Germania a ieşit din criza financiară globală ca liderul economic şi mai ales politic al Europei, iar pandemia, care devastează cele mai multe din economiile europene, nu va face probabil decât să-i întărească acest rol.
După plecarea Angelei Merkel, un politician recunoscut pentru prudenţă şi echilibru, de la conducerea guvernului anul acesta, va fi tentată Germania să-şi folosească puterea pentru a-şi promova cu mai multă hotărâre propriile interese? Dacă da, acest lucru ar fi o greşeală, crede Lukasz Gadzala, fost editor la Euractiv şi colaborator al publicaţiei Visegrad Insight, o platformă de analiză şi dezbatere politică şi economică pentru statele din grupul Visegrad – Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia.
Visegrad Insight aparţine Fundaţiei Res Publica din Polonia, o ţară al cărei guvern este considerat ca având tendinţe autoritare şi a intrat uneori în conflict cu Comisia Europeană şi cu guvernul de la Berlin. Ultimul conflict, legat de bugetul UE, a paralizat un timp eforturile europene comune de refacere economică după pandemie.
În primul rând, Germania n-ar fi puternică politic pe plan internaţional dacă n-ar fi o forţă economică. Economia germană este cea mai mare din Europa, având o pondere de 22,4% în PIB-ul UE-27 (care nu include Marea Britanie) în 2019, potrivit datelor Eurostat. După alte calcule, raportul este de aproape 25%. În 2009, an de criză economică, ponderea a fost de 21,5%. Spre comparaţie, ponderea Franţei, a doua ţară ca mărime din UE post Brexit, este mai mică de 18%.
Tot în 2019, populaţia Germaniei a reprezentat aproape 19% din cea totală a Uniunii. Adică Germania este o cincime din piaţa comunitară. De asemenea, dintre statele membre ale UE, Germania a avut în 2019 de departe cea mai mare contribuţie la exporturile extra-UE-27, de 30%. În importurile din aceeaşi categorie, ponderea a fost de 21%. Germania şi-a creat cumva o cale spre poziţia de lider cu toate că scopul iniţial al UE a fost tocmai ca Germania să nu mai ajungă prea puternică.
Unul din obstacolele din calea reconcilierii franco-germane de după război a fost problema producţiei de cărbune şi oţel. Cărbunele şi oţelul erau cele mai importante materii prime pentru naţiunile dezvoltate, ingredientele unei economii de succes. Cărbunele era principala sursă de energie, iar oţelul era vital pentru industrie, iar producerea lui necesita mult cărbune. Ambele materii prime erau necesare pentru crearea de arme.
Cea mai mare concentrare de mine de cărbune şi oţelării era în două regiuni ale Germaniei de Vest: Valea Ruhrului şi Saarland. Aliaţii s-au asigurat că Germania are acces limitat sau deloc la acestea şi au restricţionat producţia de oţel şi cărbune pentru a frâna dezvoltarea economică a Germaniei. Aceste restricţii erau garanţia statelor vecine, printre care Franţa, că Germania nu-şi va folosi resursele pentru a-şi reconstrui armata şi declanşa un nou război.
Noul guvern german dorea însă acces deplin la resurse. Soluţia la această problemă a venit sub forma Planului Schuman, numit aşa după ministrul de externe francez Robert Schuman. Planul Schuman a fost prezentat pe 9 mai 1950 şi spunea că producţia de cărbune şi oţel ar trebui pusă sub supravegherea unei autorităţi supranaţionale. Au urmat apoi negocierile pentru stabilirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Aceasta punea la comun resursele de cărbune şi oţel ale Franţei, Germaniei, Italiei, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului.
Astfel a fost redus semnificativ pericolul unui război între Franţa şi Germania. Între timp, Germania s-a transformat din „bolnavul Europei“ în cea mai importantă ţară pentru UE antrenând, în ascensiunea sa, economii precum cea a Poloniei, devenită cea mai mare din Europa de Est.
Anul trecut, guvernul de la Berlin a ieşit în evidenţă prin succesul în negocierile unui acord pentru buget la summit-urile UE din iulie şi decembrie în contextul unor interse puternic divergente ale celor 27 de state membre, aminteşte Lukasz Gadzala.
Asumându-şi rolul de „acţionar responsabil“, Angela Merkel a reuşit încă o dată să păstreze statele UE laolaltă, dar nu fără pagube colaterale precum renunţarea la condiţionalitatea acordării fondurilor UE de respectarea statului de drept. Datorită acestui rol de intermediar între nord, sud şi est, Germania a devenit o putere indispensabilă Europei. Însă acest rol de stabilizator nu trebuie considerat ca fiind un dat. Schimbări rapide ale balanţei puterii globale şi europene, inclusiv puterea în creştere a Germaniei, vor crea multe tentaţii pentru guvernul de la Berlin de a-şi folosi influenţa mai hotărât pentru a-şi promova propriile interese. Până la urmă, vechea lume unipolară, care a adus Europei pacea şi prosperitatea de după război, a apus. Multipolaritatea şi era rivalităţilor între marile puteri se dezvoltă deja cu rapiditate.
Preluat de la: Timpul.md