„Cu Vasile Țanțu, dispare unul dintre cei mai vajnici luptători basarabeni pentru realizarea idealului național: Unirea”. (Ioan Pelivan)

La Cimitirul Central din Chișinău, pe o alee lăturalnică, se află un mormânt modest, străjuit de o cruce de fier, făcută parcă în grabă și cu gândul ca acest mormânt să nu atragă atenția nimănui. Și poate ar trece lumea prin preajmă fără să-l observe, dar pe piatra funerară e scris doar numele celui înmormântat – Vasile Țanțu, restul textului fiind lipsă, deoarece o mână profesionistă a scobit tot ce era scris, punându-ne în față o enigmă… Iar enigmele au întotdeauna proprietatea de a aduna curioși să le descifreze…

Vasile Țanțu s-a născut în anul 1885, în Horodiște, sat de Codru din județul Lăpușna, într-o familie de țărani. Școala primară a făcut-o în satul natal. A absolvit în 1902 Școala Agricolă din Cucuruzeni, iar mai apoi a absolvit Școala Normală din Bairamcea. După absolvirea Școlii Normale este numit învățător în satul Cârnești din județul Lăpușna, iar apoi se transferă în județul Bălți, în satul Gherman. În 1908, colegul său, învățătorul Porfirie Fală, îl prezintă la Bălți lui Ioan Pelivan, care face din el un patriot înflăcărat.

Odată cu începerea Primului Război Mondial, este mobilizat în 1915 și trimis la o școală de ofițeri din Odesa. După absolvire, cu gradul de subofițer, pleacă pe front ca translator pe lângă Cartierul general al armatei a IV-a ruse, dislocată pe atunci la Bârlad. De la Bârlad este trecut la Iași, unde îi cunoaște pe Simion Murafa, I.I.C.Brătianu și alte personalități marcante.

În februarie 1917 izbucnește revoluția la Petrograd. Ecourile ei, cu o anumită întârziere, răzbat până în provincie. Comitetul ostășesc moldovenesc a fost format la Iași în luna iunie 1917 și din conducerea lui făceau parte: sublocotenentul Andrei Scobioala (președinte), sublocotenentul Grigore Cazacliu (vicepreședinte) și sublocotenentul Vasile Țanțu (secretar).

Misiunea acestui comitet se deosebea de activitățile comitetelor similare – el activa pe teritoriul României, adică trebuia să aibă contacte permanente și cu oamenii politici români. Viitorul Basarabiei trebuia văzut și prin prisma viitorului României. Aici, la Iași, s-au încadrat activ în mișcarea de eliberare viitoare personalități de primă mărime din Sfatul Țării: Ion Buzdugan, Anton Crihan, Gherman Pântea, M. Crăciunescu ș.a. În faza a doua a organizării ostașilor moldoveni, care la 20 octombrie 1917 au convocat la Chișinău un congres militar care a hotărât organizarea Sfatului Țării, rolul lui Vasile Țanțu a devenit foarte important. El a fost desemnat președinte al Biroului de organizare a Sfatului Țării. Dacă ne bizuim pe memoriile lui Onisifor Ghibu Pe baricadele vieții (Chișinău, 1992, p.436-437), vedem că sarcina n-a fost deloc ușoară:

„Fusese stabilit un comitet de oameni tineri, în frunte cu un învățător, care era sublocotenent în armata rusă, Vasile Țanțu – om foarte la locul său – dar tânăr, fără experiență, care avea să se ocupe de problema organizării Sfatului Țării. Omul era cu multă bunăvoință și cu mult suflet, dar îi lipseau elementele necesare pentru o operă atât de mare, în vremuri atât de extraordinare. Eu treceam destul de des pe la locul unde era așezată această comisiune și mereu îi întrebam: Ce faceți cu Sfatul Țării, Domnilor? Ați hotărât să faceți acest lucru și nu-l mai faceți. De ce-l tot amânați! Trebuie să fiți consecvenți în ceea ce ați stabilit.

– Dar nu vezi d-ta ce se întâmplă? se justifică, de fiecare dată, Țanțu. Cine să facă Sfatul Țării? Nu vezi ce anarhie e pretutindeni? Toți trag în toate părțile, nimeni nu mai vrea să audă de acest lucru. Cine să-și ia răspunderea pentru asta?
A mers un timp oarecare acest schimb de păreri, până când, într-o bună dimineață de 16 noiembrie, m-am dus la localul Sfatului Țării – care, de altfel, încă nu exista ca atare – și l-am călcat pe bătături pe Țanțu, imputându-i, din nou, în cuvinte hotărâte, că nu-și face datoria.

– Dragă domnule Ghibu, îmi spuse el, nu se găsește nimeni să mă aprobe; toți se tem sau râd de acest lucru. Îmi spun: ce vreți d-voastră, domnilor, cu Sfatul Țării? Când lumea se dă peste cap, să facem noi acum Sfatul Țării? Cu cine să-l facem? Ne temem de minoritari, ne temem de anarhie, ne temem de guvernul de la Petrograd ș.a.m.d.

