Teoria și practica dependenței
Cea mai cuprinzătoare definiție a neocolonialismului este dată de Enciclopedia ”Britanica”: „controlul țărilor mai puțin dezvoltate de către țările dezvoltate prin mijloace indirecte”.
Această formă de exploatare este descrisă mai pe larg de primul prim-ministru și primul președinte al Ghanei, filozoful, sociologul și politologul Kwame Nkrumah: „Esența neocolonialismului constă în faptul, că teoretic statul care îi este supus este independent și are toate aspectele externe ale suveranității internaționale. În realitate, sistemul lui economic și, prin urmare, politica, este direcționat din exterior.”
Anume după publicarea cărții lui Nkrumah ” Neocolonialismul: ultima etapă a imperialismului” în a.1965, termenul a devenit uzual. Dar primul care l-a folosit a fost scriitorul-filosof francez, unul dintre părinții existențialismului, Jean-Paul Sartre în lucrarea sa „Colonialismul șu neocolonialismul”, scrisă în a.1964. Sartre susținea eliberarea imediată a fostelor colonii ale Franței de sub influența continua a ei, și combina ideea existențială a libertății umane cu filosofia economică a lui Karl Marx.
Procesele prin care treceau țările africane în acel moment aveau multe în comun cu ceea ce ulterior s-a produs în spațiul post-sovietic. Din anii 1950, multe colonii africane au început să obțină independența. În 1957, la o reuniune a guvernelor europene de la Paris, șase lideri europeni au convenit să includă fostele lor teritorii de peste mări în Piața Comună Europeană. Acest acord a fost codificat în Tratatul de la Roma (1957) și ulterior a dat naștere Comunității Economice Europene. Dar în scurt timp țările africane și-au dat seama, că eliberarea efectivă, pe care o așteptau demult, era ridicolă.
” Metodele și formele neocolonialismului pot avea diverse forme. De exemplu, într-un caz extrem, trupele puterii imperiale se pot afla pe teritoriul unui stat neocolonial și controla guvernul acestuia. Mai des, însă, controlul neocolonialist este exercitat prin mijloace economice sau monetare. Un stat neocolonial poate fi obligat să accepte bunurile produse de statul imperialist, cu excluderea produselor concurente din alte țări. Într-un stat neocolonial controlul politicii guvernului poate fi asigurat prin plăți pentru acoperirea costurilor de administrare, plasarea funcționarilor publici în poziții, din care ei pot dicta politica și controlul monetar prin impunerea unui sistem bancar controlat de puterea imperială”, – scria în cartea sa Nkrumah.
«Eliberatorii» imediat i-au răspuns președintelui ghanez. Ei susțineau, că țările africane depind în continuare de țările industriale occidentale, deoarece pentru a se dezvolta ele au nevoie de ajutor economic, împrumuturi, investiții, piețe și sprijin tehnic. Că economiile africane nu funcționează cum trebuie, indiferent de ajutorul și investițiile străine. Că prezența economică a Vestului este obligatorie pentru viitorul progres social-economic și stabilitatea politică a Africii. Că doar colaborarea economică fructuoasă cu țările industriale occidentale poate garanta viitorul Africii
Așa s-a format noua realitate a celei de-a doua jumătăți a secolului XX. În ea, noilor colonii li s-a atribuit un rol mult mai mare ca în perioada în care ele erau doar surse de resurse naturale și forță de muncă.
