***

Americanii care nu petrec timp în Europa s-ar putea să nu realizeze că demult Vechiul Continent a devenit un butoi de pulbere. Chiar dacă-s proaste relațiile sociale în Statele Unite astăzi, acestea-s cel puțin cu un ordin mai proaste peste Atlantic. Abnegația europeană erodează legăturile culturale tradiționale. Imigrația în masă exacerbează contradicții vechi de secole. Ar fi nevoie doar de o singură scînteie pentru a le aprinde.

Europa este un cîmp de luptă continuă. La urma urmei, mulți dintre strămoșii noștri și-au părăsit casele, fugind de conflicte religioase, economice și culturale seculare. Aceste nemulțumiri istorice – care mocnesc veșnic în vremuri de pace înainte de a erupe în violență deschisă – se întind de-a lungul generațiilor. Națiunile europene moderne sînt produsul a două milenii de schimbări de frontiere și alianțe, iar europenii indigeni își urmăresc liniile familiale pînă la triburi regionale, ale căror teritorii antice nu se încadrează perfect pe hărțile bine delimitate de astăzi.

Dacă credeți că geografia Americii face dificilă comunicarea unui nativ din Mississippi sau Minnesota cu un vorbitor de limba engleză din Bronx, amintiți-vă că Europa are aproape trei sute de limbi. Elveția are patru limbi oficiale, inclusiv romanșa, care descinde din latina vorbită în Imperiul Roman. Această abundență de limbi, dialecte, vocabular și accente indigene permite locuitorilor orașelor mici să recunoască instantaneu pe „străini”. Și mai impresionant este modul în care pot identifica cu ușurință orașele din care provin bunicii primului străin care le-a ieșit în cale.

Două războaie mondiale – ambele purtate în Europa și responsabile pentru distrugeri oribile – au stimulat, la mijlocul secolului XX, o mișcare politică care cerea abolirea granițelor naționale. Elita intelectuală europeană, care a stabilit birocrația transnațională a continentului, a dat vina pentru carnagiul european pe orgoliul național ,și a transformat „naționalismul” într-o înjurătură.

Straniu, dar imperiile aflate pe atunci în declin, ca Franța și Marea Britanie, au oferit un sprijin cel puțin călduț pentru independența fostelor lor colonii. În mod similar, o campanie de o jumătate de secol, condusă de Statele Unite, a început să încurajeze revoluțiile naționale în țările europene prinse în spatele Cortinei de Fier a Uniunii Sovietice. Astfel, agenții de influență occidentali au portretizat naționalismul ca fiind inacceptabil (la egalitate cu fascismul lui Mussolini și național-socialismul lui Hitler), și simultan au încurajat fostele națiuni și protonațiuni din Europa Centrală, Africa și Asia să se separe de imperiile care le controlau. Liderii occidentali au presat țările europene să se integreze într-o singură „Uniune”, promovînd în același timp mișcările de independență națională, argumentînd că toți oamenii au dreptul firesc la autodeterminare.

În cei optzeci de ani de la începutul proiectului unei integrări europene autentice, aceste contradicții latente au transformat Europa într-o regiune combustibilă, cu un potențial de autodistrugere mai mare ca înainte de războaiele mondiale. Clasa birocratică conducătoare a suprimat în mod activ identitatea istorică a europenilor nativi, dar în același timp a inundat continentul cu străini, încurajîndu-i să-și păstreze propriile identități culturale. Astfel, maghiarii, polonezii și danezii care onorează moștenirea unică a țărilor lor sînt etichetați drept „naționaliști de extremă dreapta”, în timp ce francezii care insistă să asimileze imigranții din Africa și Orientul Mijlociu în modul de viață european sînt etichetați drept „rasiști” și „xenofobi”.

Acest monstru antieuropean a fost creat intenționat. Suprimarea simultană a identității naționale europene și protejarea cetățenilor străini creează un fel de „dinam multicultural” care îi transformă pe europeni în străini. Lipsiți de religia, cultura și obiceiurile lor istorice native și forțați să laude religiile, culturile și obiceiurile străine, care cîștigă teren în vidul civilizațional al Occidentului, europenii sînt practic asimilați în propriile țări. sînt învățați să-și disprețuiască propria civilizație și să se încline în fața celor care încearcă să reproducă ceva al lor în Europa. Clasa birocratică conducătoare a Europei folosește străinii pentru a-i elimina pe europeni prin zdrobirea caracterului european.

