cumpere de la nişte cantine subterane, numite crâşme. Vinul e vândut de femei desfrânate, şi de aici ruşinea mare; pentru un străin că să intre în crîşmă, unde-l aşteaptă beţia, desfrânarea şi chiar furtul. Persoane vrednice de crezut mi-au povestit, că se întâmplă ca un ţăran să vie la oraş înainte de sărbătoare să-şi desfacă produsul muncii, pentru întreţinerea familiei sale sau plata dărilor, şi să se abată la acele crâşme, în mijlocul acestor femei şi altor indivizi, cari-l antrenează la beţie până în noapte, iar a doua zi, când se desmeticeşte, îşi vede banii furaţi, iar pentru plata chefului, mai lasă haina amanet, blestemând momentul în care a pus piciorul în crâşmă. Asemene cazuri; sunt însă puţin frecvente, şi numai pe alocuri, şi trebuie să recunoaştem că valahii sunt iubitori de străini, ospitalieri şi vrednici de laudă.

Bucureşti în sec.XVIII

Spuneam mai sus că-n Valahia nu se găsesc ospătării; totuşi, când un străin ajunge noaptea la vreo crâşmă de tară, de obicei un bordei, gazda îi cedează bucuros patul, îl ospătează cu ce are, îngrijeşte de caii săi, şi la urmă se mulţumeşte cu plata pentru vin şi fin, fără a pretinde ceva pentru găzduire. Dacă soseşte un străin în vre-un oraş, şi mai ales în Bucureşti, e primit cu multă curtoazie, după importanţa sa, chiar când nu posedă scrisori de recomandaţie, E găzduit fără plată, iar dacă rămâne pentru un timp mai lung şi e cunoscător al uneia dintre limbile italiană, latină, germană, etc., găseşte loc pe la vre-un boier pentru instrucţiunea fiilor săi. Cu atât mai mult dacă străinul este chemat anume în ţară fie de domn sau vre-un mare boier; în acest caz este primit chiar de căpitanul de graniţă, care e prevenit prin ordin; îi se ataşază o călăuză care se numeşte ţimiraş, adică un soldat grănicer, care poartă o placă de argint având stema Valahiei pe ea. Fiecare sat sau oraş de popas e dator să asculte de acest ţimiraş, şi să aibă grijă de găzduire, provizii, cai şi căruţă până la etapa următoare, până ajung la locul de reşedinţă al Principelui. Aici se iau măsuri pentru găzduirea străinului, dându-i-se imediat tain zilnic de carne, pâne şi lumânări, sau chiar pâne şi vin de la Curte, şi chiar plată lunară de la Visterie dacă e persoană cu vază. Afară de darurile ce obicinueşte Principele să facă de zile mari, străinul chemat în ţară capătă de Paşti postav şi atlas, pentru a se îmbrăca după obiceiul ţării, spre a fi ferit de privirea duşmănoasă a turcilor ce zilnic vin în ţară, şi cari nu privesc cu ochi buni portul şi obiceiurile străine de ei; cu toate astea, 5 sau 6 dintre noi, străini ce avem actualmente servicii la Curte, cu toată îmbrăcămintea valahă, purtăm perucă şi palane, cravată şi baston de India, îmbrăcămintea valahilor e aceiaşi ca şi a turcilor, exceptând căciula în formă poloneză, adică având în jurul ei o bandă din blană de astrahan, de 4 degete lăţime, ce se importă din Rusia, iar cele mai scumpe sunt purtate de boieri. Boierii de rangul întâi poartă în loc de astrahan, samur. Locuitorii ţării poartă părul scurt în schimb preoţii şi călugării îl poartă lung, după datinele Bisericii Ortodoxe. Majoritatea valahilor poartă barbă, ca şi celelalte popoare orientale, iar alţii poartă numai musteţi; îmbrăcămintea femeilor e un amestec de modă grecească şi turcească, fără faţa acoperită. Cele măritate îşi acoperă capul a doua zi după nuntă cu o maramă albă adusă în jurul bărbiei, şi legată la spate în 2 cozi lungi atârnate. Fetele îşi gătesc capul cu părul propriu împletit în cosiţă, din care apoi formează un coc prins în ace. În zile de sărbătoare se gătesc cu haine bogate şi juvaieruri scumpe, cu salbe de monete de aur de diferite mărimi, până la valoarea de 10 galbeni Fetele mai sărace poartă salbe de argint după punga lor. Jupănesele se plimbă în oraş în rădvane trase de câte doi cai, cu valtrapuri de culoare verde sau albastră, dar nici odată roşie, culoare rezervată numai familiei domnitorului. Vizitiul nu şade în faţă, pe capră ca la noi, ci călare pe calul din stânga. Înlăuntrul trăsurii, când nu e de modă nemţească, nu se află: locuri de şezut, dar se improvizează uşor cu covoare şi perne mari, acoperite cu catifea. Servitoarea, de obicei femeie bătrână, care însoţeşte jupăneasa, şade; în dosul stăpânei pe scândura fără perne. Boierii umblă-în oraş călare, însoţiţi de un alai de slugi după demnitatea ce ocupă, iar la intrarea în curtea palatului descălecă, şi înainte de a sui scara Curţii îşi scot ghetele, punând în picioare nişte pantofi, numiţi turceşte papuci; acelaş obicei respectuos se întrebuinţează la vizitele între boieri. Dacă vizitatorul e supusul unei naţiuni orientale, îi se oferă loc de şedere la capătul divanului, loc de cinste, unde se aşează cu picioarele încrucişate sub el, după obiceiul oriental şi cu spatele rezemat de perne, care sunt înşirate de-alungul peretului, în toată lungimea divanului care nu e mişcător, ci fixat de perete. Patul nu se desface de cât noaptea, pentru dormit, aşa încât saltelele umplute cu bumbac şi plapumele, sunt strânse înfoiat şi îndoite la capete, formând o masă patrată şi înaltă, şi .acoperită cu un cearşaf alb şi subţire, cu flori de mătase şl terminată apoi cu perne din aceiaşi pânză.

Fiecare odaie are câte un cămin, care se numeşte în limba valahă sobă, cu o portiţă ovală prin care se bagă lemnele şi o eşire pentru fum, iar partea inferioară transmite căldura prin una sau 2 coloane pătrate sau rotunde, lucrate cu stuh, şi care încălzesc odaia. Tapiţerii sau alte ornamente nu se văd în casele din Valahia, de cit doar vre-o icoană încadrată şi atârnată într-un loc înalt, pe postav de Damasc sau brocard. Măsuţa (când nu e de lemn scump) e totdeauna acoperită cu un covoraş şi aşezată într-un colţ al odăiei; scaune nu se întrebuinţează, în schimb sunt bănci fixate în jurul pereţilor şi acoperite cu postav (ce numai la Curte e de culoare roşie), care îmbracă şi pereţii până la oarecare înălţime, servind de razim. Odaia de mâncare se numeşte casa mare. Casele boiereşti însă au şi terase spre grădini, unde se ia .masa în timpul verii, la răcoare. Masa pe care se mănâncă e în felul celor din sălile de mâncare din mănăstirile catolice, neuzitându-se la valahi mese ovale, sau rotunde, în mijlocul odăiei. Comesenii se aşează de o parte şi de alta a mesei, pe bănci lungi, cu spătare acoperite cu lăicere. Capul mesei e rezervat stăpânului casei, sau unei persoane cu vază. Faţa de masă e din pânză de casă lucrată din in foarte subţire, ca şi şervetele, dar când acestea nu ajung pentru .numărul comesenilor, atunci se servesc de un ştergar lung, cu care se acoperă de, obicei farfuriile şi tacâmurile, şi cu care comesenii îşi potrivesc câte o porţiune în loc de şervet. Până se serveşte masa invitaţii se întreţin cu gazda în odaia sa, unde se serveşte vutcă şi se aduce apă pentru spălatul mânilor; îşi scot apoi antereele pe care le prind numai într-o copcă la guler, rămănând mânicile atârnate în lung, la spate. Acesta e un act de bună cuviinţă pentru invitaţi. Preotul, care de obiceiu nu lipseşte, spune un Tatăl nostru în greceşte sau slavoneşte, şi binecuvintează masa. Fiecare se aşează apoi după rang, şi după ce; preotul moaie o bucată de pâne în mâncarea adusă, ceilalţi îşi fac cruce şi înclinându-se uşor spre gazdă începe masa. Dacă e zi de sărbătoare îşi urează reciproc sănătate şi aceiaşi întâlnire pentru anul viitor după care stăpânul casei, după ce-şi face din nou cruce, bea primul pahar cu vin. La valahi nu e obiceiul să se ceară de băut, ci se aşteaptă invitaţia gazdei care oferă de băut în acelaş pahar, care trece din mână în mână; străinul deprins cu altă igienă se; acomodează cu greu la acest obicei.

Mesele lor sunt foarte îmbelşugate, dar mâncărurile nu sunt bine gătite şi ceea ce e mai rău, e că sunt servite destul de reci, căci în Valahia bucătăriile sunt în; fundul curţilor şi deci departe de casă. Valahii au oroare de mâncare de broaşte, broaşte ţestoase sau melci; s-au introdus însă în ultimul timp melcii, cari se mănâncă cu multă poftă, mai ales în postul Paştelur şi se trimit chiar soldaţi la Târgovişte, în locurile unde se află mănăstirea franciscanilor, ca să caute melci pentru masa Domnitorului. După masă toată lumea se întoarce în odaia unde s-a servit vutca, şi acolo îşi spală din nou mânile şi gura. Pentru acest scop apa e adusă în lighene turceşti, de aramă spoită, cu capace găurite, lucrate cu multă artă, şi aduse special din oraşul Serai din Bosnia, unde m-am oprit 2 săptămâni, în Martie 1710, în călătoria mea, prin Belgrad, spre Valahia. După spălat se aduc cafele, unii mai beau înainte un pahar cu vin, iar narghileaua e oferită odată cu cafeaua. În sfârşit boierii îşi pun antereele şi, după mulţumirile cuvenite, încalecă fiecare şi se întorc acasă pentru somnul de după masă, obicei ce există nu numai în zilele lungi de vară ci şi în cele de iarnă. Somnul e uşurat şi de vinurile servite din belşug la masă, fără însă să fi ameţit pe invitaţi. Cucoanele sunt superstiţioase, şi nu mă pot opri de a nu nota curiosul obicei, când se iveşte o boală contagioasă. Se adună un număr de femei şi timp de 24 ore ţesă, torc şi coasă o cămaşă de cânepă, cărei îi dau foc în mijlocul curţii, şi-n felul acesta cred că, împreună cu cămaşa, a ars şi epidemia.

