Împărăția inițială a lui Saturn

În anul 44 î.Hr., Senatul și familia Brutus au învins la Roma. Cu toate acestea, nu a fost așa de la început. Saturn a domnit în Italia, pentru că el a venit din lumi superioare în împărăția lui Ianus, aducînd cu el bunuri și cunoștințe sacre. Saturn, acest zeu al Erei de Aur, era numit de romani zeul „umezelii și frigului”. Poate că acest lucru s-a întîmplat pentru că simbolismul antic al acestui zeu a păstrat reminescențe ale erei glaciare. Hesiod l-a comparat pe Cronos, care este echivalentul lui Saturn, cu o ploaie care curge ca o fîntînă. Chrysippus a scris că atunci cînd este frig și plouă, însăși căderea acestei ploi se numește Cronos. Macrobius ne informează: „Însuși Saturn, care este creatorul timpurilor și de aceea este numit de greci, cu o literă variabilă, în loc de Cronos, Chronos, cum altfel ar trebui înțeles decît ca soare”. Theopompus a povestit că oamenii care trăiesc la vest cred și spun că iarna este Cronos. În general, știm că în epoca arhaică oamenii se rugau lui Cronos pentru iarna care urma. Din aceasta reiese că Saturn-Cronos a fost zeul unei civilizații umane inițiale, primordiale. Era de Aur este era domniei sale. El a venit în Italia și a creat aici bazele culturii. Așa descrie mitologia primele sale manifestări. Ovidiu a scris: „(Saturn) a fost jignit în același fel și a suferit aceeași pedeapsă de la fiu, pe care a săvîrșit-o el însuși”. Aici se face referire la revolta sa împotriva lui Uranus și a Împărăției sale Cerești.

Dar pe acest pămînt, împărăția lui Saturn a fost inițială. Orfeu a fost cel care a comunicat acest lucru oamenilor. La Orfeu, Cronos a fost regele titanilor. Și cine sînt titanii? Proclus a scris că voința demiurgică este manifestarea supremă a titanismului. Astfel, titanii sînt puterea demiurgului. El este creatorul lumii. Cel care a născut-o pe Afrodita-Venus. Regele titanilor și Afrodita-Venus-Shukra sînt un început unic și un complex unic, demiurgul încornorat și dragostea desfășurată în eternitate. Uniunea lor este veșnică și indisolubilă. Dar antichitatea a ținut minte aceste secrete, iar instituțiile sale de putere se legau de acești zei. Însă Cronos este în dizgrație, iar în locul lui vine Venus-Afrodita, cu aprobarea lui Zeus și a „companiei” sale olimpice, pentru că este necesar să fie nivelat inamicul și să fie unite contrariile.

Actualizarea acestui plan sacru, realizarea sa politică, va fi marele Roma, cel care, cu prețul acestei dialectici, va ameți lumea. Un polis care a răsturnat regii. O putere care a pervertit esența și rădăcinile.

Nu degeaba perșii îl numeau pe împăratul Alexandru Iskander Rumîiski. Ei știau de rădăcina unică a puterii degradate, o putere care a crescut din polisuri și despotisme, puterea dictatorilor și a împăraților. Roma și Hellas, lumea elenistică și Macedonia – toate acestea sînt un singur întreg. Toate dintr-o singură rădăcină, din copacul dezrădăcinat al vechii civilizații mediteraneene a lui Minos, analogul lui Manu și Yima, cel care în est a fost zeul-taur, iar în vest a devenit regele-preot al zeului-taur.

Există deja o devalorizare a cunoștințelor inițiale, dar aceasta nu afectează în ansamblu structura tradiției. Împărăția lui Minos este încă în cadrul modelului asuric, dar lumea dorică, elenismul și Republica Romană sînt o devalorizare a valorilor modelului inițial. Aceasta este și o devalorizare a valorilor politice, pentru că inițial zeul este rege, este manifestarea supremă a puterii, atît sacre, cît și de stat, sau mai bine zis – a celei sfinte-suverane.

Iată ce s-a întîmplat în Marea Mediterană. Polisul a înghițit vechile monarhii sacre, în epoca elenistică a creat o himeră, iar în epoca romană a înghițit întregul principiu al puterii, pe care zeii deva nu l-au stăpînit inițial. Să subliniem că zeii deva aveau propria lor tradiție, dar de tip ordin, ca toți revoluționarii-conspiratori, nu aveau o putere monarhică supremă. Trebuia să o absoarbă, să o asimileze, păstrînd sacralitatea, dar distrugînd memoria rădăcinilor. Asta a făcut preoțimea neagră devică. Creînd astfel un alt principiu al puterii.

