O mică digresiune. Atunci deputaţii simpli mergeau pe jos, ca apostolii, foarte puţini aveau maşini proprii, iar comisiile parlamentare dispuneau de câte o singură unitate de transport pe care o foloseau, de regulă, numai şefii comisiilor. Salariile deputaţilor erau modeste – tranzitam perioada când totul se obţinea pe „taloane”, începând de la o pereche de pantofi şi terminând cu un frigider. Mai binişor o duceau miniştrii, majoritatea provenită din nomenclatura sovietică şi de partid, care controlau resurse considerabile într-un sistem încă centralizat. Deputaţii care aveau relaţii bune cu miniştrii din domeniu îşi „rezolvau problemele” fără… probleme. Ceilalţi nu se bucurau de vreun privilegiu. Acum nu mi-e ruşine să recunosc că nu numai eu, ci şi alţi deputaţi simpli ne confruntam cu lipsa unui costum pentru şedinţele parlamentului. Îmi amintesc un caz tragico-comic pe această temă. Un deputat din grupul Frontului, foarte activ şi patriot, „s-a dat cu Snegur” când Frontul Popular s-a declarat în opoziţie cu M. Snegur. Ne-am întâlnit la intrarea în parlament. M-a surprins costumul său nou, pantofii strălucitori. Când i-am reproşat de ce „s-a dat cu Snegur”, el mi-a explicat foarte sincer şi înrăit că „m-am săturat să umblu cu curul gol şi, dacă nu mă dădeam cu Snegur, nu aş fi avut acest costum”. Am evocat episodul ca să se înţeleagă atmosfera acelor zile, noile realităţi care impuneau noi reguli de joc şi noi abordări morale a politicii şi chiar a vieţii. Atunci încă nu apăruse aristocraţia parlamentară, şmecherii şi băieţii deştepţi abia se constituiau ca o castă privilegiată, care ştia cum să se folosească de mandatul de deputat. Cei mai… patrioţi s-au dat pe lângă executiv şi preşedintele Snegur în calitate de consilieri, au pus mâna pe câte o casă sau un teren – Independenţa începea să fie dorită şi dădea roade înainte de a fi proclamată. Unii dintre aceşti băieţi deştepţi, după ce au hibernat politic aproape două decenii, activând în profund anonimat, au reapărut în scenă odată cu lansarea partidului lui Filat…

… Troleibuzul era arhiplin, toată lumea era agitată, toţi vorbeau cu voce tare, nu auzeai un cuvânt în limba rusă. (Apropo, a fost o scurtă perioadă în Chişinău când vorbitorii de limba rusă parcă intraseră în pământ, pe străzi, în parcuri, în transportul public se vorbea numai româneşte – se vorbea tare, apăsat, demonstrativ -, iar ruseşte mai deloc sau în şoaptă.) Pe prospectul Tineretului (azi, bulevardul Grigore Vieru), lângă Banca Naţională, transportul era deviat la stânga şi până la clădirea parlamentului am mers pe jos, croindu-mi drum prin mulţimea agitată şi înfierbântată. Atmosfera în stradă era încărcată, inflamabilă, iar în sala de şedinţe a parlamentului de la etajul nouă domnea aceeaşi atmosferă. Deputaţii „pro-independenţă” erau veseli, gălăgioşi, iar cei indecişi stăteau nemişcaţi în fotolii, cu feţe împietrite într-o tăcere de pâslă. Votul a fost nominal, deschis. Fiecare deputat se ridica în picioare, răspundea „pro” sau „contra”, apoi cobora la tribuna prezidiului şi îşi depunea semnătura pe Declaraţia de Independenţă. Larmă, glume, replici, toţi erau însă cu urechea la stradă – în sala bine izolată pătrundeau uralele mulţimii care ocupase centrul oraşului. „Strada” cerea ca parlamentul să voteze Independenţa. Frica păzeşte bostănăria – cred că acesta a fost factorul decisiv care i-a determinat pe unii deputaţi să voteze pentru Independenţă.

…După încheierea istoricei şedinţe, toţi am mers spre Piaţa Marii Adunări Naţionale. Vreau să remarc un detaliu pe care istoria serioasă, oficială nu l-a reţinut. După şedinţele istorice, se făceau poze în grup pe scările parlamentului. Era un grup de deputaţi foarte activi care pricepuseră şmecheria intrării în istorie: cum se anunţa să coborâm să facem poza, aceştia se ţineau scai de M. Snegur (mai apoi de P. Lucinschi), îşi făceau loc cu coatele, te călcau pe picioare ca să apară în poză în planul din faţă, alături de preşedinte. Privesc pozele făcute atunci şi-i revăd pe aceştia. Unii dintre ei şi acum mai dau din coate să se „fotografieze” pe lângă alţi preşedinţi, vorba cântecului: astăzi tu culegi cu altul liliacul pus de noi…

Marele scriitor britanic A. Huxley a remarcat foarte fin că „istoria e ca pateul din carne: mai bine să nu priveşti cum este preparat”. Mai ales (şi îndeosebi) dacă ai participat sau ai fost şi tu martor la prepararea lui, aş mai adăuga eu…

Preluat de la: Timpul.md