Copiii sunt îmbăiaţi zilnic pînă la vrîsta de 7-8 ani. Doica nu uită să facă copilului un semn negru pe frunte contra deochiului; leagănele sunt necunoscute în Valahia, dar se întrebuinţează un fel de cutie de lemn, pătrată, cu fund de pânză tare, peste care e aşternut un postav roş, apoi perna şi învelitoarea copilului. Cutia e prinsă de un piron în tavan, prin patru coarde roşii în formă de piramidă, iar dădaca, din patul ei, leagănă cutia când copilul se deşteaptă. Casele sunt foarte curate, şi prin odăi sunt împrăştiate ierburi mirositoare ca pelin, rută, jaleş, mintă, cimbru Şi alte ierburi, care împrăştie un miros plăcut şi sănătos. Valahii detestă obiceiul de a ţine în casă vase pentru necesităţi de noapte, şi în toiul iernii se duc la locul comun, situat departe, la extremitatea clădirii. De asemene sunt indignaţi contra chirurgilor cari se servesc de cadavre omeneşti pentru anatomie ; chirurgii au apărut în ultimul timp în Valahia, şi trebue să fie atenţi faţă de această prejudecată a valahilor, care merge până a-i numi contaminaţi, în limba lor spurcaţi, şi în acest caz, medicul e boicotat chiar în cazuri urgente, ca luare de sânge sau altă operaţie chirurgicală. Valahii, mai ales femeile, pretind a cunoaşte mai simple şi mai practice leacuri medicale pentru vindecarea bolnavilor, cari mor, cred ei, numai în urma intervenţiei medicilor. Oamenii înţelegători însă respectă pe medic. Medicul Prim e foarte bine plătit de Visterie (Tezaurul public), cu două mii de galbeni pe an, afară de tain zilnic, de pâne pentru servitori, de carne, lumânări de său şi de ceară etc., deosebit daruri din toate părţile; mai ales medicului care a reuşit să redea sănătatea vreunui boier bolnav, răsplata e cu atât mai mare, în bani şi un cal de preţ. Valahii sunt deci mărinimoşi, mai cu seamă faţă de străini, dar sunt şi răsbunători şi nu uită insulta nici odată, nici faţă de proprii părinţi. Sunt plini de curtoazie între ei, şi începutul şi sfârşitul unei urări e sănătatea; când se întâlnesc valahi de aceiaşi situaţie socială, îşi strâng mâna dreaptă, scoţând pălăriile, şi fac gestul, simulând sărutarea reciprocă a mânii. Când unul e de o situaţie socială inferioară, sărută mâna boierului, atingând apoi cu fruntea mâna sărutată. Femeile din clasa de mijloc sunt deasemenea foarte respectuoase, sărută şi ele mâna boierului pe care o ating apoi de obrazul lor. Cucoanele din clasa boierească trăiesc foarte rezervate, neavând relaţiuni sociale. Servitorul pedepsit de boier cu bătaia, vine şi el de sărută mâna boierului, promiţând că nu va mai repeta greşala făcută. Femeile, la trecerea unei persoane mai de seamă, se ridică repede, în semn de respect. Ocupaţia obicinuită a femeilor în Valahia e ţesutul. Războaiele de ţesut se ţin în subsolurile caselor boiereşti, iar din pânza lucrată, care e îngustă de 3/4 de cot, se fac cămăşi, cari se poartă lungi până la pământ şi sunt brodate cu flori de matasă, şi ismene cu brâu brodat de care nimeni nu se poate lipsi, nici ziua nici noaptea. Fetele .şi ţigancele roabe lucrează în odaia jupânesei năframe brodate cu flori de matasă şi cu fire de aur, care se oferă apoi la ocazii solemne, sau la vizite de feţe bisericeşti, când jupâneasa oferă preotului năframa .şi-i sărută mâna. O credinţă superstiţioasă de care ţin şi catolicele născute în Valahia, este că Vinerea Mare e oprită orice lucrare cu acul, căci în acea zi Fiul Domnului a suferit atîtea înpunsături.

Valahii sunt foarte meşteri în ori care meserie. Sunt sprinteni la călărie, ageri în mânuirea săbiei şi arcaşi dibaci; dacă ar fi instruiţi în ştiinţa militară ar face mari progrese. Cât priveşte de meserii mecanice ei reuşesc admirabil. Deprind uşor tot ce văd, şi nu e lucrare manuală pe care să n-o imită, fie de industrie turcă sau veneţiană: am văzut un tânăr servitor din casa Cantacuzinilor care deprinsese atât de bine desemnul, că lucrările sale păreau clişeie în aramă. Un altul, fratele unui negustor cunoscut în Veneţia, din acei ce importează aci mărfuri din Valahia, a copiat atât de bine unele picturi bisericeşti din Veneţia, că întorcându-se în ţară, a pictat diverse icoane, între care pe sfântul Francisc îngenunchiat, primind stigmatizarea, care, se poate vedea pe altarul bisericii catolice din Târgovişte. Cât priveşte industria sticlăriei, era o fabrică la 2 mile italiene departe de Târgovişte, care producea o sticlă foarte transparentă şi curată, cu toate că era de culoare albastră ; se aducea din Polonia o sticlă mai albă, dar plină de pete şi alte defecte, care nu suporta comparaţia cu cea fabricată în Valahia. Boierii însă, ca şi străinii, obişnuiţi cu risipa, importau cristaluri din Ungaria şi din Boemia, care erau aduse de două ori pe an, de negustori ce vin din Lipsca şi cu alte mărfuri. Dar stărui mai ales asupra dibăciei cu care valahii izbutesc în orice meşteşug de provenienţă italiană, nemţească, franceză etc., mai curând ca în cea turcească. Am văzut clişeie în lemn şi aramă pentru trebuinţele tipografiei, a cărui director pe timpul meu, era Antim, Mitropolitul Valahiei, de naţionalitate georgiană care, sclav în tinereţă, ajunse graţie; talentului ce-i dăruise D-zeu până la cea mai înaltă treaptă eclesiastică, de unde, mai apoi, avu un sfârşit tragic, cum vom vedea la finele acestei lucrări. Tipografia e instalată în Mănăstirea Mitropoliei Valahiei, şi; posedă litere arabe, greceşti, româneşti şi slave. Lucrătorii tipografi sunt valahi, instruiţi în această artă de meşteri, elevi ai însuşi Mitropolitului Antim.

Între alte lucrări, tipărite până azi în Valahia, sunt şi următoarele:

Vechiul şi noul Testament, după versiunea celor; 70, traduse în valahă de doi boieri, fraţi Greceanu (unul din ei fu tatăl Principesei Păuna, care trăieşte; acum în Veneţia). Tipărirea acestei opere s-a început sub domnia lui Şerban Cantacuzino, cam pe la anul 1688, şi s-a terminat după câţiva ani sub domnia lui Brâncoveanu. Opera formează un volum în folio, pe hârtie bună, cu marginea lată, cu coperta artistic; tipărită, după care urmează p pagină cu stema Valahiei, adică o pasăre cu aripele desfăcute, cu crucea în plisc, având la dreapta şi la stânga soarele şi luna urmează apoi dedicaţia adresată Principelui Constantin Brîncoveanu.

Epistole şi Liturghii, pentru uzul Bisericii, tipărite în valahă.

Psaltirea, în slavoneşte şi valahă.

Vieţile Sfmţilor, de S. Ion Damaschin, traduse şi tipărite în valahă.

Antifoane, Tropare şi Imnuri, pentru tot anul, tipărite întăi în slavoneşte şi apoi în greceşte.

Diverse cărţi de Rugăciuni, tipărite în greceşte şi valahă.

Alexandriile sau Istoria lui Alexandru Machedon, în valahă. Această Istorie e într-adevăr foarte interesantă, prin, multele şi variatele legende ce conţine.

Pildele Orientalilor, traduse din franceză în italiană de mine, şi dedicată Principelui Constantin Brîncoveanu, care însărcina pe părintele Ioan Abrami, predicator în serviciul Domnitorului, a le traduce în greceşte. Mitropolitul Antim le traduse din greceşte în valahă, cu însemnate schimbări, şi tipări apoi ultimele două traduceri pe cheltuiala lui Apostol Mano, în Bucureşti, în, anul 1713.

Panegirice diverse, despre Sft. Ştefan şi Împăratul Constantin cel Mare, compuse de preotul Maiota Candiotul, care era profesorul de greacă al lui Constantin ; şi Ştefan, cei doi fii ai lui Brîncoveanu. Panegiricile erau recitate pederost de fiii Domnitorului, în prezenţa tatălui lor, în zilele de patron, şi erau în acelaş timp un exerciţiu şi un examen de cele învăţate. Preotul-profesor era apoi răsplătit de Domnitor cu bani şi onoruri, ceia ce n-a împiedicat ca, în schimb, Maiota să se arate vajnic duşman al lui Brîncoveanu pe lângă turcii din Constantinopole.

Istoria Judeilor, în greceşte, operă postumă a faimosului Alexandru Mavrocordat, tipărită în Mitropolia din Bucureşti cu spezele Principelui Nicolai Mavrocordat, Domnitorul Valahiei, fiul autorului, în anul 1716, luna August. Conţine şi o scrisoare închinată Sfintei Treimi, din care se distinge marea înţelepciune a Principelui Nicolai Mavrocordat, care se află azi prizonier de război în Transilvania, după cum vom vedea mai departe.

S-ar cădea, ca pe lângă această înşirare de cărţi tipărite, să fie şi o Istorie a domnitorilor valahi, dar nu e de mirare lipsa ei, căci cu toată uşurinţa tiparului, o astfel de Istorie, obiectivă, e greu de închipuit, căci fiecare boier posedă câte-o cronică făcută după placul său, în care laudă sau ponegreşte voevozii trecutului, după binele sau răul ce avusese familia boierului de la aceştia.

Unii boieri pătrund pe fiii lor din copilărie cu acest soi de istorii, astfel că conţinutul ziselor cronici devine tradiţie în familiile lor.

CAPITOLUL III.

Riturile valahilor.