Factorul geopolitic
Influența – iată cheia. Importanța ei a devenit clară pentru marile puteri în timp ce imperiile au început să înțeleagă că și cinci continente nu-s suficiente pentru a le cuprinde pe toate. Prin urmare, primul pas către neocolonialism poate fi considerat cu încredere evenimentele din Orientul Mijlociu din 1916 – Marea Britanie, Italia, Rusia și Franța au împărțit fostele teritorii ale Imperiului Otoman, și au făcut primul pas spre neocolonialism. Negocierile s-au încheiat în cele din urmă printr-un acord secret între britanici și francezi (Acordul Sykes-Picot), care a fost apoi impus țărilor arabe și din Orientul Mijlociu. Pentru rolul lor în războiul împotriva Imperiului Otoman, aliații le-au promis arabilor propria lor țară, în schimb Marea Britanie și Franța au ajuns să conducă Orientul Mijlociu cu „mandate”, despre care se spunea că ar fi temporare, dar care de fapt nu aveau un punct final bine definit. «Pentru arabi, acordul Sykes-Picot este simbolul unei obide mult mai profunde pe tradiția colonială. Este aproape un secol în care puterile occidentale s-au jucat cu noi și au fost implicate în acțiuni militare» – a remarcat Rami Khoury de la Universitatea Americană din Beirut într-un interviu pentru Medium.
Britanicii și francezii nu conduceau direct, ei aveau o influență vastă în Peninsula Arabică și Iran. Crearea Arabiei Saudite în 1927 a fost posibilă doar datorită sprijinului britanic. În 1907 Iranul a fost împărțit de Marea Britanie și Rusia în colonii nominal independente, dar după al Doilea Război Mondial Statele Unite s-au alăturat cursului neocolonial din Orientul Mijlociu, și guvernele democratice pro-sovietice au căpătat rivali susținuți de capitalele occidentale.
«Existența țărilor socialiste face imposibilă impunerea deplină a severității sistemului neocolonial, – a remarcat Kwame Nkrumah în legătură cu rivalitatea marilor puteri. – Existența în sine a unui sistem alternativ este o provocare pentru regimul neocolonial».
Dar provocarea a fost acceptată. «Noi ne vom atinge obiectivele doar dacă ajutăm popoarele libere să-și păstreze instituțiile libere și integritatea lor națională împotriva mișcărilor agresive, care încearcă să le impună regimuri totalitare. Aceasta este o recunoaștere sinceră a faptului, că regimurile totalitare impuse popoarelor libere prin agresiune directă sau indirectă subminează bazele păcii internaționale și, în consecință, securitatea Statelor Unite», – a proclamat președintele Harry Truman în 1947, vorbind în fața Congresului pentru a proteja democrația în Grecia și Turcia. Astfel a început Războiul Rece, cu dezvoltarea căruia noile forme de colonialism s-au transformat în dezastre pentru multe state, inclusiv pentru țările din America Latină și Asia de Sud-Est.
Apoi a venit anul 1991. Și după prăbușirea URSS politica principalelor țări euro-atlantice în raport cu fostele colonii, țările controlate și dependente, a intrat într-o perioadă de transformare și ajustare. Practicile de politică externă ale neocolonialismului au început să capete conținut și forme noi. Numărul «neo-coloniilor» a crescut …
Post-neocolonialismul
Una dintre trăsăturile-cheie ale politicii moderne de influență asupra statelor dependente este întărirea specializării lor funcționale. Astfel de țări, ca și mai înainte, îndeplinesc anumite funcții, fiind, de exemplu, surse de resurse, elemente ale coridoarelor de transport, însă cu o împărțire mai clară a sarcinilor. Cutare sau cutare țară este privită prin prisma unui, maximum două – trei criterii, dictate de profilul economic, adesea moștenit din perioada colonială.
În domeniul militar-politic, o astfel de entitate poate fi o platformă pentru desfășurarea unei rețele de baze militare. Adesea, o astfel de țară este integrată în sistemul militar de reținere regională, poate servi ca furnizor de contingente militare profesioniste sau mercenari, poate să se angajeze în reexportul de arme sau să acționeze ca o platformă pentru desfășurarea contingentelor armate de opoziție din țările vecine. De asemenea, un astfel de stat poate servi drept mandatar și rezolva problemele cursului militar-politic al puterii conducătoare pe arena mondială, inclusiv exportul de conflicte armate și menținerea constantă a războiului în anumite regiuni ale lumii.
