Încă sub ministeriul lui Miliutin s-au luat nişte dispoziţiuni privitoare la poporaţiunile semi-civile, semi-militare ale imperiului, adică la aşa-numiţii cazaci. 

Rusia se află locuită de trei soiuri de cazaci; unii, care locuiesc râul Don şi malurile est-nordice ale Mării Azoff, sunt cunoscuţi sub numele de cazaci de la Don (Donskie kazaki), alţii, cari locuiesc graniţa între Rusia şi Caucazul, pe malurile râurilor Kubani şi Terek şi pe malul nord-estic al Mării Negre, sunt cunoscuţi sub numele de cazacii de la Marea Neagră (Cernomorskie kazaki) şi, în sfârşit, cazacii de pe malurile râului Ural sun cunoscuţi sub numele de cazaci de la Ural (Uralskie kazaki). Din toate aceste soiuri de cazaci cei mai vestiţi, prin sălbăticia lor, sunt cazacii de la Don.

Poporaţiunea lor fiind favorizată şi având multe privilegiuiri, întotdeauna a stat, din punctul de vedere economic, mult mai bine decât popoarele civile ale imperiului, aceasta este cauza primordială care făcu că ea a crescut şi creşte mereu, aşa că guvernul rusesc fu silit de trebuinţa de a interveni prin nişte dispoziţiuni speciale pentru a găsi mijlocul de a lărgi raionul locuinţei lor.

Sub ministrul Miliutin a fost creată o comisie specială care fu însărcinată cu elaborarea proiectului de emigrare a prisosului poporaţiunilor căzăceşti; această comisiune, să aude prin ziarele capitalei, şi-a finit lucrările sale şi, între alte propuneri făcute de către dânsa să află şi propunerea fatală pentru biata ţara noastră. Luând în considerare că cazacii de la Don n-au tocmai înclinări pentru agricultura propriu-zisă şi familiile lor au gust pentru cultivarea grădinelor şi livezilor, pe când bărbaţii sunt buni pescari şi navigatori îndrăzneţi, prisosul poporaţiunii de la Don poate fi îndreptat cu mare utilitate pentru stat în sudul Basarabiei, unde se află terenuri nepopulate. „Acolo – zice raportul comisiunii – pe malurile Dunării şi Mării Negre, de la Reni şi până la Akerman, să pot stabili staniţele (satele milităreşti) ale cazacilor. Dunărea şi Mare Neagră au destulă hrană în sânul apelor lor pentru a nutri această viguroasă poporaţiune”. „Fiind la hotarile ţării – adaogă mai departe raportul – cazacii pot servi de strajnici sau grăniceri şi prin urmare a fi exploataţi prin stat.”

Noutatea despre această hotărâre a guvernului ne-a venit ca un fulger, la multe ne-am aşteptat noi, dar niciodată la una ca aceasta. Dacă se va pune în execuţiune acest proiect teribil, starea economică şi politică a 1.000.000 de români cari locuiesc în frumoasa Basarabie va deveni de nesuferit; să înţelege prin sine-le că dacă în momentul de faţă elementele tinere, nedepravate, elementele inteligente şi energice ale poporaţiunii indigene nu se vor pune la lucru, salvarea Basarabiei va deveni imposibilă, poporul român va începe a emigra, fiind forţat să o facă prin năvălirea bandelor semi-sălbatice de cazaci. Unde se va duce el?! Este greu pentru orice popor agricol să părăsească ţara, mormintele strămoşilor şi căminele, cu mai mare bucurie el apucă furca şi din coasă-şi fabrică o armă pentru a se lupta, pentru a muri luptând decât a pleca, luând lumea în cap. (…)

Basarab,
Chişinău, 8 august 1881

Preluat de la: Timpul.md