Să nu se pară de prisos cetitorului că voi descrie jocurile copilăreşti ale valahilor, căci va vedea în ele încă o dovadă că ei sunt urmaşii vechilor colonişti lăsaţi de Traian după cucerirea Daciei, şi cari au transmis generaţiilor, până în ziua de astăzi, aceleaşi jocuri mingea, titirezul, nucile, bâzâita, de a caii, scrânciobul baba oarba şi altele, toate întrebuinţate la anotimpul lor. Au copiii şi alte jocuri turceşti, deprinse de la copiii negustorilor turci stabiliţi în Valahia. Boierii, joacă tablele. şi, am remarcat că numără punctele de la zaruri în limba persiană. Ultima sară de carnaval, la ortodoxi, Duminecă, boierul oferă familiei şi comesenilor o distracţie la sfârşitul mesei. Aduc 3-4 ţigani, rândaşi de bucătărie, unşi cu funingine pe obraz, şi stăpânul pune înaintea lor o farfurie cu făină, în care sunt băgate câteva monete; ţiganii cu mâinile la spate sunt puşi să scoată cu dinţii monetele, şi stârnesc mare veselie, privind feţele lor cu funingine şi făină.

Urmează şi alte distracţii: să prinză cu gura, alergând, un ou suspendat în aer, sau să tragă cu dinţii o monetă înfiptă într-o lumânare lângă flacără, fără să o atingă. Evident că se aleg cu părul ars şi buzele fripte. Se mai punea o lumânare aprinsă în mijlocul unei grămezi de făină, în care erau ascunşi bani, şi pe cari ţiganul trebuia să-i scoată cu dinţii, stingând lumânarea cu nările. Flacăra suflată aprindea făina şi aprindea şi părul ţiganului.

Odată terminate distracţiile, înainte de culcare, comesenii îşi cer iertare pentru greşelile făcute unul altuia în cursul anului, şi îşi urează reciproc să ajungă sănătoşi Paştele. Aceiaşi urare se obicinueşte la Curte cu oarecare solemnitate, în aceiaşi sară de Duminecă. Se adună acolo boierii şi feţele bisericeşti, în numele cărora Marele Logofăt citeşte o mică alocuţiune Principelui, cerându-i iertare, iar acesta răspunde „dorim tuturor sănătate pentru Paştele viitor", după care îi concediază.

Paştele se celebrează cu mari petreceri şi multe distracţii, ca scrânciobul depildă, care se ridică nu numai în fiecare sat, dar şi în piaţa de lângă Palatul domnesc, unde se instalează şi alte distracţii sub cerul liber, plătindu-se doi gologani de persoană pentru un loc. Aceşti bani se împart apoi între paici, slujitori ce au însărcinarea de a susţine de braţ pe Principe când suie scările, sau vre-o personalitate turcă când vine în audienţă. Paicii sunt în număr de 12, sau mai mulţi, după voinţa Domnitorului, şi sunt aleşi dintre bărbaţi înalţi şi bine făcuţi. În săptămâna Paştelui paicii străbat oraşul cu mici vase de argint sau de porcelan fin, conţinând apă mirositoare, cu care stropesc pe trecători pe faţă şi pe mâni, spunându-le: Christos anesti. E vrednic de notat acest obicei păstrat la toate naţiunile de rit ortodox că, din Paşti până la înălţarea Domnului, nu se salută altfel de cât cu: Christos anesti, la care se răspunde: alitos onestii ceea ce înseamnă, Cristos a înviat : Adevărat că a înviat. Acei ce nu ştiu greceşte, se servesc de slavonescul: Cristos vascris, vaissena uascris. Toate aceste distracţii, jocuri, ca şi datina cu apă parfumată, sunt în profitul paicilor şi al celorlalţi slujitori ai Principelui, cari în zilele de Paşti mai întind un covor în anticamera şi sălile Palatului, pentru demnitarii şi funcţionarii cari vin de sărută mâna Domnitorului, şi cari sosesc cu fişicuri cu bani, pe care îi împart în dreapta .şi în stânga. Mai ales noi străinii trebuie să fim mai darnici, pentru a nu ni se imputa sgârcenia.

Trebuie pomenit şi despre darurile ce revarsă Principele cu ocazia Paştelui. Boierul capătă o blană de sobol, patru jumătate coţi de postav şi 10 coţi de atlas. Străinii însărcinaţi cu instrucţia fiilor Domnitorului, sau secretarii acestuia, în loc de blană capătă postav, atlas şi o sumă de bani: 25, 30, 40, până la 60 galbeni, şi aceşti bani obicinuia Principele Ştefan Cantacuzino a-i dărui cu 10 sau 12 zile înainte de Paşti, pentru ca profitorii să-şi îngrijască din timp de cele necesare. Principesa dăruia instructorului copiilor săi o cămaşă lungă până la pământ, după moda turcească, cusută cu flori de matasă albă, o pereche de indispensabili cu brâu colorat, şi o basma de asemeni cu flori de matasă. Principesa Maria Brâncoveanu, soţia fostului Domnitor Constantin Brâncoveanu decapitat acum trei ani la Constantinopol, obicinuia să înfăşure în batistă un număr de galbeni ungureşti de aur. Jupânesele dăruiesc de Paşti o batistă şi două ouă încondeiate, artă în care valahele sunt foarte inscusite, şi acest obicei se întrebuinţează şi între rude şi amici. În special sunt foarte atenţi valahii cu străinii, pe care nu-i uită când e vorba de daruri, şi mai ales faţă de acei ce sunt în serviciul boierilor. Afară de darurile aproape zilnice, străinii capătă de Paşti de la boieri, un miel sau un ied viu, la toamnă un vas cu vin, şi de Crăciun un porc viu, găini şi vânat, aşa că. străinul îşi strânge uşor un mic depozit, din care să. trăiască fără mare cheltuială.

Găsesc util să descriu masa oferită boierilor, de Paşti, de către domni, după care cetitorul va putea deduce despre cheltuelile celorlalte festivităţi de la Curte.

După slujba religioasă, la ora mesei, trâmbiţaşii dau semnalul, şi se aduc în sala cea mare mâncărurile, Boierii de primul rang, împreună cu Domnitorul, sunt serviţi într-o odaie vecină cu vutcă şi dulceaţă, după care îşi spală, în ordine, mânile, îşi desbracă hainele care rămân prinse la gît numai în copcă, cu mânicile atârnate la spate, după care, prânzul este anunţat. În frunte cu Principele se îndreaptă toţi spre sala de mâncare, îşi ocupă locurile, după demnitatea fiecăruia, afară de cei ce stau în picioare la spatele Principelui pentru a-l servi. De se întâmplă un Patriarh la masă. (cum a fost cazul pe timpul meu, cu cel din Erusalim. sau Alexandria), acesta ocupă capul mesei, la dreapta Principelui. În lipsa Patriarhului, Mitropolitului Valahiei ocupă un fotoliu cu spătar, lângă Domnitor, în capul, mesei. Urmează apoi marii dregători, după rang, unul. în faţa altuia, în ordinea următoare:

Banul, care e prima demnitate după Domnitor şi. guvernează aproape jumătate din ţară, făcînd şi judecăţile.

Vornicul, adică primul judecător.

Logofătul, primul ministru.

Spătarul, comandant al cavaleriei.

La banchete Spătarul stă în picioare, ţinînd sabia şi cuca domnească. În atare ocaziune el, ca şi ceilalţi boieri cari servesc în astfel de zile, poartă caftane. Demnitatea spătăriei se oferă fratelui domnitorului sau, în lipsa acestuia, celei mai apropiate rude.

Vistiernicul, Ministrul de finanţe.

Clucerul, comisarul proviziilor.

Postelnicul, Mareşalul Curţii. Stă şi el în picioare, gata a da ordine în Curte.

Paharnicul, care toarnă vin domnitorului.

Stolnicul, care serveşte bucate domnitorului.

Comisul, supraveghetorul grajdurilor domneşti.

Slugerul, însărcinat cu aprovizionarea armatei şi a Curţii cu carne.

Medelnicerul, serveşte principelui ligheanul pentru spălat minele.

Serdarul, comandant de cavalerie.

Pitarul, care are grija rădvanelor Curţii.

Camaraşul de ocne, inspector general peste minele de sare.

Aga, general de infanterie, stă-n picioare gata a da ordine miliţiei şi

Armaşul, comandantul dorobanţilor şi a zbirilor.

Boierii însărcinaţi a servi pe domnitor, după un ceas de serviciu la masă care durează 5-6 ore, se retrag în altă odaie, unde la rândul lor sunt serviţi cu aceleaşi onoruri şi cu aceleaşi bucate, şi se reîntorc la masa domnitorului, când încep toasturile însoţite mereu de sloboziri de tunuri.

În apartamentul doamnei are loc aceiaş masă, cu aceiaşi orânduială, cu jupănesele care ocupă locurile, sau servesc ca şi respectivii lor bărbaţi, îndată ce domnitorul îşi ocupă locul la masă, orchestra compusă din trâmbiţe şi tobe, cântă în curte, până ce principele rădică primul toast, ascultat în picioare de toţi; afară de mitropolit, care de obicei închină înaintea domnitorului, în sănătatea, acestuia. Principele bea în sănătatea fiecărui boier în parte, şi toasturile continuă trei ore în şir. Paharnicul toarnă din nou câte un pahar domnitorului şi mitropolitului, care rosteşte următoarea rugăciune, ascultată în picioare:

În onoarea şi slava lui Dumnezeu, care prin mila sa am ajuns sănătoşi această sfântă zi, ne rugam să; ajungem la anul, aceiaşi zi sfântâ, cu sănătate şi pace; se slobod cele 12 tunuri întovărăşite de salve de puşti, care în timpul lui Constantin Brâncoveann, erau în număr de 2000 şi mai bine. După salve, se pornesc muzicele, adică trâmbiţile, tobele, ţimbalele, flautele etc. iar înăuntru cântă muzica bisericească. Se dă poruncă şi celei ţigăneşti cu vioară şi cobză, şi se cântă şi din gură, după dorinţa principelui. Al doilea toast e pentru Împărat, (termin echivoc, cu care turcii înţeleg pe Sultan, iar domnitorul pe împăratul creştin) e urmat iarăşi de tunuri, salve şi muzici. Al treilea toast, e cel ridicat de patriarh pentru domnitor, apoi pentru boierii ţării etc..

