Vă prezentăm acest articol.

***

Procesul cultural este adesea însoțit de întîlniri și circumstanțe neașteptate care, chiar și după mulți ani, devin evenimente care necesită reflecție și studiu, uneori chiar regrete pentru ceva ce n-a fost să fie, ceva ce a trecut fără a deveni semnificativ sau important, uneori pe nedrept. Astfel de situații nu sunt neobișnuite în practică. Multe dintre ele rămîn gravate în memorie.

Recent, șefa bibliotecii științifice regionale m-a întrebat: „Cunoști numele Svetlana Paicova?” „Desigur”, am răspuns. Amintirile de la școală, ale numeroșilor băieți și fete de la școala de unsprezece ani nr.75 din Crasnoiarsc cu care am studiat, mi-au revenit în minte. Imagini din tinerețea mea și o vastă gamă de planuri personale au apărut. „Acesta este numele colegei mele de clasă și al colegei mele de la școala generală, care poseda o voce unică – una pe care noi, ca adolescenți încă nepricepuți, nu o percepeam – și care ulterior a devenit o celebră cîntăreață de operă.” În timp, am aflat că informațiile despre ea au fost furnizate bibliotecii de către fiul ei, Constantin, diplomat de profesie, din Chișinău. El a explicat că, deși locuia în afara Siberiei, dar și a Rusiei, mama sa, Svetlana Paicova-Burghiu, fostă solistă a Teatrului de Operă și Balet M. Bieșu, originară din Crasnoiarsc, părăsise acel oarș în tinerețe, dar își amintea și a iubit orașul natal toată viața. Din păcate, nu a putut niciodată să-l viziteze, chiar dacă era deja solistă de operă. Acum nu mai este printre noi.

Eu și prietenii mei am învățat la aceeași școală. Pentru a ne ajuta să ne imaginăm situația vremii, vom introduce cu o scurtă poveste despre cartierul Nicolaevca din Crasnoiarsc, unde își avea sediul școala, și despre minunata perioadă a copilăriei și tinereții noastre. Conform planului de dezvoltare urbană, cartierul a fost numit în onoarea șederii în oraș a viitorului țar, moștenitorul tronului rusesc, Nicolai II. Ulterior, nu departe de acesta, în acei ani se afla Alexeievca, o zonă numită în onoarea nașterii moștenitorului, țareviciul Alexei. Aici, în acest cartier al orașului, există și în ziua de azi trei străzi, dintre care două sunt numite tot Lenin și Karl Marx, iar o parte din Bulevardul Păcii se numește strada Sovetscaia. Acestea erau și rămîn străzile centrale. Mai multe școli funcționau în cartierul Nicolaevca, dar noi, elevii, eram siguri că la începutul anilor 1950 centrală era Școala Feroviară nr. 54, care ulterior a devenit Școala nr. 75, o școală de unsprezece ani. La începutul anilor 1960, a primit o clădire nouă, nu departe de Piața Nicolaev, care era denumită în general astfel. Spațiul cultural din centrul cartierului a fost completat de faimosul cinematograf din lemn „Udarnic”, ulterior închis și demolat, și de parcul orașului dedicat culturii și recreerii, plantat și format de comsomoliștii feroviari și numit al feroviarilor, cu mai multe atracții simple și un ring de dans, care rivaliza cu parcul central. În centrul cartierului, lîngă noua școală, se afla un reper istoric: clădirea stației de pompieri cu turnul ei de veghe, care a rămas intact și în ziua de azi. Pentru noi Biblioteca pentru Copii Zoia Cosmodemianscaia și Biblioteca pentru maturi A. Cehov erau populare. Principala atracție a acelor vremuri pentru noi toți era apropierea Palatului de Cultură al feroviarilor, cu două săli: una mare cu 1.000 de locuri și una mică cu 250 de locuri. Mai tîrziu (1959), sala mare, construită înainte de război în formă de locomotivă cu aburi, conform curentului arhitecturii sovietice de atunci, a găzduit Teatrul de Comedie Muzicală din Crasnoiarsc, care funcționează și astăzi.