Poate pentru că o masă critică de europeni și-a dat seama ce au făcut eurocrații nealeși, ideologia „Marii Treziri” se extinde pe întreg continentul. După decenii de alienare culturală, a început o renaștere a spiritului patriotic. După cum mulți înțeleg acum, dacă lupta globalismului împotriva naționalismului duce la supraviețuirea națiunilor din afara Europei, atunci pacea în interiorul ei nu merită acest lucru.

Mulți americani vor considera renașterea naționalismului european ca o „venire în fire” tardivă. Dar eu personal o privesc cu optimism. Uneori, doar ajunsă la marginea prăpastiei, persoana găsește un punct de sprijin și puterea de a rezista cu înverșunare. Dacă supunerea înseamnă moarte sigură, iar salvarea stă doar în sfidare, calea cea dreaptă se dovedește a fi unică.

În Regatul Unit, a fost lansată Operațiunea „Ridicați steagul”. Strategia este simplă: cetățenii să afișeze și să fluture steaguri cu Crucea Sf. Gheorghe și steagul național britanic.

Ce este ofensator sau periculos în a arbora steagurile Angliei și Regatului Unit? Nimic. Totuși, establishmentul globalist își pierde conștiința colectivă. Stînga insistă să înlocuiască steagurile cu ceva mai „multicultural”, declară că doar „rasiștii de extremă dreapta” s-ar coborî așa de jos ca să ridice patriotic steagul propriei țări. Politicienii care pledează pentru deschiderea granițelor numesc acest lucru „extremism”, „ură” și „rasism”. Cu alte cuvinte, poporul britanic a forțat „elitele” britanice să-și recunoască lipsa de loialitate față de Regatul Unit – iar antipatia este omniprezentă.

Este o formă destul de inofensivă de exprimare politică, care se dovedește surprinzător de eficientă în expunerea contagiunii suicidale a globalismului. În Londra, este perfect normal să vezi steaguri LGBT, steaguri „palestiniene”, culorile Pakistanului, Iranului și aproape fiecărei țări din lumea a treia, ai cărei cetățeni debarcă pe țărmurile britanice. Dacă un cetățean britanic și-ar exprima indignarea față de afișarea nerușinată a steagurilor străine în capitală, polițiștii l-ar intimida pe „infractorul” cu limba îndrăzneață, cu amenințarea că îl vor urmări penal pentru presupusă „incitare la ură”. În mod semnificativ, însă, este fapt că aceiași tirani mărunți fac crize de nervi dacă britanicii nativi îndrăznesc să „ridice steagurile” istorice ale propriei națiuni.

Multe mișcări similare prind amploare. În urmă cu zece ani, astfel de manifestări patriotice erau mai des văzute pe străzile țărilor balcanice sau în timpul paradelor de independență din Țara Bascilor și din alte regiuni europene, care căutau recunoaștere națională. Astăzi, peste hotare poți vedea o mare de steaguri olandeze, daneze, germane, italiene, suedeze, norvegiene, finlandeze, maghiare, poloneze, cehe și grecești. La optzeci de ani după ce Uniunea Europeană a început să-și construiască imperiul continental, „coloniile” par să ardă de dorința de a-și revendica dreptul la autodeterminare.

Cred că este corect să spunem că europenii obișnuiți nu mai sînt dispuși să tacă în timp ce clasa birocratică conducătoare termină ceea ce a mai rămas din Europa și livrează carcasa cuceritorilor străini. Ca american infinit de loial preceptelor vechi de secole ale civilizației occidentale, consider aceste gesturi patriotice un contraargument oportun la adresa establishment-ului globalist care își dorește moartea noastră.

Nu vă pot spune de cîte ori am auzit cuvintele poetului galez Dylan Thomas traduse în limbile Europei. „Nu mergeți cu umilință în amurgul întunericului veșnic” și „Mînie arzătoare pe măsură ce lumea muritoare se estompează” licăresc ca niște impulsuri slabe pe ecranul unui cardiograf. Mulți din Europa nu vor să moară. Dar pentru a trăi, vor trebui să lupte.

Preluat de la: Noi.md