În domeniul securității, astfel de țări pot îndeplini funcțiile de combatere a traficului de droguri și a crimei organizate, pe post de entități unice de primă linie. Ele pot juca rolul țărilor-pușcării, cu sisteme penitenciare extinse în teritoriu, sau pot ajuta elitele statelor-controloare în controlul fluxurilor de numerar ale criminalilor internaționali, fiind un fel de subiecți de frontieră.
Un alt rol nou pentru entitățile controlate îl reprezintă statele-rezervor de refugiați. Spre teritoriul lor pot fi îndreptate fluxurile de imigranți.
Pe plan politic, țările controlate pot acționa ca zone sigure pentru reprezentanții opoziției politice din statele vecine. Sau să servească drept inițiatoare a discuțiilor privind subiecte de interes regional sau global pentru statele influente. Sau să asiste platforme multilaterale cum este ONU, pentru a crea efectul unui sprijin internațional larg.
În scopuri comerciale și economice, entitățile aflate sub influență joacă rolul de surse de resurse energetice, furnizori de minerale, îngrășăminte chimice și produse agricole – atât în interesul economiilor dezvoltate, cât și pentru a-și rezolva problemele pe piețele mondiale.
O altă funcție a țărilor dependente este aceea de a fi un instrument financiar și monetar. Acestea acționează ca entități care asigură extinderea zonelor monetare naționale ale statelor-controloare, fiind o piață de desfacere a monedei «liber convertibile» .
Practica post-neocolonialismului presupune că o țară este folosită în special în 1 – 3 posturi. De exemplu, în domeniul militar-politic și economic. Sau pe post de instrument militar, politic, comercial și economic.
Conceptul 5D
Țările aflate sub influență trebuie să funcționeze ca un mecanism perfect, iar pentru a asigura buna funcționare a acestuia se aplică conceptul 5D. Primul D din el este de-raționalizarea, adică prostirea. Sarcina unei astfel de influențe prin presa controlată și „reformele” impuse sistemului de educație, care contribuie la degradarea populației, este de a lipsi societatea țării controlate de înțelegerea relațiilor cauză-efect în lumii înconjurătoare și, astfel, de a neutraliza rezistența oamenilor și a teritoriului.
Al doilea D – dezindustrializarea, care presupune distrugerea potențialului tehnologic al țării și a potențialilor concurenți, îndepărtarea a tot ce este „gustos”, a piețelor. Colonia trebuie să se afle într-o stare de înapoiere tehnologică.
Al treilea D – deznaționalizarea conștiinței, dar și a businessului. Afacerile nu devin naționale, ele intră sub jurisdicția colonialistului, în special sectoarele semnificative de infrastructură – energie, transport, călătorii aeriene…
Deznaționalizarea conștiinței introduce în viziunea societății asupra lumii a sentimentului de apartenență la lumea mare, în timp ce legătura cu istoria și cultura propriei țări este prezentată ca ceva neimportant, îndepărtat, depășit odată cu trecutul dispărut iremediabil.
Al patrulea D, dezumanizarea, are drept scop distrugerea a tot ceea ce este firesc, ea duce la nefiresc. Și iată că despre valorile general-umane se spune „ei bine, uneori au loc”, iar purtătorii lor sunt supuși condamnării și obstrucționării.
În cele din urmă, al cincilea D – depopularea. Reducerea populației țării-victimă a regimului neocolonial asigură afluxul populației muncitoare în statele – controloare, păstrarea în această țară a unei elite aservite și servile, care nu trebuie să fie poporul sau o parte din poporul ce trebuie să dispară.
Conceptul 5D părăsește punctele de referință ale post-neocolonialismului, stă la baza tuturor sistemelor și proceselor din teritoriile controlate și determină acțiunile actorilor politici, starea economiei, nivelul educației și calitatea programelor sociale.
De ce ajutorul nu ajută niciodată
Dacă nu demult influența țărilor dezvoltate se exercita prin controlul militar direct și controlul politic indirect, acum neocolonialismul a luat forma globalizării și asistenței financiare condiționate, precum și imperialismul politic, economic și cultural, ceea ce înseamnă invazia politicii, economiei și culturii „avansate” a ONG-urilor în alte domenii, în special în psihologie, antropologie, religie, ecologie și chiar biologie.