În ciuda distanței de centrul orașului, la acea vreme, Școala nr. 54 (nr. 75), care aparținea căii ferate, se bucura de o reputație excelentă în oraș. Această reputație a crescut mai ales sub conducerea directorului Victor Sergheevici Annenschii, istoric de formație, care a adus multe elemente noi școlii, începînd cu faptul că familia sa locuia într-un apartament special construit în clădirea școlii. Prin urmare, directorul se afla constant în centrul evenimentelor școlare. Soția sa, Maria Alexandrovna, profesoară de germană și pianistă talentată, a adus o contribuție neprețuită la dezvoltarea școlii. Ea l-a ajutat activ pe director în organizarea vieții culturale a școlii. Am aflat că Svetlana Paicova era una dintre elevele de care școala era foarte mîndră și tratată cu un anumit respect. Un caz unic, care a fost intens dezbătut în oraș: nu școala centrală, ci școala din Nicolaev avea un cor minunat, permanent, în patru voci, condus de uimitorul profesor de biologie Ilia Stepanovici Cașin. Orice școală ar fi mîndră de un astfel de cor. Oricine intra în holul școlii, imediat auzea repetițiile corului, ale grupului vocal, repetițiile combinate fiind în apropiere. Mi-a rămas întipărit în memorie faptul, că corul școlii era mîndria nu doar a raionului, ci și a orașului. Am aflat ulterior confirmarea acestui lucru în timp ce lucram la Palatul Feroviarilor ca director al trupei de teatru pentru copii.

Școala organiza seri de creație de două ori pe lună, sâmbăta. Noi, elevii, lucram cu profesorii pentru a pregăti o varietate de programe. Într-una dintre aceste seri, eu și colega mea de clasă, Liudmila Bîcova, nou-veniți la școală în clasa a IX-a, am auzit vocea Svetlanei Paicova, o elevă absolventă. A cîntat de două ori în acea seară și a avut un succes imens. În prima reprezentație, ea și colega noastră de clasă, Liudmila Carelina, au interpretat duetul Lizei și Polinei din opera „Dama de pică” de Ceaikovski. În a doua – cîntecul lui I. Dunaevski „Stele ale dragii mele patrii, stele aurii, cum străluciți în amurgul gros…”. Acest cîntec pe versurile lui Matusovschii, era foarte popular la acea vreme.

Ne-am cunoscut. Am aflat că poseda talent vocal profesional și se pregătea să intre la conservator. Am fost martor la succesul ei nu numai la școală, ci și la concursul de artă din oraș. Egalul ei ca gen și, firește, ca dar al talentului dăruit de părinți și de Dumnezeu, a fost doar un alt participant – un coleg de-al nostru de la Școala nr. 4, situată pe strada Bugaci. Conform standardelor urbane de astăzi, este practic chiar lîngă școala noastră. A interpretat aria lui Figaro din opera „Nunta lui Figaro” de Mozart la concurs. Și acesta a fost un eveniment deosebit la vremea respectivă. Din păcate, nu știu ce s-a întîmplat cu el după aceea. Dar pe atunci, a fost un eveniment semnificativ. Despre el, la fel ca despre Svetlana, au vorbit mult artiștii amatori prezenți la concurs, dar și profesorii.

Pe urmă noi, membrii grupurilor de amatori, am aflat că Svetlana nu a ajuns la conservator, dar nu din motive artistice, ci, înțeleg acum, pentru că sistemul profesional de educație vocală necesită cel puțin o educație profesională secundară de bază, și Svetlana nu o avea. A devenit studentă la Institutul Pedagogic din Crasnoiarsc. Întîlnirile noastre cu Svetlana au fost rare, dar regulate, deoarece eu și Liudmila Bîcova am devenit studenți la noul Teatru de Tineret. Drumurile participanților la teatrul nostru s-au intersectat frecvent în acei ani. Svetlana și-a combinat studiile la universitate cu munca în corul Teatrului de Comedie Muzicală. Era foarte apreciată. Mi-o amintesc clar într-o serie de producții clasice ale teatrului nostru. Îmi amintesc conversația noastră despre rezultatele primului ei turneu lung de vară în Asia Centrală. Am întrebat cum i-a mers acolo, ea mi-a spus „…totul a fost grozav”. Doar regizorul teatrului, Leonid Semionovici Samoilov, m-a certat că mă bronzam prea mult, iar costumele necesitau machiaj, ceea ce mă făcea să mă simt inconfortabil. Peste ani, l-am întrebat ce părere are despre colega mea de clasă. Mi-a spus că era talentată și că, fără îndoială, ar fi devenit primadonă în teatrul său, după absolvire, desigur. Apoi am aflat că a fost Moscova. Am auzit zvonuri că lucra cu succes la Chișinău. Dar, din păcate, drumurile noastre nu s-au mai intersectat.

