«Nu era lumină, canalizare, dar copiii nu se descurajau »

Anul de studii a început la 1 octombrie, 1944 și deja spre finele anului școlar gimnaziul nr.2 de fete avea reușita cea mai bună în oraș ».

Prima diplomă, primită de elevele școlii noastre, este datată cu 17 iunie, 1945.

În ciuda vremurilor grele de după război, elevele și-au dedicat toată puterea studiilor. Ele au înțeles perfect, că țara are nevoie de oameni cărturari, care să ajute la restabilirea economiei distruse.

Prima promoție, în a.1945, consta din 27 eleve, trei dintre acestea au absolvit școala cu medalia de aur. Erau Cușnariova Nelea, Grudaceva Lusiena și Candina Galina.

Treceau anii. Țara se ridica din ruine, se dezvolta și devenea mai puternică. În primii 5 ani, școala nr. 2 a avut 145 de absolvenți. Dintre aceștia, 18 medaliați: 8 medalii de aur și 10 de argint.

Anul 1949 este foarte semnificativ în istoria școlii noastre: în acel an școala a primit numele marelui poet rus A.S. Pușkin».

«Nu o simplă personalitate, ci un fenomen »

Dar școala nr.2 (acum Liceul ” A.S. Pușkin”) a devenit faimoasă nu numai pentru că este una dintre cele mai vechi din oraș. De-a lungul multor generații de elevi, școala a pregătit nu numai un număr mare de medaliați, elevi eminenți, învingători ai diferitelor olimpiade, ci și personalități pur și simplu strălucite, extraordinare, iar acest lucru spune multe. Mai ales, despre nivelul înalt al profesorilor.

Vorbind despre Liceul ”A. S.Pușkin”, este imposibil să nu spunem despre Lidia Procofievna Șutka, care a fost directoare între anii 1976 – 2011 și cu numele căreia este asociată o întreagă epocă. Da, a avut numeroase premii oficiale: eminentă a Învățământul Public din RSSM, distinsă cu medalia „Alexei Matievici”, ordinul „Gloria Muncii”, medalia „Meritul Civic” și insigna de aur „Antioh Cantemir”. Dar, bineînțeles, ea a rămas în memoria profesorilor, elevilor și părinților lor nu datorită premiilor.

Iată ce spune despre ea site-ul dedicat istoriei liceului: „Profesoara profesorilor… Directoare de vocație… Gospodina unei case mari, luminoase… Aici este vorba despre ea, despre Lidia Procofievna, minunata noastră directoare, care și-a dedicat cu abnegație întreaga viață creării și prosperității liceului. Să răsfoim paginile ziarelor din diferiți ani. „Nici cel mai zelos critic nu se va îndoi de talentul ei de conducătoare”. „ Lidia Procofievna Șutca nu este doar o personalitate, ci un fenomen.” „Mai presus de toate premiile oficiale pentru Lidia Procofievna este succesul și realizările liceului ei, dragostea sinceră și recunoștința absolvenților, care își amintesc cu bucurie „casa în care se dezvoltă inimile”.

«Ce examen?! Fuga de aici!»

Elevii au propria viziune asupra vieții școlare. Pavel Elohin, care a studiat la școala nr. 2 în anii 70, povestește despre modul în care a intrat în această viață, despre profesorii minunați , rămași pentru totdeauna în memorie.

«În școala nr.2 – examenele de admitere în clasa I.

– Da ce vreți? – îl întreabă directorul școlii Cajan pe tata. Pedagogilor le place să uimească părinții cu abordarea directă.

– Unu – avem o școala deosebită. Doi – copiii trebuie să aibă pregătire, nu foaie verde!

În ziua respectivă intrăm cu tata în școala nr.2.

Ceva mai jos de bulevardul Lenin, la vreo cincizeci de metri, stă un uriaș cenușiu, ursuz la prima vedere. Fațada cu o notă de stil gotic. Ferestre ogivale. Siluetă grea cu proporții neașteptat de ușoare.

Pentru a intra, trebuie să deschizi ușile înalte de aproximativ cinci metri. Vezi o scară largă, care duce abrupt în sus.