Convorbirea noastră s-a soldat totuși, de data aceasta, cu o hotărâre fermă: Țanțu s-a așezat și a scris, în prezența mea, telegrama, al cărei text l-am reprodus mai sus…

Ni se pare potrivit să reproducem telegrama aici, ca un argument forte al celor expuse de Onisifor Ghibu, cu atât mai mult că mesajul telegramei confirmă tratativele anterioare și efectul ei încă nu este previzibil, deoarece conține o doză mare de pesimism mascat, dar și ferma îndărătnicie atât de specifică ardelenilor:

TELEGRAMĂ

„Către onor. Redacție a Ardealului, Loco. Deschiderea Sfatului Țării e hotărâtă pe ziua de 21 noiembrie 1917 cu oricâți deputați vor fi de față.

Domnii deputați sunt poftiți a se prezenta cu toții pe ziua numită.

Prezidentul biroului de organizare a Sfatului Țării: Tanțu, m.p”.

Mă gândesc cât de frumoase și chiar interesante ar fi fost până și istoriile noastre falsificate, dacă ar fi avut curajul să tipărească integral aceste materiale și să polemizeze cu oponenți reali, nu cu momâi de paie, create tot de ei.

La 21 noiembrie 1917, la deschiderea lucrărilor acestui for legislativ, el s-a prezentat în fața delegaților, având conștiința împăcată, fiind unul dintre cei trei deputați care au vorbit românește:

„Domnilor deputați! Sunt fericit fără măsură, când văd că idealul nostru s-a înfăptuit. Salut Sfatul Țării în numele acelor eroi moldoveni, care, departe de țara noastră, au adus în pieptul lor ideea Sfatului Țării. Luptând pe front, noi visam acest organ și îl așteptam cu nerăbdare; el nu se arăta. Atunci noi, ostașii, ne-am hotărât să venim la Chișinău, ca să începem lupta pentru această operă mare.

Cu puteri limitate, noi am început lupta, ca marinarul îndrăzneț, care în barca sa mică se aruncă în valurile înfuriate ale mării, cu speranța de a se întoarce spre țărmurile natale. Astăzi, cu ajutorul lui Dumnezeu, noi ne-am atins scopul și făcând totul ce este posibil pentru crearea acestui organ, noi predăm cârma în mâinile D-voastră, ca D-voastră cu bine să îndreptați barca către țărmurile, unde o așteaptă cu nerăbdare copiii adevărați ai Patriei. Din partea noastră dorim succes Sfatului Țării în munca lui pentru folosul Basarabiei, ca frații noștri de pe front să-și vadă țara natală scăpată de acele nenorociri, cari o bântuie astăzi de la un capăt la altul”.

Condițiile în care a activat Vasile Țanțu în această perioadă au fost deosebit de complicate. Fracțiunile minoritare și adversarii autonomiei basarabene încercau să submineze orișice efort al băștinașilor de a se organiza și de a-și căuta un alt rost decât cel pe care l-au avut în fostul imperiu. Participarea la Congresul militar a circa 900 de persoane a dat destulă bătaie de cap organizatorilor, dar a fost și o perfectă lecție pentru toți dușmanii moldovenilor, care au înțeles că, la nevoie, ei se pot uni într-o forță de temut.

Ioan Pelivan mai târziu avea să scrie despre aceste momente memorabile:

„Peste câteva zile, deputații Sfatului Țării se împart, după concepțiile lor ideologice, în mai multe grupări politice:
socialiști-revoluționari, socialiști democrați, fracția țărănistă, fracția rusă, bulgară.

Majoritatea însă zdrobitoare a deputaților moldoveni, atât cei de stânga, cât și cei din dreapta, formează un singur „Bloc Moldovenesc” cu tendința încă nemărturisită spre „Orientația Prutului”.

Ca președinte al „Blocului Moldovenesc” este ales Vasile Țanțu. A trebuit mult tact, multă răbdare, multă pricepere și devotament pentru a împăca interesele tuturor fracțiilor componente – pe de o parte, iar pe de alta, pentru a păstra, împotriva tuturor intrigilor dușmănești, acest „Bloc” strâns unit până la Unire.

Și meritul păstrării Blocului revine, în cea mai mare parte, lui Vasile Țanțu. Pentru a ajunge la limanul mântuirii, Sfatul Țării a trebuit să treacă din etapă în etapă, din tranșee în tranșee. Prima tranșee a fost proclamarea Basarabiei autonome ca republică federativă la 2 decembrie 1917, iar a doua tranșee a fost proclamarea ei ca republică independentă, la 24 ianuarie 1918.

