Luni, Curtea Constituțională, pentru a patra oară, a suspendat Președintele Republicii din exercitarea competențelor pe care le are în procedura remanierilor guvernamentale. 

Imediat după pronunțarea Hotărârii CCM, am fost contactat de mai mulți colegi constituționaliști din afara țării, inclusiv de peste ocean. Interesul cercetătorilor este unul firesc, deoarece suspendările unui șef de stat sunt chestiuni extrem de rare, care survin în cazul unor crize majore și care trebuie tratate cu maximă seriozitate. Cu totul alta a fost reacția la Chișinău, unde suspendare președintelui este o chestiune rodată, lipsită de intrigă și care în realitate nu a suscitat atenția nimănui.

Nici nu putea fi altfel, din moment ce suspendarea Președintelui Republicii s-a transformat dintr-o situație excepțională într-o procedură birocratică ordinară, care se produce pentru a patra oară în mai puțin de un an de zile. Merită atenție faptul că CCM a fost sesizată de către doi parlamentari, dar nu de către Guvern, care este autoritatea interesată instituțional în efectuarea unor remanieri guvernamentale. La rândul lor, cei doi parlamentari nici măcar nu s-au complicat să fie prezenți la ședința Curții. Toate astea, puse laolaltă, denotă cât se poate de clar caracterul formal pe care l-a căpătat procedura suspendării Președintelui, ceea ce este foarte grav.

Pentru început, vreau să împărtășesc câteva gânduri referitoare la Hotărârea CCM nr. 28 din 17 octombrie 2017 [1]. Faptul că nu am participat la adoptarea acestei hotărâri îmi oferă avantajul unei analize cât se poate de obiective și echidistante a esenței acesteia și a efectelor pe care ar trebui să le producă. Mai întâi de toate, vreau să remarc faptul că HCC nr. 28, care este una valoroasă, trebuie citită atent până la capăt, și nu doar dispozitivul. Doar așa, poate fi înțeleasă logica Curții, care este axată pe următoarele dimensiuni:

– Încălcarea jurământului de către Președintele Republicii, prin refuzul de a a-și exercita atribuțiile constituționale;

– Modalitatea de eliminare a blocajul instituțional creat de aceste încălcări.

În acest articol mă voi axa, în special, asupra motivelor suspendării: încălcarea Constituției de către Președintele Republicii. Astfel, Curtea a stabilit explicit că în spatele fiecărei suspendări se află o încălcare a jurământului de către Președintele Republicii. Curtea a explicat cât se poate de exhaustiv care este statutul juridic al jurământului Președintelui și care sunt consecințele juridice ale încălcării acestuia prin HCC nr. 2 din 24 ianuarie 2017 [2]. Curtea a statuat cu titlu de principiu că depunerea jurământului de către Președintele Republicii Moldova constituie asumarea unui angajament juridic față de poporul Republicii Moldova de a acționa în spiritul Constituției, de a manifesta respect față de hotărârile Curții Constituționale în calitatea acesteia de garant al supremației Constituției, față de democrație și valorile statului de drept.

„[…]Depunând jurământul, Președintele Republicii Moldova își asumă necondiționat, în mod public și solemn, obligația de a acționa exclusiv în spiritul loialității față de Constituție și de a nu încălca jurământul în nici o împrejurare” (HCC nr. 2 din 24 ianuarie 2017).

„[D]epunerea jurământului constituie asumarea de către Președintele Republicii Moldova a unui angajament juridic față de poporul Republicii Moldova de a acționa în spiritul Constituției, de a manifesta respect față de hotărârile Curții Constituționale în calitatea acesteia de garant al supremației Constituției, față de democrație și valorile statului de drept” (HCC nr. 2 din 24 ianuarie 2017).

„[…]Depunând jurământul, Președintele Republicii Moldova își asumă necondiționat, în mod public și solemn obligația de a acționa exclusiv în spiritul loialității față de Constituție și de a nu încălca jurământul în nici o împrejurare” (HCC nr. 2 din 24 ianuarie 2017).