Mica Moldova este doar una dintre multele țări, care au ajuns dependente total. Astăzi, sărăcia și degradarea sunt prezentate în țara noastră ca o etapă de dezvoltare pe calea integrării depline în sistemul economic european și mondial. Chiar și printre unii economiști talentați există convingerea, că fără sprijinul potentaților lumii, țara pur și simplu nu este capabilă să facă față valului de nenorociri. Deși subdezvoltarea periferiilor este un rezultat direct al dezvoltării centrelor. Așa funcționează legea-cheie a teoriei dependenței, pe baza căreia se dezvoltă și se întărește neocolonialismul în toate înfățișările și formele sale.
Realizarea acestui lucru poate explica eșecul nenumăratelor programe de ajutor. Multe dintre ele au fost pornite cu bune intenții, dar iată problema.
«Unu – conducătorii statelor neocoloniale își obțin puterea de a guverna nu din voința poporului, ci din sprijinul pe care îl primesc de la patronii lor neocoloniali. De aceea, interesul lor nu este dezvoltarea educației, consolidarea sindicatelor, adică a puterii de negociere a lucrătorilor săi angajați de firmele expatriate sau în a face orice pas care ar putea contesta modelul colonial de finanțe, bancar, comerț și industrie, a cărui păstrare este scopul neocolonialismului.
De aceea „ajutorul” acordat statului neocolonial este pur și simplu un împrumut renovabil, plătit de patronul neocolonial, trecut prin statul neocolonial și returnat patronului neocolonial în forma profiturilor sporite, precum şi „tributul” sub formă de rezerve valutare.
Doi – anume în sfera „ajutorului” apare pentru prima dată rivalitatea statelor dezvoltate individuale. Dacă există neocolonialism, vor exista și domeniile de interes, iar acest lucru face imposibilă asistența multilaterală – care este, de fapt, singura formă eficientă de asistență».
Aceste explicații le-a făcut, în cartea sa, președintele Ghanei acum 60 de ani. Pentru a transmite lumii esența neocolonialismului, și-a dat viața Che Guevara. Apoi a fost Noam Chomsky, acum este Jeffrey Sachs și mulți alții, care încearcă să distrugă lumea 5D, să scape țările de orbirea mentală și societatea – de lipsa dorinței de a accepta adevăratele cauze ale degradării sale. Mitul prosperității universale după reguli uniforme este deocamdată mai puternic, dar nici măcar el nu este capabil să depășească legile dialecticii. Însăși conflictele, care astăzi s-au intensificat pe fondul aprofundării conflictelor sociale în țările-controloare, exportate din ce în ce mai departe de centrele de influență, semnalează niște schimbări inevitabile.
În încheiere, voi aduce niște exemple de acorduri internaționale încheiate de Republica Moldova (mai ales în ultimii 15 ani), precum și documente interne, care au transformat și continuă să transforme țara noastră într-o colonie strict dependentă de străini:
• 1992 – Aderarea la Fondul Monetar Internațional;
• 2001 – Acordul de aderare la OMC, în urma căruia piața Republicii Moldova este inundată de mărfuri străine;
• 2006 – Planul individual de parteneriat Moldova-NATO;
• 2014 – Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană;
• 2016 – Banca Națională a Moldovei a aprobat Strategia de implementare a standardelor Basel III, în urma căreia sistemul bancar al Moldovei a intrat sub controlul deplin al instituțiilor străine;
• 2023 – Obținerea statutului de candidat pentru UE, începerea negocierilor de aderare la UE;
• 2024 – Decizia Curții Constituționale a Republicii Moldova de aprobare a proiectului Legii de modificare a Constituției prin Referendum, a cărui implementare cu succes, cu voturile a doar 17% din totalul cetățenilor incluși în listele electorale, pune Legislația UE deasupra legislației interne a Republicii Moldova și astfel privează complet țara de independență și suveranitate.
Natalia Uzun
Preluat de la: Noi.md