Acest banchet se repetă la zile mari, cu mica deosebire că la 1 Ianuarie, de Sft. Vasile, dacă strănută un boier, i se oferă repede un pahar cu vin, iar domnitorul îi dăruieşte postav şi atlas pentru haine, iar dacă domnitorul strănută, visteria îi oferă brocard aurit pentru haină. Ca desert, se serveşte plăcintă, în care sunt băgaţi băni şi bilete cu conţinut amuzant. Fiecare boier e dator să cetească tare conţinutul foaiei sale de plăcintă şi se nimeresc cuvintele: beţie, îngâmfare, făţărnicie, râvnitor de domnie, la care domnitorul :adăoga câte un cuvânt de duh care stârnia entuziasmul comesenilor. Aceiaş masă cu aceleaşi amuzamente e în, apartamentul doamnei, cu jupânesele pomenite. Odată terminate toasturile şi salvele, armata pleacă spre căzărmi, fiecare companie cu steagul ei. Masa însă urmează tot mai aprinsă de vinurile cele mai bune, şi licherurile, care, la mesele lui Constantin Brîncoveanu erau din cele mai alese din Europa. Mâncărurile erau gustoase şi preparate după bucătăria franceză, nemţească şi italiană. Era o veche datină, ca la zile solemne sau la nuntă boierească, farfuriile să nu se ridice de pe masă, ci se puneau una peste alta, şi se formau coloane de farfurii atât de înalte, că boierii, chiar în picioare, nu vedeau pe cei de cealaltă parte a mesei. Domnul şi chiar boierii, trimiteau zilnic de la masa lor, Câte unui protejat, mai ales străinilor, câte un fel de mâncare sau câteva sticle cu vin.

Din Paşti până la înălţarea Domnului, în fiecare Joi, băieţi îmbrăcaţi din cap până-n picioare, cu pir sau alte ierburi, pe care le zmulg cu pământul prins de rădăcini, joacă şi cântă în faţa uşilor locuitorilor şi nu pleacă, până ce gospodina nu-i udă cu cofa cu apă. Cântecul lor vesel şi glumeţ se cheamă în româneşte: Paparudele.

În săptămâna Rusaliilor, cete de ţigani colindă târgul mascaţi şi cu foi de tablă sunătoare la călcăi, care produc un sunet bizar în timpul dansului, cu sărituri care ţin până ce cad leşinaţi de oboseală şi fac spumă la gură. Aceşti dansatori se numesc de către români, căluşari.

Interesant este iarăşi reprezentaţia de Sf. Ion Botezătorul, când fetele îmbrăcate bărbăteşte, iar una din ele cu o sabie în mână, umblă pe la casele oamenilor, unde joacă şi reprezintă pe Irodiada cu călăul, care taie capul Sft. Precursor, ceea ce mai curând ar trebui potrivit pe ziua de 29 August. Fata care dansează cu sabie în mână, e numită de români Drăgaica.

Mai are loc în Decembrie o altă reprezentaţie cu măşti respingătoare, tolerată şi în casele boiereşti. Acţiunea e reprezentată de 2 personaje, unul cu un plisc de barză cu care ţine tactul muzicii, ca un fel de castanete şi sărind din când în când pe spatele celuilalt, care poartă o mare barbă falşă. Primul e cloanţa, iar al doilea, cel cu barba, e unchiaşul.

De Crăciun, demnitarii aduc la Curte, în semn de omagiu, daruri, constând din covoare persiane sau potire turceşti, cu capace de argint aurit, lucrate artistic, cu flori în filigrană. Ceremonia înmânării darurilor lui Vodă, e întovărăşită de discursul logofătului, care în numele tuturor, luând ca temă un pasaj din Evanghelie referitor la sărbătoarea Crăciunului, urează Principelui şi familiei sale toate fericirile pentru binele patriei, guvernată de el cu dreptate şi părintească milă. După discurs, boierii sărută pe rând mâna Voevodului care le mulţumeşte în puţine cuvinte, asigurându-i de dorinţa sa, de a guverna patria ca părinte şi nu ca stăpân, după care ceremonia ia sfârşit.

De Crăciun, de Anul Nou şi de Bobotează, casele sunt cutreerate de servitorii Curţii, cu urări de sărbători fericite şi strângând bacşişuri; călăreţi cu harapnicele, rândaşi de grajd cu ţesalele, cei de bucătărie cu mici piuliţe şi piluge, însfârşit darabani, trâmbiţaşi, cobzari şi alţi muzicanţi, creştini şi turci,, astfel că trebue ţinută sau uşa încuiată, sau punga deschisă.

Bobotează, care e zi foarte solemnă pentru Biserica Orientală, pentru botezul lui Cristos, paicii stropesc cu apă mirositoare obrazul celor în stare a mulţămi cu bacşiş şi chiar în ziua următoare, de Sf. Ioan, în cel mai straşnic ger, mulţimea se îmbrânceşte în râu, care în acea zi simbolizează Jordanul; unii amici mi-au povestit, că pentru a se răzbuna împotriva cuiva, se plătia să fie aruncat în apă, iar dacă adversarul oferea mai mult, se arunca celălalt în apă.

Toate acestea descrise, în ce priveşte datinile valahilor la diversele ocazii în cursul anului, se cuvine a spune ceva despre nunţile lor, aşa că cine va ceti descrierea noastră, să rămâie convins de grija de a nu fi neglijat tot ce ar putea interesa pe cititor.

CAPITOLUL IV.

Solemnitatea nunţilor la români.

Jupâniţă română din secolul XVIII

În Valahia, nu numai că nu e obiceiul ca un tînăr să fie în dragoste cu o fată, pentru a o lua apoi în căsătorie, cum se obicinueşte la noi, ci în cele mai multe cazuri, mai ales în familiile boiereşti, partida e hotărâtă de către părinţii tinerilor, fără ca aceştia să se fi văzut vreo dată, şi acest obicei lăudabil, se obicinuia altă dată şi în unele oraşe din Italia şi până în ziua de azi se menţine încă în cele mai însemnate familii nobile din Veneţia. Părinţii convin asupra zestrei şi prepară cele necesare pentru nuntă, care totdeauna va cade Duminică; se întind mese mari, trei zile înainte de nuntă, în casele ambilor logodnici, câte 2 zilnic, una pentru bărbaţi şi alta pentru cucoane. Joia înaintea nunţii, în zori de zi, tarafe de lăutari cântă în curţile logodnicilor timp de aproape o oră şi continuă, zilnic, în zori de zi până Duminică, ziua nunţii. La nuntă de vlăstar domnesc, banchetele încep de Luni înaintea nunţii. După concertele de mai sus, urmează altele în cursul săptămânii cu alţi lăutari, cu viori cu cobze şi alte instrumente. În acele zile se invită comesenii în aşa fel, că în cele trei zile ce preced nunta, să nu fie omis nici un invitat la una din cele două case ale logodnicelor:

Cucoanele nobile, fie rude sau amice, se duc la nuntă în rădvane precedate de o numeroasă ceată de slugi, cu daruri de nuntă din partea stăpânilor:

Un mare berbec viu, purtat pe umerii unui servitor.

Doi miei sau iezi, deasemenea vii, purtaţi în braţe.

O cuşcă mare, purtată de doi servitori pe stinghii, cu găini, curcani şi gâşte, toate vii.

Una sau două balerce cu vin ales. Unul sau 2 coşuleţe rotunde, cu cozonaci gustoşi, făcuţi din nişeştea, lapte, zahăr şi gălbenuş de ouă; alte coşuleţe cu fructe de sezon. Coşuleţele sunt acoperite cu câte o basma de mătasă, cu delicate flori brodate pe la colţuri.

În general sunt surprinzător de mari darurile în mâncăruri, ce se revarsă din toate părţile, afară de plocoanele ce sosesc din satele de pe moşiile însurăţeilor. Mare e însă şi numărul invitaţilor, ca şi a bucatelor care ajung la 60 şi chiar 70 de feluri.

Solemnitatea nunţei are loc în sala mare, dar vara ea se serbează într-o palatcă mare împodobită cu ramuri şi frunze, în mijlocul curţii, sau a grădinii, într-un decor admirabil. Am asistat personal ca invitat, la multe ocaziuni de acestea. Înainte de începerea banchetului, la un semnal de trâmbiţă şi în timp ce feciorii întind farfuriile, se servesc invitaţilor licheruri şi dulceaţă, boierii îşi scot antereele şi se aşează fiecare după rang. Dacă se află vreun fiu de domnitor, el ia loc în capul mesei; dacă e un patriarh sau arhiepiscop, acesta în picioare, cu toţi asistenţii, pe la mijlocul mesei, rosteşte rugăciunea amintită la banchetele Curţei, de astă dată fără descărcări de tunuri nici de puşti, însă în curte, răsună tarafe de lăutari nemţi sau turci, iar în sala banchetului, cîntec de psalţi. Trei ceasuri ţin mesele de Joi şi Vineri (aceasta din urmă e servită cu mîncare de peşte), dar cel de Sâmbătă, se prelungeşte, din cauza unei frumoase ceremonii, a cărei descriere, sper că nu va fi displăcută.

Cam pe la sfârşitul celui de al doilea banchet în casa logodnicului, o rudă sau prieten de al acestuia, însoţit de amici şi de slugi, cu lăutari în frunte, se pornesc spre casa logodnicei, ducându-i după datina ţării, în numele viitorului soţ, o frumoasă broboadă de cap, ornată cu pietre scumpe şi broderii, deosebit un inel de preţ, o centură bătută în monede de câte 5 şi 10 galbeni ungureşti, precum şi o pereche de pantofi de atlas alb, ornaţi cu perle şi cu flori brodate ; aceşti pantofi sunt deschişi la mijloc, cu cătărămi şi butonaşi fini, în stil turcesc, şi încalţă piciorul până la talpă.

Mireasa şade pe ceva mai ridicat, în formă de pat de nuntă, având de ambele părţi şase fetiţe în haine vaporoase, în chip de îngeraşi, cu cunune în cap.

În timpul mesei, în mijlocul veseliei, îşi face apariţia călţunarul, primit cu aclamaţii de boierii veseli, pe cari îi amuză cu câte un compliment potrivit; în schimb, i se răspunde cu câte un toast, iar el e dator să golească de fiecare dată, un pahar mare cu vin. Înainte de sfârşitul mesei de Sâmbătă, din casa mirelui, având în cap căciula cu panaş şi întovărăşit de amici, mirele în frunte cu lăutari, se porneşte spre casa cuscrului, unde e primit în salon. El îi sărută mâna, închinându-se şi îi prezintă în dar, două piei de lup şi un covor, pe care se aşează cu toţii şi se cinsteşte câte un pahar cu vin, trecut din mână în mână, după care se întorc acasă, în felul cum au venit.