Primul lucru care m-a uimit: treptele de marmoră erau roase în așa hal, că spre centru erau mult mai joase. Am intrat ambii, am ridicat scările care duceau la etajul unu.

Am rămas uimiți. Un coridor enorm. Lat de 10 metri. Înălțimea – la fel. În față – scara largă spre etajul doi, despărțită în două laturi.

.

Balustrade cu monograme ajurate pe bare.

Etajul doi este extins, la fel ca primul.

Eram copleșit de măreția clădirii austere cenușii.

Ce examen?!

Fuga de aici!

Să fugi, să dispari, să nu mai vii niciodată aici.

La capătul coridorului de la primul etaj, tatăl meu a bătut la ușa înaltă a unei săli de clasă, cu anunțul: „Comisia de admitere”.

Am intrat.

Și clasa s-a dovedit a fi enormă. Băncile grămădite, goale pe timpul verii, la masa învățătorului – mai multe scaune cu pedagogi.

– Ei, să ne citească… – a spus unul dintre pedagogi.

– Ce să citească?

– Iată! – mi-a întins ziarul „Правда”. -Chir cu editorialul să înceapă .

Am luat ziarul și am început să citesc, privind periodic la pedagogi.

– Destul, – a spus o doamnă cu coafură voluminoasă. – Băiete, aduni cinci cu șapte?

– Doisprezece, – am răspuns automat.

– Cine este primul cosmonaut?

– Iurii Gagarin, – am răspuns cu oarecare mirare.

– Da vrei să înveți în școala noastră? – întreabă al treilea pedagog.

– De ce întrebați, – intervine tata. – Sigur că vrea!

– Să ne spună el, – a reacționat doamna cu coafură.

– Vreau, – am spus eu încet.

– Doar că, – își continua intervenția tata, – el are șase ani. Știe să citească. Să numere. Și să scrie. Ce să facă un an întreg la grădiniță?

– Bine, plecați, veți fi anunțați, – zise pedagogul principal.

Am ieșit din școala cenușie, enormă.

Îmi era frică. Și așa frică mi-a rămas.

– Nu te teme, – m-a încurajat tata. – Te vei isprăvi!

Și m-am isprăvit.

Iată un mic ghid despre profesorii preferați.

Nu-i voi aminti pe toți aici.

Iertați-mă cei pe care nu-i amintesc aici! Știți că vă iubesc pe toți.Îmi place școala noastră nr.2, la naiba.

Aşa.

Ida Noievna Goldenștein, matematica. Învățătoarea preferată. Nu am ce adăuga la aceste cuvinte. Poate doar asta: odată m-a lăsat corigent pentru la toamnă. Chiar dacă în general eram de nota ”cinci”. A vrut să mă învețe minte. Și avea motive, recunosc acum.

Din primul minut al lecției, ea băga clasa într-o stupoare de spaimă.

Peste ochelari, urmărea încet fețele îngrozite.

– Să mergem acum la tablă… cu agenda… și caietul cu tema de acasă… (pauză teatrală) … Elohim! – Nu fără umor, mă numea anume așa.

Sofia Zaharovna Teșler, engleza.

Din cl.I am avut multă engleză, foarte multă.

Ea ne-a fost ca o a doua mamă.

Mai exact, a trei, deoarece:

Fenea Nicolaevna Cabrina, diriginta.

Pur și simplu, diriginta.

Primii patru ani am fost copiii ei.

Lev Abramovici, muzica.

Cel mai expresiv, cel mai original.

Un sentiment colosal al demnității proprii. Dispreț rece pentru leneși. Intra în clasă cu un acordeon, o bucată neagră de catifea de formă complexă și o sfoară lungă.- Bine, mergeți voi doi la tablă, luați sfoara. Dați-o cu cretă, așa. Acum aplicați-o orizontal pe tablă. Mai tare! Apoi trăgea înapoi mijlocul sforii, ca sfoara unui arc, și-i da drumul. Sfoara cu cretă pe ea lovea tabla cu zgomot. Se imprima o linie dreaptă.

– Deci! și încă de patru ori, fiecare linie cu doi centimetri mai jos!

Pe tablă apărea un portativ ideal.