Pornind de la acest principiu, Curtea a stabilit că:

„[Î]ncălcarea jurământului este, pe de o parte, o încălcare gravă a Constituției, iar o încălcarea gravă a Constituției este, pe de altă parte, o încălcare a jurământului. Gravitatea acestei încălcări poate ridica o problemă de incompatibilitate a Președintelui cu funcția exercitată” (HCC nr. 2 din 24 ianuarie 2017).

Astfel, jurământul este acel angajament juridic care dă naștere obligației de loialitate constituțională a Președintelui Republicii Moldova față de Constituție și față de hotărârile Curții Constituționale (în calitatea acesteia de garant al supremației Constituției).

Loialitatea constituțională este o valoare-principiu fundamentală, a cărei scop este de asigura supremația Constituției și fără de care nicio lege fundamentală nu poate funcționa adecvat. Supremația Constituției este o calitate a acesteia care o situează în vârful instituțiilor politico-juridice dintr-un stat, oferindu-i o serie de garanții juridice specifice legii fundamentale, una dintre care este îndatorirea de a respecta Constituția, cealaltă fiind controlul de constituționalitate.

Este cazul să ne amintim că declanșarea blocajelor instituționale permanente de către Președinte au fost însoțite de multiple declarații care manifestau lipsa de respect față de Constituție, Curtea Constituțională și hotărârile acesteia. În acest sens, scuzele președintelui precum că domnia sa „a jurat pe Constituție, și nu pe hotărârile Curții Constituționale” nu rezistă, fiind în egală măsură, ipocrite și hilare.

Până și un student de la anul 1 de la Facultatea de Drept cunoaște că o hotărâre interpretativă a Curții Constituționale este parte a textului constituțional, iar neexecutarea unei hotărâri a Curții Constituționale de către Președinte constituie o încălcare gravă a jurământului depus de acesta. Poate ar fi cazul să reamintim că cetățenii Republicii Moldova au obținut dreptul de a-și alege Președintele prin alegeri directe, la fel, grație unei hotărâri a Curții Constituționale. Într-un stat de drept nimănui nu-i este permis să selecteze pentru a executa doar acele hotărâri judiciare care îi sunt convenabile.

În contrast total cu ceea ce se întâmplă la Chișinău, Președintele României, dl Klaus Iohannis, a oferit o adevărată lecție de respect pentru statul de drept, când, întru executarea deciziei CCR 358/2018, a semnat decretul de revocare a doamnei Laura Codruța Kovesi din funcția de procuror-șef al DNA, chiar dacă nu a fost de acord principial cu această demitere. (Prin Decizia nr. 358/2018 Curtea Constituțională a României a decis că Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kovesi).

Va propun mai jos poziția Președintelui Klaus Iohannis:

„[…]România nu poate face pași înapoi de la statutul de țară în care domnește legea și în care supremația Constituției este respectată. […] România este și trebuie să rămână un stat de drept. Statul de drept, ca și democrația autentică, se manifestă zi de zi, prin decizia și alegerea fiecărui cetățean de a respecta, mai presus de orice, Constituția și legile acestei țări. O abatere de la acest principiu ar însemna, de fapt, o lovitură și o diminuare a statului de drept. […] Într-un stat de drept, hotărârile Curții Constituționale trebuie, toate, respectate.”

Până la acest moment, Președintele Igor Dodon a fost suspendat de patru ori. Aceasta înseamnă că există cel puțin patru constatări ale unicei autorități de jurisdicție constituțională privind încălcarea Constituției de către actualul președinte. Hotărârile Curții Constituționale beneficiază de puterea și autoritatea de lucru judecat. Prin urmare, existența acestor încălcări este un fapt ce nu poate fi pus la îndoială și nu necesită a mai fi probat. Cu toate acestea, nici una din aceste încălcări nu a fost sancționată (nici măcar investigată) din punct de vedere politic în Parlament.

Să ne imaginăm situația în care, în cazul comiterii unei delict, cei responsabili de respectarea ordinii s-ar limita doar la consilierea victimei, fără a încerca, cel puțin, să investigheze conduita delicventului, pentru a preveni eventuale delicte viitoare. Cu regret, cam așa arată și reacția clasei noastre politice. Oriunde în altă parte, încălcarea Constituției de către prima persoană în stat ar fi fost suficientă pentru declanșarea procedurii de impeachment sau, cel puțin, pentru crearea unei comisii parlamentare pe seama acestor încălcări.