Pentru ca deputații Blocului Moldovenesc să poată accepta în mod conștient și solidar aceste etape, a fost nevoie de consfătuiri și discuții permanente și îndelungate, adeseori până în zori de zi, atât în sala Blocului, cât și la locuințe conspirative.

Aceste „consfătuiri” au fost o adevărată școală naționalistă și unionistă. Și unul din puținii conducători și profesori ai acestei școli a fost Vasile Țanțu”. (Cuget Moldovenesc, nr.1-2, 1937).

A fost ales și el deputat în Sfatul Țării din partea primului Congres militar moldovenesc din toată Rusia, ca reprezentant al județului Bălți. S-a ținut cont, când s-a făcut această alegere, că, până la deschiderea Sfatului Țării, Vasile Țanțu a fost, împreună cu Vasile Cijevschi, comisar militar al Basarabiei. Poziție destul de dificilă pentru un ofițer inferior. Ziarul Cuvânt Moldovenesc din 15 noiembrie 1917 publică una din chemările oficiale, semnate de Vasile Țanțu, un amalgam de entuziasm și elan patriotic:

„Cetățeni!

Voi v-ați învrednicit să fiți cei dintâi vulturi ai scumpei noastre Basarabii. S-au împlinit visurile tuturor bunilor moldoveni, a sosit timpul fericit al deșteptării și voi, vulturii Țării, sunteți sprijinul biruinței noastre. Voi ați fost împrăștiați pe toată fața pământului, voi ați fost înlăturați și îndepărtați de la vatra sfântă a Țării: dușmanul nu v-a lăsat împreună, că se temea de puterea voastră. Azi lanțurile robiei au căzut și voi sunteți la sânul Țării voastre. Și credem, fraților, că nu mai vreți să fiți iarăși despărțiți. Dar atunci trebuiește să facem una și bună: să ascultăm unul de altul, ca să ne închegăm și să ne împreunăm mai tare și mai strâns… La lucru, fraților, fără nici o șovăială, pentru scumpa noastră Basarabie!”

Vasile Țanțu a fost un om al acțiunii. Când anarhia pășise peste margini, când bolșevicii din Chișinău pregăteau răfuiala cu membrii Sfatului Țării, el a ajuns, pe căi dosite, la Iași și a chemat în ajutor armata română.

La 6 ianuarie 1918 comandantul garnizoanei Chișinău a ordonat arestarea lui Vasile Țanțu, el însă se ascunde într-o poiată la un gospodar din Malina Mică, iar de aici apucă drumul Iașiului, revenind odată cu armata română.

În 1919 s-a aruncat de bună voie în ajutorul țăranilor basarabeni, care rămăseseră profund nedumeriți de cele ce se petreceau chiar sub ochii lor, fiind nepregătiți pentru activitate în noile condiții sociale. Publicistul din el găsește de cuviință să înșire pe hârtie o simplistă expunere a unor noțiuni politice care necesitau explicații. Acea broșurică, intitulată Țăranul liber și subintitulată Abecedar politic pentru țărani, scrisă cu alfabet chirilic, trebuia să găsească un viu ecou în inimile atinse de marile probleme. Chiar și bibliografii au uitat să menționeze acea apariție modestă de la 1919…

Astăzi parcă s-a dat uitării faptul că la 20 noiembrie 1919, în sala mare a Ateneului din București, când își deschidea lucrările primul Parlament al României întregite, în componența căruia intrau și trimișii Basarabiei, unul dintre ei era Vasile Țanțu, ales deputat din partea județului Chișinău.

Putea – ușor – ajunge ministru, căci se bucura de mare autoritate, dar s-a mulțumit cu posturi mai mici. A fost prefect de trei ori, apoi deputat, iar mai târziu – președinte al Camerei de agricultură. Însă, în cele din urmă, s-a retras în sat, îmbrățișând breasla pe care o părăsise cândva – pedagogia.

Viața l-a scuturat până l-a adus la sărăcie. Îmbolnăvindu-se grav, este operat la Iași, dar nu mai poate fi salvat și moare la 30 ianuarie 1937, în etate de 55 de ani.

S-a învrednicit de funeralii naționale – pentru o clipă, autoritățile și-au amintit de meritele acestui patriot. Dar peste puțină vreme este iarăși dat uitării.

Sovieticii, în schimb, nu l-au uitat. În 1940, după ocuparea Basarabiei, l-au căutat, și întrucât nu l-au găsit, i-au omorât feciorii. I-au împușcat în ceafă după o tehnică folosită numai de ei și de fasciști, o tehnică ce nu dădea rebut în fabrica morții. Au împușcat de teamă doi copii, ca nu cumva sângele lui să dea noi vlăstare ce-ar fi putut continua cele începute de tatăl lor… Un al treilea fiu, Mihai Țanțu a fondat în România primele trupe cu destinație specială deschizând un nou capitol în istoria țării…

ARHIVA TIMPUL
8 august 2016

Preluat de la: Timpul.md