Două principii ale puterii

Așadar, am cunoscut două principii ale puterii de la Ahura Mazda și Zarathustra, puterea lui Yima și a Peshdadizilor, a Kayanizilor, o putere bazată pe principiile khvarna și pe tradiția că doar un om anume și important are dreptul la ea. Marca dreptului este khvarna.

I se opunea modelul draconian, străin de pămînt și de om. Odată, acest model a preluat Iranul pentru o mie de ani. Atunci au reușit să asimileze unele aspecte ale etatismului iranian. Unele, dar nu și khvarna, pentru că aceasta, zburînd de la Yima, a mers la Mitra. Ahu Dahaka, regele-dragon, nu a devenit niciodată un rege real în rîndul maselor și în ceruri, pentru că nu avea khvarna. El a domnit prin dreptul de captură. Ca prinții medievali. Căci există dreptul de moștenire și dreptul de captură. Aceasta este esența. Dar există dreptul la unicitatea puterii și la fuziunea ei doar cu un singur subiect reîncarnat. Acesta este dreptul la puterea regelui din Era de Aur.

Roma a absorbit alte structuri etatice, a asimilat și structura devică, de tip ordin, și, prin Alexandru, prin regatele himerice elenistice, elemente ale simbolismului modelelor mazdayasniene, dar a rămas totuși un polis, chiar și după ce a devenit imperiu. Să vedem ce s-a întîmplat.

Polisurile devin un nou pas în guvernare. Din cînd în cînd, atît în Hellas, cît și în Italia, ele devin focare ale statelor despotice. Polisul dă naștere despotismului, adică tiraniei. În Grecia, modelul este testat. Alexandru al Macedoniei nu reușește să creeze ceva semnificativ pentru o lungă perioadă de timp. Ceilalți domnesc în Iran-Shahr prin dreptul de cuceritori – și Seleucizii, și Ptolemeii, și conducătorii mai mici. Acest teritoriu este un spațiu ocupat. O știu regii și o știu masele de populație autohtonă, care în Iran, încet, mai întîi prin Arsacizi, apoi prin Sasanizi, încep să-și recupereze pămînturile și regatele.

Și iată că Roma, după secolele care au urmat răsturnării Tarquinilor, se decide la lucrul cel mai important. Încearcă să creeze un principiu superior al puterii. Acel principiu pe care îl are Iranul și pe care îl au monarhiile din Orientul Îndepărtat, cum ar fi Japonia și China. Acolo el este imperial, aici el este regele regilor. Nici dragonul, nici pămîntul nu dau dreptul la el. Căci mulți regi ai Iranului, precum Cirus, cresc în exil și departe de această putere, dar cu comportamentul lor, încă din copilărie, încep să formeze această putere, pentru că ea este în ei, în sîngele și venele lor, ea este în khvarna. În Iran, chiar și un rege sărac și exilat este un rege în esență, pentru că are khvarna.

O altă situație se întîlnește în modelul draconian, aici tronul este mai important; cel care l-a ocupat, acela este rege pentru totdeauna, pînă la următoarea uzurpare, iar manifestarea ei este voința dragonilor. Roma trebuie să creeze fundamentul viitoarei Europe. Ea este radical diferită de vechea Europă. Ea este devică și nu-l cunoaște pe zeul-taur și pe puternicii săi titani. Ea este un proiect al ordinului devic, dar nu are un principiu superior al puterii, deci nu are viitor. Roma decide să scoată tot ce este posibil din polis – și spiritul aristocratic, și isteria politică de masă, lupta dintre optimates și populares. Și cel mai important, din vechea instituție democratică a vechilor polisuri, cunoscută încă din Grecia arhaică, cunoscută sub numele de tiranie.

Aceasta apare inițial temporar. Războiul cere de la mase un comandant militar. El devine dictator, adică un tiran în modelul elenistic. Roma rezolvă aceste probleme puțin diferit, dar în general urmează același drum. Astfel, în timpul războaielor, este numit un lider, el este numit împărat, conducătorul Romei și al armatei pe durata ostilităților.