Duminica, ziua nunţii, de dimineaţă, drumul de la casa mirelui spre cea a miresei şi apoi spre biserică, e gătit cu ramuri de brad. În curtea mirelui se strâng-fete din, popor gătite, şi-n cântecul lăutei şi a cobzei, se prind în horă, şi smerite, cu ochii în jos, dansează lin, nemişcate parcă din loc. Soseşte şi o companie sau chiar două de soldaţi călări, în uniformă roşie, numiţi seimeni, cari sunt plătiţi de Sultan şi cari servesc de gardă personală a Domnitorului. În frunte cu seimenii şi toţi boierii, mirele cu căciulă de preţ şi dulamă pe umeri, călări pe cai superbi şi scumpi, merg de ridică pe cuscru, cărui mirele sărută mâna şi în mijlocul alaiului, cu cuscrul în dreapta şi alt boier în stânga, cortegiul ajunge la casa miresei, unde aşteaptă în trăsura cu şase cai, mama mirelui. Toţi afară de mire, care stă călare în curte; intră în casă, unde aşteaptă mireasa cu un voal de mătasă brodată; soacra o conduce de mână, jos în curte, către mire, şi atunci se varsă o cofă cu apă înaintea lui. Mirele descalică şi ambii se întorc în casă, ţinuţi de mână de părinţi şi, îngenunchi, ascultă o rugăciune şi primesc binecuvântarea preotului, care îşi primeşte, în dar, năframa de preţ. Mireasa se ridică apoi, îşi ia rămas bun de la părinţi, vărsând lacrimi, care înduioşează pe asistenţi şi alaiul, în-aceiaşi ordine, cu seimenii în frunte, ţinând fiecare o ramură de brad în mână, se îndreaptă spre biserică. În biserică, socrii ţin lumânări aprinse în mână, iar preotul, după rugăciunile conform ritului ortodox, împreunează mânele mirilor în formă de cruce şi le pune câte o cunună pe cap. Se aruncă apoi bani prin biserică, iar dacă mirii sunt de condiţie mai modestă se aruncă nuci, alune, castane etc. Odată terminată cununia în biserică, mireasa e condusă în casa soţului, unde lumea ia loc la o masă bogat gătită, afară de însurăţei, cari se retrag; fiecare în altă odaie, întovărăşiţi de rude.

La nunţile celor mai nevoiaşi şi chiar la negustori, când se serveşte la masă friptura, se obişnuieşte a se împărţi invitaţilor câte o basma ce li se pune pe umăr. Atunci fiecare comesan, aruncă în farfurie câte o sumă de bani, pe care îi strânge apoi cuscrul într-o basma legată şi o încredinţează miresei, care e adusă în sala de masă, cu faţa acoperită şi unde sărută mâna cuscrului. Se înapoiază apoi în odaia ei, fiind tot timpul nelipsită de soacră. Acelaş obicei e în uz şi la boieri, înspre seară, când cheful continuă încă, se aduce zestrea miresei, aşternutul de pat, hainele, lingeria, bijuteriile şi altele. Masa cea din urmă terminată, invitaţii se întorc acasă, iar mireasa doarme pentru prima oară în casa mirelui.

Luni, înaintea prânzului, tot cu alai, însurăţelul face vizită naşului, unde e primit cu toţi ai lui şi cinstit cu licher, cozonac şi dulceaţă, după care se întoarce acasă unde e aşteptat cu masa întinsă, la care iau parte numai însurăţeii şi părinţii lor. Soţia are faţa descoperită şi pentru întâia oară testemel pe cap, semnul femeiei măritate în Valahiai.

În timpul acestui prânz intim, sosesc servitori cu alai de lăutari din partea socrului şi încărcaţi cu restul zestrei, cu argintărie, sticlărie, servicii de masă, vase de aramă în toate mărimile, pline cu bucate, sticle cu vin şi vutcă şi altele.

Joia ce urmează, soţul cu nevasta iau dejunul în casa socrului său care-i dărueşte un cal de preţ de care se serveşte pentru întâia oară, la întoarcerea spre casă, iar soţia sa, capătă caretă cu şase cai, care rămâne pentru uzul ei personal.

Cel ce cunună, se cheamă în limba valahă naş, sau nun, iar cucoana sa, naşă, sau nună; cununatul se numeşte ginere (de la latinescul gener), iar tovarăşa sa mireasă.

După descrierea nunţei la valahi, rămâne a mai aminti oarecari datini de botez.

Naşii sunt deobicei şi cumătrii la primul născut. În ce priveşte descrierea ceremoniei religioase, cetitorul o poate vedea la biserica grecească (Sf. Gheorghe din Veneţia); voi .aminti numai că copilul, după câteva luni de la botez, e adus în casa cumătrei cu un dar din partea lui, constând din cafea nerăşnită, cozonac şi altele. Cumătră îl primeşte în braţe, îl desbracă şi îl îmbăiaza în apă călduţă, îl şterge şi îl găteşte cu hăinuţe noi. Îi taie câte o şuviţă de păr din trei părţi ale capului – în faţă şi la tâmple – îi pune apoi o scufiţă nouă, cu câteva monede de aur cusute, şi-l retrimete părinţilor.

Copilul botezat e numit de către cumătrii, fin sau fină, care cuvânt pare să-şi tragă origina din latinescul affinis.

CAPITOLUL V.

Înmormântările la valahi.

Aşi descrie în primul loc înmormântările la boieri şi în urmă la oameni de rând, fără a mă întinde prea mult, dar reţinând exact, ceea ce poate interesa pe cetitori. Întămplându-se însă moartea unei principese domnitoare (ceea ce de mult nu s-a văzut în Valahia) cred că nu pot trece peste acest eveniment, fără a-l pomeni.

În 1716, Vinerea înaintea Duminicei Rusaliilor, în faptul zilei, muri în Bucureşti, puţine zile după naştere, Domniţa Pulheria, născută la Constantinopol şi a doua soţie a lui Nicolai Alexandru Mavrocordat, fost în două rânduri Domnul Moldovei şi apoi al Valahiei, iar actualmente, prizonier de răsboiu la nemţi, în Sibiu. Moartea a fost anunţată prin sunetele clopotelor tuturor bisericilor iar condamnaţii civili şi chiar unii criminali, liberaţi din închisori, spre a se ruga de sufletul celei moarte, ceace se obicinuieşte la moartea oricărei rude apropiate de domn. Acelaş lucru a făcut şi Principele Ştefan la moartea fratelui său, Spătarul Radu Cantacuzino, în Februarie 1915, Corpul Principesei frumos gătit, a fost întins pe o masă acoperită cu covoare, într-una din sălile de audienţă, având în jur lumânări mari aprinse, Avea pe piept o icoană a Sft. Fecioare, cu copilul în braţe. Sala era plină cu soţiile marilor boieri, venite să formeze cortegiul defunctei lor Doamne şi păstrau o atitudine maiestoasă, de adâncă tăcere. Sâmbătă dimineaţă, înmormântarea a avut loc cu mare pompă, în biserica mitropolitană din Bucureşti, în ordinea următoare:

La ora 12, toată garda seimenilor care aştepta în curtea palatului în două şiruri, se porneşte pe jos, în rând câte doi, fără arme, ţinând fiecare câte o lumânare aprinsă.

După gardă, urma o trupă de cazaci în aceiaş orânduire, după care veneau breslele de meseriaşi şi în urmă, corpul neguţitorilor.

Urmau preoţii tuturor bisericilor din Bucureşti în patrafire, de asemenea stareţii mănăstirilor, cu prapurele desfăşurate. Corpul defunctei care fusese pus intr-un sicriu căptuşit cu atlas roş, fu ridicat şi purtat de 6 dintre primii mari demnitari ai ţării, adică de Marele Ban, Marele Vornic, Marele Logofăt, Marele Spătar, Marele Vistier şi Marele Clucer, schimbaţi din timp în timp cu alţi boieri, care le luau locul. La scoborârea de pe scară, Domnitorul apărut dintr-o odaie unde se întreţinea cu Patriahul Alexandriei şi avându-l pe acesta la dreapta, luase loc în urma sicriului şi îl urmă pe jos, îmbrăcat în uniformă roşie ca şi fiul său de la prima soţie. Urma o cămărăşiţă bătrână, cu faţa acoperită de un lung voal negru, apoi jupânesele boierilor, urmate de 14 sau 15 roabe despletite, cari boceau, după stăpâna lor. La urmă veneau rădvanele defunctei, trase de câte şase, cai albi, În sunetele clopotelor, procesiunea ajunge la Mitropolie, unde începe slujba religioasă, terminată cu rugăciunea funebră făcută de Mitropolitul Valahiei, care din cauza podagrei, nu putuse urma procesiunea, după care Patriarhul şi înalţii prelaţi sărută icoana de pe pieptul; moartei. La urmă, Domnitorul urmat de fiul său, se apropie să-şi ia rămas bun de la foasta sa tovarăşă, ceea ce stârni plănsetele şi bocetele întregei asistenţe, cari asurziră urechile. În sfârşit, sicriul fu ridicat de primii şase mari demnitari şi adus lângă cavou, fu acoperit cu capacul ce-n timpul procesiunei era dus pe umeri de un ofiţer şi apoi depus în gropniţă. Patriarhul apucă cu o sapă pământ din patru părţi, în formă de. cruce, şi-l aruncă peste sicriu, intonând psalmul al 23-lea. Principele îngenunchie, ca şi fiul său, aruncă şi el câte un pumn de ţarină, după care şi alţii urmară la fel până se umplu gropniţă.

După terminarea slujbelor, preoţii căpătară câte o năframă de preţ, iar cei mai de frunte, având şi bani înfăşuraţi întrânsa; Domnitorul încălecă apoi şi urmat de boieri, se întoarce la Curte unde bogate pomeni, stau: pregătite pentru săraci, de sufletul defunctei.