Mulțumit de ceea ce făcuse, Lev Abramovici, cu un gest regal, își arunca peste piept catifeaua neagră, cu două dungi lungi în sus, care i se întindeau pe umeri și fixau astfel catifeaua neagră pe corp.

După aceasta, putea pune curelele de acordeon.

– То берёзка, то рябина!.. Куст ракиты над рекой!.. Край родной, навек любимый!.. Где найдёшь ещё такой!..

Odată toată clasa, din careva motive, a plecat de la lecția de muzică.

A fost un scandal groaznic.

Toată lecția următoare Lev Abramovici ne-a probozit.

Nu-mi amintesc ce spunea, dar ne era foarte rușine.

Iacov Ilici Beloțercovschii, geografia în limba engleză.

Extravagant, prea deștept pentru noi, dar și pentru toți ceilalți, ironic, vorbind întotdeauna doar în engleză.

Chiar și în timp ce juca rolul lui Moș Crăciun, asta l-a și dat de gol.

Intra în clasă și primul lucru pe care îl făcea – trăgea masa în colțul din dreapta. Punea un scaun în spate. Și își întindea trupul slab pe scaun, picioarele pe masă, după care se legăna periculos pe două picioare, zâmbea binevoitor cu buzele lungi și inteligente și privindu-ne pe toți, ne povestea despre diferite țări în cea mai curată engleză.

Personal, am bănuit mereu că a fost spion, care s-a dat de gol și acum ne predă nouă geografia.

Elchina, fizica . Prenumele și patronimicul le-am uitat, și iată de ce.

Deșteaptă, ageră, rapidă.

Minunată.

Extravagantă fără margini.

Dacă ești foarte deșteaptă, ni ți-e frică să fii extravagantă.

– Pavlușa, băiete, – îmi spune la lecție. – Poate, ieși la tablă?.. – Nu vreau!.. – i-o tai eu. – Pavlușa, mergi, dragă, știi doar că acești tonți nu se vor isprăvi, e altă treabă tu!..

Era o ironie pură, transformată în sarcasm: erau cel puțin cinci-șase în clasă, care erau mai buni ca mine la fizică.

Ghita Isacovna, biologia. Ce să zic, dacă am mers apoi să studiez la facultatea de biologie.

Ida Mironovna, engleza și diriginta.

Relații apropiate, de încredere cu fetele din clasă.

Nu știu despre alți băieți, dar eu cumva nu eram în unison.

Larisa Vladimirovna, educația fizică. O rază de lumină în regatul complicat (nu întunecat!).

– Băieți, aveți mingea și 45 de minute la dispoziția voastră !

Sigismund poreclit „Sighis”, educația fizică.

Polonez.

Frumos, deși în etate.

Cu o tristețe ascunsă.

Întotdeauna mi-am dorit să merg la lecțiile lui, dar el preda educația fizică exclusiv în clasele paralele

Bun, practic de aur, total ne-pedagogic.

Un școlar care simte lipsa de pedagogie a unui profesor este îngrozitor.

Ne băteam joc de el.

Îl tachinam.

Și consideram că cea mai reușită glumă este cea pe care el nu o înțelege.

Pentru că pe noi, leneșii, ne-au învățat să bolborosim în engleză, am abuzat de asta.

Iartă-ne pe noi, idioții, Mihail Konstantinovici!»

Clădirea veche a școlii, care nu s-a păstrat după un cutremur

«De unde știi despre poeții Lacului?!»

David Isaievici Coroli – dragostea pentru toată viata, si chipul se luminează de fericire doar de la simpla amintire despre el.

Lecțiile de geografie în engleză în clasa a VI-a cu Olga Ivanovna, nu-mi amintesc numele de familie. La aceste lecții învățam cuvinte care nu erau de înțeles nici în rusă, nici în engleză, cum ar fi puppet troops (trupe -marionete) sau trade winds (alizee).

Ludmila Stepanovna Iconnicova, profesoară de literatură engleză și americană. Ajunsă în Anglia, într-o conversație despre Shelley, am spus: „Acesta este unul dintre poeții Lacului, Lake poets”. M-au întrebat: „De unde știi despre poeții Lacului?!” Le-am răspuns că noi am învățat despre ei la Chișinău, într-o clasă obișnuită, copii de 15 ani. După care am fost invitată la televiziunea BBC să vorbesc despre un fenomen așa de incredibil. Era în a.1988.”