Aici, aristocrația neagră se hotărăște să creeze o nouă instituție. Împăratul Romei, sau mai degrabă al Republicii Romane, pentru că puțini știu, dar împăratul este o instituție republicană și nu are o legătură directă cu monarhia. Regi au existat și mai tîrziu la Roma, dar ei se ocupau doar de funcții preoțești, nimeni nu a îndrăznit să le restituie puterea. Tribunii și consulii erau înalți demnitari, unii din plebei, alții din patricieni, dar nici lor nu le-a dat nimeni puterea. A fost creată o imitație a instituției supreme a puterii din statele monarhice. Titlul imperial a fost și a rămas, în cadrul legilor și dreptului roman, în cadrul tradiției romane, ca o instituție republicană, practic municipală, a unui comandant militar temporar.

Dar cum să o integrezi? Misteriile Romei, create de preoțimea neagră, a căror bază o constituie tauromahia și taurobolia, sacrificiile constante de zei-tauri în fața lui Jupiter, în care se vede Pluto, un zeu infernal, creează un fundament mistic. Ei cer și imploră Senatul și masele, că în lume se apropie împărăția lui Saturn. Cînd a fost nevoie, și-au amintit de Saturn și l-au uitat pe Zeus, Jupiter.

Masele sînt pregătite, ele tînjesc după un nou salvator, dar trebuie pregătită o instituție a puterii pentru el. Aici găsesc un om cu sînge de zei. Iulius Caesar a devenit unul dintre candidați, deși la început au fost și Marius, și Sulla, și Cicero. Unii au fugit, alții au fost învinși, unii au refuzat singuri proiectul. Iulius Caesar a fost de acord și, încă din tinerețe, a devenit pontifex maximus. Mai tîrziu, el concentrează în sine toate instituțiile municipale și de stat, le unește cu puterea preoțească de la misteriile masculine secrete și devine întruchiparea puterii. Dar nu un zeu. La început, el trebuie ucis, ceea ce a făcut Brutus, al cărui strămoș l-a răsturnat odinioară pe Tarquinius, ultimul rege roman. În ochii maselor, după asasinarea sa, urmează sacralizarea sa. Căci el a fost ucis ca un rege, iar masele sînt gata să accepte o nouă construcție politică. Preoțimea se grăbește – o nouă eră se apropie. Ei vor să se definească ca centrul viitoarei lumi sacre.

Cu toate acestea, există Partia, există Egiptul, există Galia, există Mitridate Eupator și puterea sa pontică, există puternica Dacie a lui Burebista, care a cucerit întreaga coastă nordică și vestică a Mării Negre. În lume există o cerere pentru un Mesia, iar ei intră în luptă, neștiind că Mesia va veni într-un mic regat oriental al iudeilor, copiii legii lui Moise. Dar ei se văd pe ei înșiși ca întruchipări ale viitoarelor construcții politice și sacre, ca cei care vor aduce zeul în lume. Personalitatea lui Iulius Caesar întruchipează idealurile lor, apoi devine o victimă, iar pe baza personalității acestui om-simbol, ei creează o imagine de stat, cea care va crea pentru secole o himeră, întruchipînd în construcțiile polisului o imitație a modelelor sacre ale regilor orientali. Și această imitație s-a stabilit pentru secole. Ce ar fi simțit Iustinian sau Petru cel Mare să știe că, în calitate de împărați, ei erau doar conducători ai unei republici?

Termenul „Caesar” se contopește cu instituția unei puteri regale simulate, care nu mai existase de mult la Roma. El o imită. Iar Iulius Caesar însuși, ca erou-conducător, creează prin sacrificiul său o bază sacră pentru proiectul milenar al ordinului devic. Antoniu încearcă să integreze cu adevărat în instituție fundamentele monarhiilor orientale, dar se bazează și pe misteriile Orientului. El devine un trădător, pentru că este un erou elenistic, iar Roma are nevoie de ai ei, Roma și monarhiile elenistice au un singur început, ordinul devilor, dar ramurile sînt diferite. Dacă ar fi fost nevoie să se bazeze pe misteriile elenistice, atunci această forță ar fi fost creată încă din epoca lui Alexandru. Dar trebuie să se miște deja spre Vest, în Est totul este rezolvat. Și Macedonia, și Seleucia, și Bactria nu sînt necesare. Mai departe este India, iar ea este sub deva, de mult timp, din vremea atlantei. Dacia și Galia, însă, provin din alte principii ale puterii sacre, ele sînt străine și trebuie distruse, nu cucerite, ci distruse, pentru că se află în calea spre vest și nord. Apropo, acest lucru a salvat pămînturile dacilor orientali și ale tirageților, cei care vor crea fundamentul viitoarei statalități moldovenești, pentru că se află deja în afara planului, la est de contururile planificate ale imperiului. Este nevoie doar de ceea ce va crea viitoarea Europă în varianta sa clasică, medievală. Catolicismul este pregătit în dormitorul lui Iulius Caesar, iar dictaturile iacobine – în misteriile Romei Antice. Europa se naște în acea epocă îndepărtată în instituțiile noului conducător-cuceritor, Octavianus Augustus, care a unit în sine reîncarnarea puterii dictatorului Iulius Caesar, adus jertfă și divinizat, și imaginea viitorului salvator al lumii întregi. Această imagine i-a fost inoculată de preoții Romei. Odată cu anii, el încetează să mai fie Octavianus și devine Augustus, adică cel divin.