Din descrierea înmormântării acestei Principese, cetitorul va putea cunoaşte, felul acestei ceremonii la boieri, notând numai că la cucoane, sicriul e aşezat pe trăsură. Rudele mortului, fie boieri sau servitori, nu obicinuiesc a lua parte la înmormântare, ca-n alte ţări, în haine negre, făcute anume pentru această ocaziune, ci îşi vopsesc în negru hainele uzate. După înmormântare au loc praznice copioase şi se împart săracilor pomeni. Zilele hotărâte acestor pomeni, sunt a treia, a noua, a patruzecea, apoi a treia, a şasea şi a noua lună şi un an-după moarte. În fiecare din aceste zile, se trimite la biserică un colac mare, o lumânare de ceară şi o farfurie, mare cu grău copt în apă, din care apoi fiecare ia câte o lingură, adăugând în limba valahă; D-zeu să-i ierte sufletul. Aceleaşi cuvinte repetă şi săracii, cari capătă câte o lumânare, un covrig, o căniţă cu vin şi bani. Deosebit, se slujeşte de către patriarh, mitropolit sau episcop, o liturghie la 40 zile, care se numeşte sarandar, de la cuvîntul grec saranda, ce însamnă 40, iar slujitorul primeşte, după importanţa gradului, o basma de preţ, în care e strânsă o sumă de galbeni. Cei nevoiaşi fac şi ei, după puterea şi credinţa lor, ca amintirea celor morţi să nu fie dată uitării. Îmi amintesc, că-n timpul şederei mele la Târgovişte, locuinţa mea se învecina cu o biserică, în cimitirul căreia era înmormântat preotul acelei biserici. În fiecare dimineaţă, timp de un an de zile, preoteasa văduvă, venea să aprindă tămâie în jurul montantului şi punea o lumânare aprinsă la partea unde era capul mortului şi şezând la pământ, bocea pe cel mort şi povestea cântând viaţa defunctului, iar în zile de sărbătoare, nu uita să adaoge în lungul ei pomelnic, cum obicinuia răposatul să-şi petreacă acea zi Calicimea care nu poate aduce zilnic nici tămâie, nici luminări-uşurează sufletele celor morţi prin diverse pătimiri, timp de un an întreg umblând cu capul gol pe ploaie ninsoare, sau sub arşiţa soarelui.

Fiindcă e vorba de morţi, voi pomeni şi de nenorociţii cari sunt condamnaţi la moarte prin spînzurătoare.

Spânzurătoarea se află într-un loc, la o jumătate de poştă afară din oraş, numit Târgul de afară şi aci se ţine bâlci de două ori pe săptămână: Mercuri şi Sâmbătă Condamnatul e condus pe jos, .până la acel loc, iar celor întâlniţi în cale, le strigă: iertaţi-mă; fraţilor, iar aceştia îi răspund: iertat să fii. Din crăşme, femeile îi iesă în cale cu vin, îndemnându-l să bea pentru a nu simţi tortura morţii, iar mama sau soţia condamnatului care-l însoţesc şi asistă la moartea lui, îl îndeamnă şi ele, aşa că nenorocitul nu-şi prea dă samă la ce moarte e sortit.

Cei condamnaţi pentru furt sunt purtaţi prin uliţele populate, şi cu dugheni, legaţi cîte doi de braţe, bătuţi cu biciul şi obligaţi să strige „aşa se cuvine celui ce fură" şi să strige singuri delictul comis.

CAPITOLUL VI.

Religia valahilor.

Valahii, ca şi moldovenii, ţin de Biserica Orientală, numită de ei ortodoxă, deosebindu-se de latini, cari-şi zic catolici. Epoca creştinării lor, e greu de aflat. Unii susţin că datează din vremuri foarte îndepărtate, înainte ca bulgarii, sârbii şi alte popoare vecine să fi îmbrăţişat religia creştină, ceea ce, după părerea mea, nu e fără temei, dacă ţinem seama, că valahii întrebuinţează alfabetul chirilic şi mai ales, că termenii bisericeşti nu sunt luaţi din limba lor şi nici din cea grecească, ci din cea ilirică şi sunt întrebuinţaţi aproape în toate bisericile la servicii divine şi liturghii. În unele biserici se slujeşte şi în limba valahă, şi la surprinderea mea, de faţă cu unii boieri, mi s-a răspuns că această inovaţie a fost introdusă în timpul din urmă, căci preoţii cei tineri nu cunosc altă limbă decât valaha, şi susţin că asistenţii înţeleg mai bine slujbele în limba ţării de cât în cea slavonă sau grecească, cu totul străine de ei. Acesta e şi motivul pentru care Mitropolitul Valahiei s-a hotărât a tipări în limba ţării, câteva cărţi bisericeşti de care am pomenit mai sus.

Alţii susţin însă că valahii s-au creştinat pe timpu creştinării ungurilor, după pilda Regelui lor Apostolic, Sfântul Ştefan. Cât priveşte de întrebuinţarea limbii greceşti în unele biserici, nu văd altă explicaţie, decât că odată cu stăpânirea turcilor, s-au ivit călugării şi preoţii greci, cari n-au venit în această bogată provincie numai cu gândul de a introduce limba lor, ci, cum e notoriu, de a se sustrage tributului şi impozitelor ce-i sufocă în Turcia. Arhiepiscopul Valahiei poartă titlul de Mitropolit, e ales de Domn şi de Sfatul Domnesc şi confirmat de Patriarhul din Constantinopol. El are sub ascultarea sa 2 episcopi, pe cel de Buzău şi Ribnic. Actualul episcop de Ribnic e cel ce a fost anul trecut în solie la Viena cu alţi 5 boieri, la Maestatea Sa împăratul, care i-a dăruit o cruce de aur încrustată cu diamante.

Mitropolitul Valahiei pretinde a avea jurisdicţie spirituală şi în Ungaria. În serviciile divine numele lui e pomenit cu titlul de Arhiepiscop Mitropolit al Ungro-Vlahiei. În timpul slujbei, poartă-n cap o mitră scumpă, purtată numai de el şi cei 4 Patriarhi.

Serviciile divine se fac în Valahia cu mare fast şi deosebită strălucire, mai ales în prezenţa Domnitorului. Bisericile, mai toate de aceiaşi arhitectură, trebuie să aibă altarul cu faţa spre Orient, cum se poate vedea şi în Veneţia, în biserica ducală San Marc şi-n Sft. Gheorghe a grecilor sau alte multe biserici vechi din diferite ţări creştine. Fiecare biserică are un altar, iar slujbele au loc cel puţin odată pe zi.

Ritualul ceremonialului în bisericile valahe, găsesc de prisos a-l descrie, căci este la fel în toate bisericile de rit grecesc şi destul de cunoscut prin cărţile de rugăciune, tipărite în greceşte şi latineşte. Toate bisericile se află izolate, nefiind lipite de nici un fel de clădire, afară doar de vreo mănăstire. În Valahia bisericile sunt zugrăvite în interior cu chipurile Sfinţilor, şi unele din aceste icoane sunt admirabile, fiind lucrate de meşteri, cari au deprins arta de la pictorii moscoviţi, cari sunt desăvârşiţi în această artă. Faţadele sunt la fel pe din afară. Partea superioară are zugrăvită Sfânta Treime, adică D-zeu aşezat pe tron, Fiul la dreapta şi Sfântul Duh, în formă de porumbiţă, deasupra, iar de ambele părţi ale Domnului şi Sft. Duh, 12 alte tronuri mai mici cu cei 12 Apostoli, având la spatele lor îngeri, cu câte o lancie în mână. La dreapta şi la stânga, imediat după Cristos, sunt icoanele Sft. Fecioare şi Sft. Ioan, ambii în picioare. La intrarea în biserică, pe stânga faţadei, e înfăţişat Paradisul, cu înconjur de zid şi cu o singură poartă încuiată, iar Sft. Petru, gata s-o deschidă, are îndărâtul lui nenumăraţi Sfinţi şi Sfinte, cari stau să intre în slava cerească, după credinţa ortodoxă, că cei drepţi nu vor intra în Cer, nici păcătoşii în Infern, până-n ziua Judecatei, când Mântuitorul va pronunţa sentinţa, cu cuvintele Evanghelistului: veniţi cei binecuvântaţi şi cei păcătoşi. Pe un loc care corespunde cu Paradisul, adică la dreapta intrării în biserică, e zugrăvită o balenă, care aruncă flăcări dintr-o gură de infern şi provenite dintr-un fulger care porneşte de lângă picioarele Atotputernicului, unde apare deasemenea un şarpe cu coada în gură, care simbolizează Vecinicia. Aproape de gura balenei stau diavolii cu furcile în mână, zmulgând sufletele pe care le aruncă în gura infernală a balenei. Ceva mai jos sunt înfăţişate câteva Păcate mortale, din acele ce trimet pe făptuitori în Infern, iar de partea opusă, Virtuţi, prin care se dobândeşte Paradisul. Sfintele icoane lucrate în relief sau în basrelief sunt atât de detestate de valahi, că le privesc chiar ca semn de idolatrie. Îmi amintesc că la Târgovişte, nişte valahi veniţi din curiozitate în biserica noastră şi apropiindu-se ca să asculte mai bine orga, au refuzat să sărute Imaginea Sfântă de pe un mic crucifix în relief, aşa că pentru viitor, pentru evitarea unor astfel de inconveniente, s-a hotărât întrebuinţarea unei cruci obicinuite. În privinţa. mâncării, sunt foarte riguroşi în abţinerea de la orice fel de carne de animal mort; aversiunea însă pentru, broaşte, şi pentru cei ce le mănâncă, e de neînchipuit, De asemenea au groază de broaştele ţestoase, fie de uscat sau de apă, iar cel ce le mănâncă, e numit de vulg „spurcat" şi nevrednic să primească Sfânta Grijanie. Aceiaş aversiune aveau şi pentru melci, dar au început a se obicinui, după cum am amintit mai sus.

CAPITOLUL VII.

Despre posturile valahilor.

Patru posturi pe an sunt observate de valahi. Postul cel mare numit Păresime, care se ţine 40 zile şi postul Sf. Petru, care începe după Duminica Sft. Treimi şi n-are zile fixe de calendar. În acest post se poate mânca peşte, afară de Mercuri şi Vineri, exceptând ziua de Sft. Ion Botezătorul dacă cade în una din aceste 2 zile. Al treilea post e cel al Adormirii Prea Curatei şi ţine 14 zile, fără mâncăruri de peşte, exceptând ziua Schimbării la Faţă. Preoţii franciscani, ca şi mulţi catolici din Valahia, Bulgaria şi Transilvania, păzesc postul acestor 14 zile, împreună cu ortodocşii. În sfărşit, al patrulea post e cel înaintea Crăciunului, de 40 zile, când se mănâncă peşte, afară de Mercuri şi Vineri, exceptând însă sărbătorile Sft. Neculai şi Sft, Spiridon. De ajunul Crăciunului ca şi al Bobotezei, alte posturi, când se mănâncă o singură dată, sară, târziu, dar fără peşte. De asemenea mai sunt alte 2 zile, în care se abţine şi de la peşte cu sânge, adică în 29 August, Tăerea Capului Sft. Ion şi în 14 Septembrie, înălţarea Sft. Cruci.

