Şantierul este un proiect de construcţie aflat în desfăşurare la momentul la care erupţia a îngropat Pompeii sub cenuşă şi rocă vulcanică, scrie Reuters, preluată de Agerpres.

„Studiindu-le, era cu adevărat ca şi cum aş fi călătorit înapoi în timp şi aş fi stat lîngă muncitori în timp ce amestecau şi turnau betonul”, a declarat Admir Masic, profesor de inginerie civilă şi de mediu la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, conducătorul studiului publicat marţi în jurnalul ştiinţific Nature Communications. Material de construcţie indispensabil, betonul i-a ajutat pe romani să ridice structuri precum stadioane, cum este Colosseumul, temple cu cupolă, cum ar fi Panteonul din Roma, băi publice şi alte clădiri mari, dar şi apeducte şi poduri, nemaiîntîlnite pînă în acel moment. Deoarece betonul se putea întări sub apă, era vital şi pentru construirea porturilor şi a digurilor. Metoda precisă folosită pentru fabricarea betonului a constituit un subiect de dezbatere, descoperirile arheologice recente părînd să contrazică relatările dintr-un tratat din secolul I î.Hr. al arhitectului şi inginerului roman Vitruvius.

Descoperirea din Pompeii a demonstrat că romanii foloseau o tehnică numită „amestecare la cald”, în care un material numit var nestins – calcar uscat, încălzit anterior – este combinat direct cu apă şi un amestec de rocă vulcanică şi cenuşă, producînd o reacţie chimică ce încălzeşte în mod natural amestecul. Aceasta diferă de metoda descrisă de Vitruvius cu aproximativ un secol înainte. „Pompeii conservă clădirile, materialele şi chiar lucrările în curs de desfăşurare în starea exactă în care se aflau la momentul erupţiei. Spre deosebire de structurile finite care au trecut prin secole de reparaţii sau alterare, acest sit surprinde procesele de construcţie aşa cum se desfăşurau ele”, a declarat Masic. „Pentru studierea tehnologiilor antice, pur şi simplu nu există nicio paralelă”, a spus el.

„Conservarea sa excepţională oferă un adevărat 'instantaneu' al practicilor romane din construcţii în plină acţiune”, a precizat specialistul. Clădirea aflată în construcţie avea atît camere pentru uz domestic, cît şi o brutărie funcţională, cu cuptoare, bazine pentru spălarea cerealor şi spaţii de depozitare. Dovezile de acolo au indicat că tehnica descrisă de Vitruvius, cunoscută sub numele de var stins, nu a fost utilizată la ridicarea pereţilor. Această metodă este posibil să fi fost depăşită la momentul proiectului din Pompeii. „Imaginaţi-vă ce ar putea însemna o diferenţă de o sută de ani pentru tehnologia construcţiilor. O analogie bună ar putea fi primele telefoane. În anii 1920-1930 – disc rotativ, linii de cupru pe distanţe lungi. În anii 2020 – smartphone-uri care utilizează semnale digitale cu comutaţie de pachete şi reţele wireless”, a declarat Masic.

Tehnica de amestecare la cald a contribuit la proprietăţile de auto-reparare ale betonului, fisurile fiind reparate chimic. Betonul conţine resturi albe din varul folosit în procesul de fabricaţie, numite „claste de var”, care se pot dizolva şi recristaliza, reparînd fisurile ce se pot forma odată cu infiltrarea apei. Romanii au industrializat betonul între secolele I î.Hr. şi I. „Acest lucru le-a permis constructorilor să ridice structuri monolitice masive, bolţi şi cupole complexe şi porturi cu beton care se întărea sub apă. Betonul a extins fundamental ceea ce se putea construi şi modul în care oraşele şi infrastructurile erau concepute”, a subliniat Admir Masic.

Noile informaţii referitoare la betonul roman ar putea fi relevante pentru arhitecţii moderni. „Betoanele moderne, în general, nu au capacitatea intrinsecă de auto-reparare, lucru din ce în ce mai important pe măsură ce căutăm să avem infrastructuri mai durabile şi care necesită mai puţină întreţinere”, a spus el. „Aşadar, deşi procesul antic în sine nu este un înlocuitor direct pentru standardele moderne, principiile dezvăluite pot informa proiectarea betoanelor durabile, cu emisii reduse de carbon, de viitoare generaţie”, a adăugat specialistul.

Preluat de la: Noi.md