Liceul ”A.S.Pușkin” întotdeauna a fost renumit pentru pedagogii excelenți

«Însăși atmosfera era una deosebită »

Jurnalistul Ilia Kiselev, care a absolvit liceului în 1985, își amintește: „Probabil cea mai vie amintire din prima mea clasă la școală este asociată cu vechea clădire, care acum este pierdută iremediabil. Am avut lecții de engleză în această clădire și noi, elevii de cl. I, ne plimbam acolo de-a lungul pasajului dintre clădiri.

Această clădire era veche, pre-revoluționară, construită la începutul secolului XX. Îmi amintesc și acum cele mai frumoase balustrade din fontă figurate de pe scări, podeaua așezată cu faianță veche frumoasă, tavane înalte, ferestre uriașe. Și însăși atmosfera din această clădire a școlii a fost cumva specială, ceea ce a inspirat respect și i-a disciplinat pe cei care erau acolo.

Din păcate, cutremurul din 1977 nu a cruțat această frumoasă mostră de arhitectură. Clădirea a intrat în paragină și nu a mai putut fi restaurată. Școala a trecut la două schimburi, vechea clădire a fost distrusă, iar în locul ei a fost construită una nouă. Ei bine, timp de un an mers la școală printr-un pasaj îngust între clădirile Institutului Politehnic și KGB, acum Universitatea Tehnică și SIA.

Întreaga mea aflare acolo în perioadă care ar fi corect să o numim „era glumei”. Lidia Procofievna Șutca era directoarea școlii, și a rămas în această funcție mulți ani după ce am absolvit școala. A fost destul de severă, dar nu se poate să nu recunoaștem, că în aceeași măsură cu severitatea, îi era caracteristică dreptatea și capacitatea de a conduce. În același timp, își amintea perfect de toți absolvenții ei. Am rămas uimit: peste15 ani după absolvirea școlii, am văzut-o pe stradă și am vorbit cu ea. Și-a amintit perfect anul în care am absolvit și colegii mei de clasă, a întrebat dacă știu unde este cutare sau cutare persoană care a studiat cu mine.

Aș vrea să-mi amintesc mai ales un episod din noiembrie, 1982. Lidia Procofievna preda istoria în clasa noastră și s-a reținut după ce a început lecția. Așa era uneori – îndatoririle directorului școlii o forțau. Dar de data aceasta, Lidia Procofievna a intrat în clasă și ne-am dat seama cu toții, că s-a produs ceva foarte important – se vedea pe fața ei. Lidia Procofievna a stat în fața clasei și a spus: „Tovarăși, secretarul general al Comitetului Central al PCUS Leonid Ilici Brejnev a murit!”. Și, în lacrimi, s-a dus la fereastră.

Noi am fost șocați nu de această veste, ci de reacția unei persoane, de la care nu ne așteptam niciodată la asta. Din păcate, am înțeles ulterior, mult timp după ce am văzut consecințele acelui eveniment”

Se deschide abecedarul vieții!

Dar să nu credem că cele mai strălucite pagini din istoria liceului au rămas în trecut. El și azi este marcat cu ”semnul calității”, și să devii licean-pușkinist este prestigios. Aici cele mai avansate metode și procedee pedagogice ce combină cu cele mai bune tradiții ale școlii autohtone, iar proiectele liceului – fie ”KBH” pentru elevii claselor superioare, concursul colectivelor de dans , colaborarea cu Casa-muzeu ”A.S.Pușkin” sau parada prin capitalele UE – permit fiecărui copil și adolescent să-și deschidă talentele în cel mai fericit mod.

Sub acoperișul ”celei de-a doua case” ei își formează caracterul și își găsesc prieteni adevărați, uneori pe viață. Și studiul aprofundat al limbilor străine face ca absolvenții liceului să fie solicitați ca specialiști, inclusiv pe arena internațională.

Cronica glorioasă a Liceului continuă…

Preluat de la: Noi.md