Lipsa de reacție este cu atât mai stranie cu cât Hotărârea CCM nr. 28 din 17 octombrie 2017 a fost însoțită de o adresă Parlamentului. Curtea, reiterând faptul că respectarea ordinii constituționale, inclusiv a hotărârilor Curții Constituționale, este o condiție necesară și esențială pentru buna funcționare a autorităților publice ale statului și pentru afirmarea statului de drept, a cerut Parlamentului să reglementeze răspunderea [inclusiv penală] pentru neexecutarea obligațiilor constituționale și a hotărârilor Curții Constituționale. Până în prezent o asemenea răspundere nu a fost instituită, fapt care a încurajat și alți actori să încalce deschis Constituția (refuzul Parlamentului de a vota proiectul inițiat de Ministerul Justiției privind executarea Hotărârii CCM nr. 31 din 11 decembrie 2014).

Pornind de la cele menționate mai sus, este contrar principiilor statului de drept ca Hotărârea CCM nr. 28 din 17 octombrie 2017 să fie folosită doar ca un instrument de deblocare a situațiilor generate de încălcarea Constituției de către Președintele Republicii, fără a încerca, cel puțin, să se sancționeze aceste încălcări.

De câte ori poate fi suspendat președintele?

Aceasta este cea mai frecventă întrebare pe care am auzit-o în ultimele zile. Răspunsul este simplu: în cazuri absolut excepționale, în situația unor crize constituționale majore. Este cazul Belgiei, care în 1990 s-a confruntat cu o criză constituțională generată de refuzul regelui de a contrasemna legea cu privire la avort. Refuzul regelui a fost bazat pe motive de conștiință. După ce s-a constatat că regele își menține convingerea de a nu contrasemna legea, guvernul belgian a constatat „imposibilitatea regelui de a domni”, iar Consiliul de miniștri, în numele poporului belgian și sub propria responsabilitate, a semnat și a promulgat legea în cauză.

În contrast cu exemplul de mai sus, este absolut evident cât de „întemeiat” a fost refuzul Președintelui de a semna decretul de remaniere a doi miniștri, într-un guvern care mai are de guvernat efectiv câteva luni! Prin urmare, suspendarea trimestrială a Președintelui pe bandă rulantă, de fiecare dată când acesta, din considerente pur populiste, refuză să-și exercite atribuțiile constituționale ce derivă din mecanismele co-decizionale de distribuire a puterii de stat, nu reprezintă altceva decât o continuare a profanării statului de drept. Un stat destul de fragil, cum este Republica Moldova, nu-și poate permite încălcarea ordinii constituționale ori tolerarea încălcărilor ostentative ale Constituției.

Spuneam la începutul acest articol că Hotărârea CCM nr. 28 din 17 octombrie 2017 este una valoroasă. Într-adevăr, ea abundă în principii constituționale a căror valoare este inestimabilă pentru patrimoniul nostru constituțional. Cu toate acestea, impactul ei depinde nu doar de conținutul ei, dar, în mare măsură, și de aplicarea corectă. Or, aplicarea corectă presupune schimbarea accentelor, de la eliminarea blocajelor instituționale create de încălcarea Constituției la sancționarea și curmarea acestor încălcări.

[1] Hotărârea nr.28 din 17.10.2017 pentru interpretarea prevederilor articolului 98 alin. (6) în coroborare cu articolele 1, 56, 91, 135 și 140 din Constituție (neîndeplinirea obligațiilor constituționale de către Președinte) (Sesizarea nr. 124b/2017), http://constcourt.md/ccdocview.php?tip=hotariri&docid=635&l=ro

[2] Hotărârea nr.2 din 24.01.2017 pentru interpretarea prevederilor articolului 98 alin. (6) din Constituţia Republicii Moldova (codecizia la remanierea guvernamentală)(Sesizarea nr. 5b/2017), http://constcourt.md/ccdocview.php?tip=hotariri&docid=631&l=ro

Preluat de la: Timpul.md