În schimb, ortodoxii, deci şi valahii, spre deosebire de noi catolicii, au multe zile când mănâncă carne, ca depildă din ziua Crăciunului până în ajunul Bobotezei. Demnităţile eclasiastice pot fi ocupate numai de preoţi călugăriţi. Preoţii se pot însura, dar murind soţia, aceştia rămân celibatari. Mirenii rămaşi văduvi după a doua căsătorie, cu greu capătă dispensă pentru o a treia. În mănăstirile de călugări, nu e oprită intrarea femeilor. În cele de călugăriţe nu sunt ca la catolici, fete tinere, ci femei vrâstnice, care, rămase văduve, se retrag la mănăstiri şi pot ieşi când vor, fie pentru interese proprii sau ale mănăstirei. În caz de delicte grave se taie părul călugărului care e exclus din tagma monastecă.

Cele 7 Taine se deosebesc puţin de cele ale catolicilor. Botezul se face, cufundându-se de 3 ori şi pomenindu-se de fiecare dată câte un nume din Sft. Treime, la care asistenţa răspunde amin.

Mituirea se face şi de către preoţii obicinuiţi, dar cu autorizarea Patriarhului care prepară Uleiul Sfânt, cu mare solemnitate, pe care îl împarte apoi bisericilor.

Sfânta împărtăşanie pentru tot anul nu se face decât în dimineaţa Joiei Sfinte, iar prescurile anului trecut se dau celor ce se împărtăşesc în acea zi.

Spovedania se face în picioare şi nu în genunchi ca la catolici; după spovedanie, credinciosul dă confesorului o sumă, după puterea pungii, şi împarte pomeni la săraci. Prinţul Constantin Brîncoveanu, cînd se spovăduia de Paşti, dădea confesorului său, Arhiepiscopul Nisis, actualmente Mitropolitul Valahiei, 2000 de galbeni, iar în ziua Joiei Sfinte, acorda o largă amnistie, şi cu generositate creştinească ierta pe boerii disgraţiaţi. înaintea grijaniei, ortodoxul ţine post câteva zile, abţinându-se dela vin, mâncăruri de peşte şi cu untdelemn şi făcând zilnic sute de mătăni înaintea unei icoane, şi rugându-se pentru iertarea păcatelor. Sft. Maslu e făcut de oricare preot, iar ungerea se face cu rugăciuni din partea clerului, după care pronunţă cuvîntul ;grecesc axios, ceea ce însamnă vrednic.

Valahii ar fi mai blânzi faţă de biserica catolică, dacă n-ar fi înveninaţi cu învăţăturile unor refugiaţi unguri, eretici, cari-şi câştigă existenţa aci, predând limba latină fiilor de boieri.

Anumite solemnităţi religioase, sunt celebrate cu atâta fast şi strălucire în Valahia, că, în afară de Moscovia, nici o ţară creştină orientală nu o egalează.

Sărbătorile lor se celebrează după calendarul vechi, 10 zile după cel catolic, şi vom descrie unele ceremonii religioase începând cu Bobotează, văzută de mine la Târgovişte 3 ani consecutivi, pe când trăia Principele Constantin Brîncoveanu, adică în anii 1711, 1712 şi 1713.

CAPITOLUL VIII.

Ceremoniile eclesiastice în Valahia.

În curtea cea mare a palatului, în faţa bisericii, iera improvizat un altar cu sfeşnice, cruce şi cele necesare botezului apei. În faţa acestui altar, la 20 de paşi, pe o estradă exagonală cu trei trepte, acoperită cu postav roş, se afla tronul Principelui, îmbrăcat în catifea roşie, cu franjuri de aur şi bătut cu ţinte mari de argint aurit. La stânga acestui tron stau alte 4, mai mici, destinate celor 4 prinţi Brâncoveni, adică lui Constantin Ştefan, Radu şi Mateiaş. După aceste 4 urma cel al arhiepiscopului care slujea, şi era numai cu 2 trepte. La dreapta Domnitorului, dar perpendicular, pe o banca lungă cu spătar acoperită cu covoare, şedeau, erarhic, demnitarii ţării şi căpiteniile oastei. În faţă, de cealaltă parte, o altă bancă, la fel, pentru prelaţii străini şi pentru egumenii principalelor mănăstiri din ţară, după cari veneau călugării, preoţii şi psalţii, toţi în odăjdii. Lângă Domnitor, stau în picioare, în caftan, la stânga, Postelnicul, ţinând bastonul lung de argint, în forma cărjii de pelerin, la dreapta, Marele Spătar, care ţinea atârnat pe umăr iataganul Stăpânului, iar pe palma dreaptă avea întinsă o năframă brodată, pe care Principele punea cuca, ori de câte ori o scotea din cap.

Mitropolitul, în odăjdii pontificale, după ce corul psalţilor a intonat antifonele, botează apa cu o cruce mică, după care porneşte în procesiune spre râul Ialomiţa, nu departe de Curte, precedat de prapurele mănăstirilor şi ale bisericilor, şi urmat de cler. În urmă venea armata cu steagurile desfăşurate. Credincioşii întâlniţi în cale, îngenuncheau în faţa cortegiului, plecând smeriţi capul până la pământ. Mitropolitul cufundă crucea în apă; se cufundă apoi şi prapurele şi drapelele militare.

Înapoiată la Curte procesiunea, Mitropolitul se îndreaptă de la altar către Domnitor, care se grăbeşte a-i eşi în cale. Mitropolitul îi atinge fruntea cu aghiasmatarul, iar Domnitorul îi sărută mina şi apoi crucea. În acest timp, se slobod 12 tunuri şi salve de puşti, după care începe muzica cu trâmbiţe, timpane, cobze şi flaute etc., care ţine până începe sărutatul crucii. Întăi se îndreaptă spre ea, cei 4 fii ai Domnitorului, apoi clerul şi în sfârşit boierii, fiecare după importanţa rangului. Mitropolitul îşi reocupă locul şi, în picioare, ţinând aghiazmatarul, urmăreşte defilarea fiilor de boieri, înaintea Domnitorului, călări pe cai domneşti. În şir câte unul, cu capul descoperit şi numai în dulama scumpă, acest mândru corp de cavaleri ajuns în dreptul Domnitorului, face o profundă reverenţă, plecând respectos capul, iar ajuns în dreptul Mitropolitului, acesta îi binecuvântează stropindu-i cu aghiazmatarul. La urmă, tot călare şi în caftan, defilează şi Marele Maestru de călărie, în Valahia Comisul-Mare, după care, urmat de acelaş cortegiu, Principele intră în biserică pentru slujba solemnă, iar la ora dejunului începe banchetul, cu aceleaşi detalii amintite de noi mai sus.

Voi trece acum la descrierea slujbei de Joia Mare când se face spălarea picioarelor Apostolilor. Cam pe amiază, toată asistenţa de la solemnitatea Bobotezei mai sus descrisă, se află prezentă în curtea Palatului, în aceiaşi ordine. Acei ce reprezintă persoanele Apostolilor trebuie să fie stareţii celor mai însemnate mănăstiri din ţară şi dacă e de faţă unul dintre cei doi Episcopi sufraganţi, al Ribnicului şi Buzăului, acesta reprezintă pe Sf. Petru şi în schimb, locul lui Iuda e ocupat de un preot care nu slujeşte. Corul cântă antifoanele şi versetele necesare, după care primul capelan al bisericii Curţii ceteşte din Evanghelie. Apoi Patriarhul sau Mitropolitul care slujeşte, începe să depuie sfintele odăjdii, până la stihar, astfel cum, după Evanghelie, ar fi făcut Cristos cu acea ocaziune şi încins cu un ştergar, varsă apă într-un lighian de argint şi, începând cu Iuda, urmează spălarea picioarelor Apostolilor până ajunge la Sf. Petru care zice: Doamne, tu îmi speli mie picioarele? la care Mitropolitul sau Patriarhul, care reprezintă pe Crist, răspunde cum e scris în Evanghelie pentru acea solemnitate. După spălare, prelatul îşi pune sfintele odăjdii şi reocupându-şi locul, ţine o mică predică pentru discipoli. Apoi clerul prezent îşi unge fruntea cu apă din lighean făcând semnul crucii; acelaş lucru face şi Domnitorul şi boierii, şi se întră apoi în biserică pentru serviciul solemn. Uzul de a nu se trage clopotele la liturghia de Joia Mare până la acea de Sâmbăta Mare, ca la noi catolicii, nu este în Valahia, ca şi pretutindeni unde se practică ritul ortodox, de asemenea e de notat că ortodoxii nu omit nici odată în slujbele lor religioase „Slavă Tatălui" şi Aleluia fie în Săptămâna Mare, ca şi în slujbele funebre. În dimineaţa Sâmbetei Mari, în zorii, zilei, în paraclisul Curţii ca şi în toate celelalte biserici, se face procesiunea funerară cu icoana Mântuitorului mort, şi se trag toate clopotele în oraş. Ceea ce impresionează în schimb, e datina veche cu larma asurzitoare ce fac băieţii toată noaptea spre Duminica Peştelui, umplând clopotniţile şi trăgând clopotele pentru grăbirea Paştelui, care stă gata să sosească.