Mesianismul antichității

Așa se naște mesianismul antichității, cel care va fi îngropat de tradiția abrahamică. E adevărat, ultima va prelua și ea ceva, dar doar la nivel laic. În același timp, nu trebuie să uităm că încercarea de a uni principalul, de a uni regele cu zeul, cel care nu mai există de mii de ani, a reușit practic, pentru că acum două mii de ani, la Roma a apărut un om-salvator, și acest om era un zeu pe pămînt. Augustus a devenit mai mult decît un rege, iată de ce a renunțat chiar și la multe însemne ale lui Caesar, pentru că a fost înțeles de poporul Republicii Romane ca întruchiparea unui zeu.

Iată de ce chipul lui Hristos, cel care de fapt purta acest drept divin în sufletul și voința sa, era atît de înfricoșător pentru romani. Prin urmare, trebuie să ne amintim că aceasta a fost doar o imitație romană, că Augustus a fost ceea ce nu a fost niciodată în realitate. Și dacă nu ar fi fost complianța sa cu Cleopatra, atunci Antoniu, acest Dionisos întruchipat, conform altor misterii, ar fi putut să-i încalce monopolul.

Și monopolul său, conform legilor etatismului, era simplu. Primul – este Augustus, adică cel divin, al doilea – este instituția principatului. Să aruncăm o scurtă privire la ea. „Alea iacta est!” – a spus Iulius Caesar, traversînd Rubiconul. El știa că soarta a fost aruncată, știau asta și senatorii care au fugit de el în Brundisium, dar el nu știa un lucru: că nu el a aruncat această soartă. Acest om a fost doar o jucărie în mîinile zeilor. Misteriile secrete au ales o cale și au pariat pe polis, pentru că nu aveau un principiu superior al puterii, iar cel oriental, care se afla în îndepărtatele periferii ale Asiei, putea să sperie masele europene cu chipul său reptilian. Calea a fost aleasă de la polis la pontificat, și apoi la dominat și la imperiul mondial total.

Ce a fost principatul? Principatul era condus de un princeps. El a combinat funcțiile senatoriale și monarhice. El a existat și înainte, în epoca republicană, acest princeps senatu – princeps senatu. De obicei, funcțiile sale de prim om în parlament erau îndeplinite de unul dintre foștii cenzori. Această funcție nu oferea mari puteri, dar mai tîrziu, cînd, pe baza unirii funcțiilor sacre-preoțești și consulare, deținătorul devenea prima persoană în stat, princeps a devenit o instituție aproape monarhică.

***

Astfel, am examinat chestiunile puterii, chestiunile principiilor sacre în antichitate – la Roma, în Grecia și în Iran. Încheind acest material, dorim să spunem că istoria este o confruntare veșnică a voinței, a puștii, a pumnalului, a națiunii și a elitelor. Aceasta este o confruntare veșnică a tradițiilor sacre, a principiilor sacre ale puterii și a misteriilor secrete. Cu toate acestea, astăzi Domnul ne pune în fața noastră întrebarea de a avea conștiință și intelect pentru a răspunde la ele cu toată responsabilitatea, pentru că istoria noastră este de fapt o conspirație. Un mister secret al naturii și al forțelor superioare. Aceasta este esența ei și trebuie să demascăm această conspirație. În acest caz, să clarificăm adevărata esență a ceea ce s-a întîmplat pe această planetă după potop și în special după Hristos. Cu atît mai important este acest lucru astăzi, cînd lumea se confruntă cu provocări istorice uriașe!

Vеaceslav Mavteev

Preluat de la: Noi.md