Din materialele primite din Moldova, inclusiv un interviu acordat de Svetlana unui ziar național (cred că se referă la interviul acordat de Svetlana Paicova-Burghiu site-ului Noi.md – nota red.), am aflat că, după absolvirea liceului, a încercat să se înscrie la Conservatorul de Stat din Novosibirsk, dar, din păcate, nu a reușit. Ulterior, nu a reușit să se înscrie la departamentul de limbi străine al Institutului Pedagogic de Stat din Crasnoiarsc, așa că s-a înscris la departamentul de istorie și filologie. În timp ce studia la institut, Svetlana și-a combinat studiile cu munca în corul Teatrului de Comedie Muzicală. Se știe că, în timp ce lucra la teatru, l-a întîlnit în culise pe celebrul Wolf Messing. Acesta, cu un dar al previziunii, i-a împărtășit convingerea că va deveni cîntăreață. A acceptat și a continuat programul de pregătire pentru admiterea la o instituție de învățămînt superio, care predă arte vocale.

”După trei ani de studii la Institutul din Crasnoiarsc, l-am rugat pe rector să-mi dea toate documentele necesare pentru a merge la Moscova pentru admitere. Am aplicat la Institutul Gnessin. Am trecut prima rundă la conservator, dar un prieten m-a convins să aplic la GITIS, care se afla la 50 de metri distanță. Am ajuns la GITIS. Era o coadă lungă. Stăteam și vorbeam. Deodată am auzit: „Ei, blonda în rochie neagră.” Nu eram atentă, dar era P.M. Pontreaghin, șeful catedrei, care striga. „Ce ți-am spus? Vino aici!” Mi-am cerut scuze că trec așa și am intrat în sală. Am cîntat o arie, o romanță și un cîntec popular rusesc. „Știi o fabulă?”, m-au întrebat. Am răspuns: „Nu. Nu m-am pregătit pentru asta căci nu plănuisem să aplic aici.” „Ei bine, îți amintești ceva!” Mi-am amintit de „Dansul peștilor” de I.A. Krîlov. „Și ceva din proză?” Din proză, am citit „Și cărui rus nu-i place să conducă cu viteză?” Pontreaghin m-a luat de mînă și m-a condus la rector, Matvei Alexeevici Gorbunov (era un om minunat!). Am cîntat așa de bine, că Matvei Alexeevici a spus: „Ei bine, Pașa? Ai o voce bună și picioare frumoase.” „Unde îți sunt documentele?”, m-a întrebat. „La Gnessin”, am răspuns. „Atunci adu-le. Deja studiezi la noi.”

Studiile ei la GITIS au fost pline de o varietate de activități, în care vocea a jucat un rol principal. Printre colegii ei de clasă s-au numărat mulți care aveau să devină ulterior figuri muzicale renumite, deși în genul pop. Studiile ei în capitală au fost pline de o varietate de cunoștințe și tehnici, care s-au dovedit ulterior neprețuite pentru munca ei în teatrul muzical.

În acești ani, l-a întîlnit pe Iacob Burghiu. Potrivit Svetlanei, a fost întâmplător. „Era Anul Nou. A fost o mică sărbătoare în căminul nostru, și un grup de studenți din Moldova s-a alăturat. Dansau dansul popular «Pelinița», la care au participat toți cei prezenți. În timpul dansului, un aspirant de la regie, Iacob Burghiu, student la VGIK, m-a ales pe mine. El a fost acolo în acea seară cu prietenul său Ion Puiu, care a devenit un artist moldovean celebru. L-am numit pețitorul nostru, mai în ​​glumă, mai în serios.”