În dimineaţa Paştelui, în zorii zilei, se face aceiaşi pregătire în curtea Palatului, cu aceiaşi asistenţă, cu mai mult fast însă, ca de pildă în timpul şederii mele, când luase parte şi Patriarhul de Erusalim. Pe altar era aşezată o icoană a Învierii şi o evanghelie cu încheetoare. Logofătul împărţi asistenţei lumânări de ceară, oferite de Domnitor. Prelatul care slujea, apropiindu-se de altar, îşi face cruce şi spune cu voce tare: Pre Tatăl, pre Fiul şi Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită… după care cântă Cristos a înviat, urmat de replica corului, iar Prelatul cu cădelniţa în mână, tămăiază pe Domnitor şi apoi întreaga asistenţă. După aceasta, Mitropolitul ridică cu ambele mâni evanghelia şi o duce către Principe, care o întâmpină şi o sărută şi primeşte binecuvântarea, în timp ce se slobod 12 tunuri, iar muzicile încep a cânta. Fiecare îşi reocupă apoi locul. Cămăraşul, închinându-se adânc şi sărutând mâna Domnitorului, îi oferă o cruce mică bătută în diamante şi cu o năframă atârnată la capătul de jos. Arhiepiscopii şi episcopii, cu câte o cruce în mână, se îndreaptă spre altar să sărute Evanghelia şi se întorc apoi cu Mitropolitul spre Domnitor, care, în picioare întinde crucea de o sărută fiecare. Domnitorul sărută şi el crucea şi apoi mâna Mitropolitului, care-i întoarce sărutul pe frunte. Aceiaş frumoasă ceremonie se face şi cu fiii Domnitorului. Stareţii vin şi ei în ordinea amintită, pentru acelaş schimb de sărutări, cu diferenţa că Domnitorul nu le sărută mâna, ci numai crucea şi aşezându-se, îşi pune cuca de samur cu surguciu în dreapta, format dintr-un panaş de pene de bâtlan şi ornat cu o rozetă de diamante, şi pe care persoane de încredere l-au evaluat la 40,000 galbeni. După stareţi vine rândul boierimii şi slujba se termină, iar Domnitorul se urcă în palat şi, în sala de audienţă, pe tron primeşte sărutul mânii de la persoanele cu vază, (în special de la străini care nu luaseră parte jos, în curtea Palatului). Principesa primeşte şi ea în apartamentul ei pe prelaţi, cărora le sărută mâna, stând în picioare, şi le dărueşte câte o năframă brodată ca şi străinilor cu vază, şezând însă. Boierilor ca şi jupăneselor, cari vin de sărută mâna, Doamna le dărueşte câte un ou roş, sau încondeiat cu flori şi alte desene bizare.

După toate aceste datini, vom trece la descrierea liturghiei solemne din biserica Curţii, care începe două ore după slujba mai sus descrisă.

În sunetul clopotelor, Patriarhul sau Mitropolitul urmat de cler, întrând în biserică, scoboară şi Domnitorul urmat de boierime şi se aşează pe tronul său din faţa altarului, la dreapta, înspre strană. Tronul are două trepte şi e făcut din lemn cu dantelerii şi înflorituri sculptate artistic, iar vârful se termină în formă de baldachin. În faţă nu e loc de îngenunchiare, căci ortodoxii stau în picioare în biserică, şi nu în genunchi. La dreapta e un alt tron mai mic, destinat prelatului care slujeşte, lângă care stau înşiraţi celelalte feţe bisericeşti. În rând cu clerul stau, Marele Vistiernic, primul medic al Domnitorului, care pe atunci era Bartolomeo Ferrati, conte de Ungaria, şi Logofătul, după cari veneau psalţii. La stânga Principelui stau îmbrăcaţi în caftan, Marele Spătar ţinând sabia pe umăr şi buzduganul răzimat de mâna stângă, ambele ale Domnitorului, iar cea dreaptă acoperită cu o năframă, ţinea cuca domnească. La stânga marelui Spătar, stătea Marele Postelnic cu bastonul de argint, după care stau înşiraţi alţi 12 Postelnicei, toţi boieri tineri, ţinând fiecare câte un baston de lemn, şi ocupau spaţiul între dreapta şi stânga stranei. La capătul stranei, stau cei 4 fii ai Domnitorului, apoi ceilalţi boieri şi la urmă, corul psalţilor. La uşa bisericii sunt postaţi, îndată după intrarea Domnitorului, 2 suliţaşi pentru a opri îmbulzeala poporului şi alţi 2 soldaţi la intrarea în strană, îndărâtul pajilor şi lacheilor domneşti.

Îmbrăcaţi în hainele sacerdotale se aflau Patriarhul, arhiepiscopii, episcopii, preoţii şi diaconii cari vor oficia împreună, iar cel ce va sluji Sfânta Liturghie înaintea altarului, un diacon, spune cuvintele: „bine cuvântează Doamne" la care Patriarhul răspunde cu voce tare : Lăudat fie Împărăţia Tatălui şi Fiului şi Sf. Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor Amin… Urmează apoi Sf. Liturghie, cu rugăciunile şi stihurile cântate în bisericile ortodoxe, până la Evanghelie, care, în ziua de Paşti e următoarea: „la început era Cuvântul"…

Patriarhul stă la altar iar prelaţii cari oficiază împreună, stau în ordine, unul la spatele celuilalt, până la uşa de intrare a bisericii, cu faţa spre altar. La cetirea din Evanghelie, fiecare stih început de Patriarh, e repetat de fiecare prelat în parte, până la ultimul de la uşă. Se poate ceti în această zi Evanghelia, în limbele arabă, greacă, slavonă, latină şi valahă, dacă printre clerul oficiant sunt dintre acei ce cunosc aceste limbi. În timpul acestei liturghii trei diaci de Curte, vin în spatele tronului şi scriu pe întrecute sus zisa Evanghelie „la început era Cuvântul". Cel ce a terminat-o întâi, o prezintă Domnitorului cu o profundă reverenţă, şi capătă ca recompensă o bucată de postav de 4 coţi şi jumătate, care se dă apoi şi celorlalţi doi diaci, dar de o calitate mai inferioară. După liturghie, preotul cutare din cor sărută icoana învierii aşezată într-un dulăpior tapisat cu brocat, ceia ce face apoi şi Domnitorul cu cei 4 fii ai săi şi preoţii din cor, cari înaintează spre icoană închinându-se, la ducere şi întoarcere, în faţa Domnitorului şi a Principilor. Patriarhul, după oficiare, îşi reocupă tronul, de unde împarte anafura preoţilor, ce n-au oficiat cu el, precum şi Domnitorului. Apare şi Marele Paharnic cu o cupă de argint aurit, acoperită cu o năframă brodată. În cupă e vin şi felii de pâne, din care gustă el intîiul, pentru încredinţarea Domnitorului că o poate mânca, ceia ce şi face împreună cu fiii săi şi boierii din jurul lor. Patriarhul depune apoi odăjdiile la altar, iar corul cântă, după care Patriarhul binecuvintează pe Domnitor, pe Principi şi restul asistenţei. În timpul binecuvântării corul din strana dreaptă intonează în greceşte o rugăciune pentru viaţa Domnitorului şi a familiei sale, iar cel din stânga pentru viaţa Patriarhului, cu care serviciul solemn din acea zi a luat sfârşit, şi eşirea din biserică începe în ordinea următoare:

Preoţii se înşiră pe stânga, lăsând intrarea liberă. Ies întii înaltele feţe bisericeşti, care rămân apoi pe loc, afară până trece Principele şi Patriarhul, susţinuţi amândoi, la scoborârea de pe trepte, de paici. De pe prima treaptă Domnitorul salută, plecând capul de 3 ori, clerul, boierimea şi armata în ţinută de paradă, iar Patriarhul îi binecuvântează. Domnitorul se urcă cu acesta în sala de audienţă, unde sosesc şi ceilalţi prelaţi cari sunt trataţi cu cafea; se întreţine cu ei până la ora mesei, la care iau parte 70 până la 80 invitaţi dintre-cler şi boierime. După masă toţi scoboară din nou în biserică, unde se ceteşte Liturghia învierii, după care lumea se salută cu Un „Cristos a înviat" şi se întoarce acasă: boierii cu muzica în frunte, Patriarhul se înapoiază în rădvan de Curte, cu şase cai, în care ia loc, în fund, şi un postelnic de Curte, iar de ambele părţi, încadrat cu câte un lung şir de seimeni, în uniformă roşie, cu sabia pe flanc şi buzdugan în mână. Ceilalţi prelaţi se înapoiază în alte trăsuri.

A doua zi de Paşti, Luni, are loc al doilea banchet, la care iau parte boierii de mâna a doua şi acei ce-n ziua întâia au servit în caftan. Nu se slobod tunurile ci numai salve de puşti. În Joia Paştelui se face în curtea Palatului botezul apei, obicinuit în toate bisericile de fiecare zintâi al lunii când parohul vizitează casele enoriaşilor pe cari-i aghezmuieşte. În toate zilele de Joi, din Paşti până în Rusalii, se fac procesiuni religioase, implorând cerul pentru recoltă bogată şi cîntindu-se anumite litanii.

Cit priveşte despre alte naţionalităţi, de altă religie de cât cea ortodoxă şi catolică, mai sunt multe familii de evrei. Trăiesc destul de prost, ocupându-se cu vânzarea rachiului şi cu altele, pentru a-şi susţine existenţa. În afară de limba valahă, vorbesc germana, şi poloneza. Nu au voie să poarte haine de cât de culoare neagră sau violetă, nici ghete galbene sau roşii, ci numai negre. Mai sunt câteva familii de saşi transilvăneni de religie luterană, unii de profesiune argintari, sau negustori de braşovenii, pe care le importează din Braşov (în nemţeşte Cronştadt). Acestor saşi, precum şi ungurilor calvinişti, nu le e permis să aibă biserici sau vre-un alt loc de adunare pentru practica religiei lor. Mai sunt, dar numai în trecere, şi negustori armeni, dar cei mai mulţi negustori sunt greci şi chiar turci, dintre cari unii foarte bogaţi. Vând diverse mărfuri, în special coloniale, pe care ţara nu le produce, de asemene stofe, atlasuri, covoare persiane, importate din Constantinopol.

Se pun multe piedici turcilor pentru aşezarea lor în Valahia, şi stau mai mult ca străini de cât ca stăpâni ai ţării. Procesele lor civile şi criminale sunt supuse judecăţii Divanului. În cele religioase sunt judecaţi de Besli-aga şi Cadiu.

În toată Valahia, ca şi în Moldova, nu se găseşte nici o moscheie cât de neînsemnată, aşa că pentru rugăciunile lor, turcii sunt nevoiţi a se aduna într-un loc mai retras, unde şi le fac cu toată discreţia. De aici se poate deduce rafinamentul politicii Imperiului Otoman, pentru a câştiga devotamentul popoarelor supuse şi a le uşura uitarea libertăţii pierdute.

Preluat de la: Timpul.md