Regimul stalinist de la București și-a propus, la începutul anilor ‘50, o „igienizare” a granițelor României cu fosta Iugoslavie. A rezultat o altă dramă a comunismului între multele rămase și astăzi nepedepsite, scrie Cristian Ștefănescu pe Deutsche Welle.
Direct din case i-au luat, în a doua zi de Rusalii. Fusese un plan la care s-a lucrat mai bine de doi ani, începând din 3 martie 1949, când, la București, șeful din epocă al regimului marionetă al Moscovei sovietice, Gheorghe Gheorghiu-Dej, dicta „lichidarea elementelor capitaliste din agricultură“. Ulterior, lucrurile s-au precipitat, odată cu ruptura survenită între dictatorul de la Kremlin, Stalin, și Tito, dictatorul iugoslav, astfel că, în martie 1951, Guvernul de la București ia decizia să mute „cu domiciliul obligator în orice localitate” persoanele „care dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română”.
Problema bunăstării țăranilor bănățeni se prefigura un spin în calea colectivizării forțate a proprietăților din România rurală. „Șpaițurile”, cămările bogate ale sătenilor bănățeni, trebuiau distruse – acest ordin a plecat spre vestul țării de la București. Comisarii poporului, agenții de influență stalinistă, trebuiau să supravegheze ca miliția, securitatea și armata să nu lase în urmă nici un singur gospodar. Și nici un etnic german, dintre cei care nu apucaseră să fie deja deportați în Siberia sau Donbas. Și nici un basarabean dintre cei stabiliți în Banat după ce au reușit să fugă din calea ocupantului sovietic care le-a confiscat casa și patria, dincolo de Prut. La fel, trebuiau alungați toți sârbii și croații, pentru că, așa cum spunea propaganda vremii, sunt titoiști, iar Tito, care a condus, după război, cu mână de fier partidul unic comunist din Iugoslavia, era de fapt un fascist și un semi-occidentalizat. Or, ce exemplu ar fi dat sârbii din Banat celorlalte națiuni alături de care au trăit sute de ani? Au trăit împreună, să fie deportați împreună!
În Banat, în fiecare an, în a doua zi de Rusalii, conform tradiției ortodoxe, oamenii merg la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor celor care au murit în deportările din Bărăgan. Deși, cum spune istoricul Ionel Bota, „invocăm pe Dumnezeu să îi ierte pe foştii deportaţi deși știm că nu au fost ei cei care au greşit. Greşeala au făcut-o semeni de-ai noştri contaminaţi de o ideologie de împrumut”. Misiunea a fost condusă de artizanul terorii staliniste din România, Alexandru Drăghici, omul care avea să devină patriarhul securității comuniste și, prin torturile și crimele comandate, principalul maestru al ororii care a însoțit societatea românească de la instalarea dictaturii sovietice până la moartea lui Nicolae Ceaușescu.
Dosarele din arhiva securității scot la iveală motivele pentru care se făceau arestările. Un țăran chiabur, adică proprietar de teren, trebuia deportat pentru că „lansează zvonuri alarmiste în legătură cu izbucnirea războiului, instigă țărănimea muncitoare pentru a nu se înscrie în C.A.P.” Un altul, fost notar public, „mic burghez”, „ascultă postul de radio Vocea Americii”, vină care apare și în cazul unui judecător care „ascultă posturile de radio imperialiste” și „întreține legături cu elemente dușmănoase”.
„Am fost zece mii de copii”, rememorează Cornelia Fetea primele zile din viața în Bărăgan. Vicepreședintă a asociației deportaților, luată împreună cu familia ei din satul cărășan Macoviște, aflat în vecinătatea graniței cu Iugoslavia, Fetea povestește cum era ziua unui copil, acolo, în pustiurile din sud-estul României: „Strângeam ciulini și rădăcini de porumb ca să facem focul, frământam noroiul ca să ne ridicăm niște case de chirpici”. Trenurile în care îi urcaseră, la plecare, în Banat, aproape 2700 de vagoane, și în care au călătorit, înghesuiți, câteva zile prin arșița verii, s-au oprit în mijlocul unor câmpii pustii. „Vântul bate rece, praful se ridică, / Oamenii s-au vârât în bordeie. / Am fost așezați în câmpul liber, / Ne-am săpat găuri în nisip / în mici căsuțe acoperite cu stuf (…) O, Bărăgan, Bărăgan, / un cimitir începe aici” – sunt versuri scrise la sosirea în Bărăgan de un etnic german rămas anonim, recuperate din arhiva regală de Mircea Ciobanu și publicate în 1994 într-un volum dedicat acestui subiect. În actualele județe Brăila, Călărași, Galați și Ialomița, în cele mai izolate câmpuri, deportații au construit o lume de la zero. Optsprezece localități noi, populate cu oamenii care au fost alungați din satele lor de la granița de Vest a țării, repopulate, acum, cu elemente de nădejde ale noului regim politic.
Subiectul este departe de a fi prelucrat istoric și expus public pe măsura grozăviilor trăite de cei 40.000 de oameni a căror singură vină a fost că erau gospodari. Un an întreg ar putea fi un interval util pentru ca, în 2021, la comemorarea a 70 de ani de la acest episod din trecutul recent plin de crime săvârșite împotriva propriului popor, românii să învețe mai multe despre asumarea responsabilităților istorice. Iar politicienii care flutură patriotismul în spațiul electoral ar putea propune legi care să vindece răni ale trecutului, nu să le adâncească. Dar, vorba fostului copil deportat Cornelia Fetea, pentru așa ceva nu există niciodată bani.
Preluat de la: Timpul.md