Acel Revelion s-a dovedit a fi semnificativ pentru Svetlana, modelîndu-i în mare măsură destinul personal, dar și artistic. În ciuda unei oferte de a lucra la Teatrul Bolșoi, Chișinăul a fost ales. Soțul ei a decis să nu rămînă la Moscova, chiar dacă după absolvirea VGIK i se oferise un loc de muncă la Studioul Gorki. La insistențele lui, Svetlana a venit în Moldova și a început să lucreze la Teatrul Național de Operă și Balet. După patru ani petrecuți în Moldova, a fost din nou invitată la Teatrul Bolșoi, unde a jucat în mai multe producții: „Eghenii Oneghin”, „Rigoletto” și „Zorii sunt liniștiți aici”. Un an mai tîrziu, a participat la un concurs la Moscova pentru un stagiu ulterior în La Scala, Milano. Procesul de selecție a avut loc în Sala Beethoven a Teatrului Bolșoi, iar Svetlana l-a trecut cu succes. Mai tîrziu, și-a amintit cu căldură de trupa Teatrului Bolșoi, cu care a avut onoarea să lucreze, și de Atlantov, Piavco, Milașchina și alți soliști de teatru.

A fost adesea întrebată cum au tratat-o ​​vedetele de operă moldovenești Maria Bieșu, Mihail Muntean. E de remarcat, că a încercat întotdeauna să fie corectă și și-a amintit de colaborarea lor cu respect. „Pe atunci, nu înțelegeam chestiunea națională. Nu exista așa ceva în Siberia. Nu făceam diferență între evrei, ucraineni, ruși sau belaruși. După ce am locuit în Moldova, mi-am dat seama că problema națională există, la un anumit nivel”. Svetlana a lucrat la Opera din Moldova timp de 25 de ani. „A trebuit să supraviețuim perestroikăi și anilor '90.”

Cariera ei ulterioară s-a concentrat pe predare. În opinia ei, „ce ar trebui să-și amintească un profesor de canto și, mai presus de toate, să le transmită elevilor săi? Trebuie să le transmită elevilor săi pasiunea și dorința de a cînta, de a înțelege; trebuie să-i învețe nu doar să se asculte pe ei înșiși, ci și să înțeleagă ce fac, ce cîntă.” Elevii mei au fost foarte buni, au obținut premii la diverse concursuri. Am avut o experiență foarte interesantă de predare, timp de doi ani, la Colegiul de Muzică Șt.Neaga. Să fii un cîntăreț strălucit și un profesor talentat nu toți reușesc.

Este corect să spunem, că a parcurs o cale de creație destul de interesantă. Deși a rămas om, și-a formulat viața și principiile creative într-un interviu acordat unui ziar local: „În orice demers, trebuie să fii profesionist. Aș vrea să le spun aspiranților vocaliști următoarele: iubiți-vă profesia, iubiți-vă munca, fiți fani și totul va merge bine. Gîndiți-vă la ceea ce cîntați. Acest lucru este esențial. Timbrul vocii voastre se schimbă, pentru că creierul vostru este implicat. Piesa capătă un sens diferit. Acest lucru este vizibil mai ales în romanțe și cîntece populare. În general, nu este cazul ariilor, deoarece urmați un model stabilit. Compozitorul specifică și forte, și piano. Orice demers este interesant dacă îl abordați cu dragoste.”

Ghennadii Rucșa,

Bibliograf principal, doctor în științe pedagogice, lucrător emerit al culturii din Federația Rusă

Din partea redacției. Familia Svetlanei Burghiu intenționează să organizeze o serie de evenimente comemorative până la sfârșitul anului, dedicate aniversării jubiliare: 80 de ani de la naștere și 5 ani de la trecerea în neființă. În cadrul acestor evenimente vor avea loc: o expoziție foto-audio la Biblioteca Națională din Chișinău, la Teatrul Național de Operă și Balet al RM și la Școala de Arte din Chișinău „A. Stârcea”; dezvelirea unui monument; o seară de comemorare și un spectacol.

Preluat de la: Noi.md