În ultimii ani, chiar decenii, observăm o creștere a tensiunii politice și o polarizare generală a maselor. Acest lucru se referă atît la venirea la putere a președintelui american Donald Trump, cît și la ascensiunea extremei stîngi și a populiștilor în Brazilia, Irlanda, a extremei stîngi în New York, în Scandinavia și în multe alte țări. Toate acestea nu pot să nu îngrijoreze societatea care se aruncă dintr-o extremă în alta. Astăzi, vedem că acest lucru nu se va termina cu nimic bun, deoarece polarizarea maselor este, de regulă, un prevestitor al războiului civil. Ne amintim de Rusia de dinaintea Primului Război Mondial, cînd jumătate din societate era formată din Centurionii Negri (Cerno-sotniți) conduși de Vladimir Purișkevici (Uniunea Arhanghelului Mihail), naționaliști conduși de Pavel Krupenski (fracțiunea naționalist-progresistă), iar cealaltă jumătate era formată din social-democrați, bolșevici și menșevici. Cu ce s-a terminat – ne amintim cu toții…

Revoluția tinerilor

Dar ce înțelegem prin stînga și extrema stîngă care astăzi au trecut din nou la ofensivă?

Termenul de „Noua Stîngă” a fost popularizat în Statele Unite de sociologul Charles Wright Mills, care în 1960 a scris o scrisoare deschisă intitulată „Scrisoare către Noua Stîngă”. Mills a pledat pentru o nouă ideologie de stînga, îndepărtîndu-se de focusul tradițional („Vechea Stîngă”) asupra problemelor muncii și orientîndu-se către chestiuni precum contracararea înstrăinării, anomiei și autoritarismului. Mills a susținut o trecere de la stînga tradițională la valorile contraculturii și a subliniat perspectiva internațională a mișcării. Mills a afirmat că proletariatul nu mai este o forță revoluționară; noii agenți ai schimbării revoluționare au devenit tinerii intelectuali din întreaga lume.

În 1960, a fost înființată organizația „Studenți pentru o Societate Democratică” (Students for a Democratic Society – SDS). Printre membrii săi se numărau atît liberali moderați, cît și radicali, inclusiv anarhiști. „Mișcarea este o comunitate de rebeli care împărtășesc valori radicale comune” – așa caracteriza SDS unul dintre liderii săi, Tom Hayden.

O mare importanță pentru radicalizarea studenților au avut evenimentele care s-au desfășurat în toamna anului 1964 la Universitatea Berkeley din California, unde a apărut Mișcarea pentru Liberul Cuvînt (Free Speech Movement), care milita pentru democratizarea educației, participarea studenților la conducerea universității și dreptul de a înființa organizații politice în instituțiile de învățămînt superior. Tot atunci, la Universitatea Berkeley, a apărut și apoi s-a răspîndit în afara ei mișcarea „anti-universității”. S-au revoltat peste 200 de universități din SUA și Canada. Ideea sa consta în trecerea la o educație sub forma unei discuții libere pe teme pe care educația oficială încerca să nu le abordeze (putere, personalitate și libertate, război, rasism etc.).

Începînd cu 1965, SDS a participat activ la mișcarea împotriva războiului din Vietnam. Liderii SDS încercau să le explice studenților că manifestațiile anti-război sînt inseparabile de sloganul lansat anterior „puterea – studenților!” și de lupta pentru reorganizarea universităților.

În primăvara anului 1968, o atenție semnificativă a presei a fost atrasă de protestul studențesc de la Universitatea Columbia din New York, care a dus la ciocniri serioase cu poliția, aceasta acționînd extrem de dur.

În Franța, în această perioadă, au început tulburări revoluționare de masă. De fapt, ele erau îndreptate împotriva regimului existent. Revoluția cuprindea Europa, iar în fruntea ei stăteau noua stîngă, marginali, maoști, troțkiști și anarhiști.

Împotriva vechi aristocrații

Vechea Stîngă, pe care o cunoaștem bine, a apărut în timpul Marii Revoluții Franceze. Aceasta a fost marcată nu doar de noile idei de „Libertate, Egalitate, Fraternitate”, ci și de teroarea îndreptată împotriva vechii aristocrații a Franței și Europei.

Apoi, următorul val a fost legat de apariția social-democraților – Marx, Engels, Mazzini în Europa. În Rusia – Ogarev, Bakunin, Herzen, Tkacev și alte personalități proeminente ale mișcării de stînga la începutul secolului XX. Mai tîrziu, ei și adepții lor au trecut la o ofensivă dură, pînă cînd au obținut puterea în Rusia, organizînd în această țară o teroare în masă, despre care astăzi uită mulți activiști de stînga din Occident. Uitînd cum a fost anihilată ofițerimea, preoțimea și aristocrația rusă, despre cum a fost împușcată familia țaristă.

Vom sări peste liderii Republicii de la Weimar. Noii stîngi reapar din nou după al Doilea Război Mondial, dar au cîștigat forță la mijlocul anilor șaizeci. Atunci au apărut noi stîngi, precum și partide de stînga și verzi, și terorismul radical. Apoi, „Brigăzile Roșii” din Italia și mulți alții s-au manifestat dur. „Panterele Negre”, care au amestecat tradițiile de stînga cu terorismul îndreptat împotriva populației albe din SUA și din întreaga lume.

În același timp, sub conducerea lui Nelson Mandela și a Congresului Național African în Africa de Sud, s-au ridicat mișcările de stînga care au organizat o teroare și un genocid autentic în Africa de Sud și Rhodesia de Sud. De remarcat că mișcarea noii stîngi este legată de beatnici și hippie nu doar politic, ci și cultural. Iar dacă luăm în considerare mișcarea pentru drepturile civile ale negrilor din SUA, aceasta poate fi numită și rasistă. În anii șaizeci ai secolului XX, noii stîngi au căpătat o asemenea forță încît au trecut la ofensivă și au reușit să-l răstoarne pe Generalul de Gaulle, organizînd practic o revoluție pe străzile Parisului, ceea ce a influențat și alte țări din Europa, chiar și pe cele socialiste, precum Cehoslovacia. Chiar și în URSS vedem manifestarea acestor forțe care, după evenimentele de la Praga, au trecut în ilegalitate și samizdat, dar nu au dispărut.

Miza – pe marginali

Totuși, încă puțină istorie. Karl Marx, ca figură manifestă, a cultivat acest arbore social care crește de două secole pe corpul civilizației europene și, mai larg, occidentale. Dar el, Engels, Liebknecht, Luxemburg, au avut continuatori, în felul lor, magnifici. Toți și-au exprimat direct ura nu doar față de valorile creștine, față de civilizația tradițională a indo-europenilor, ci și față de Europa și lumea atlantică în general.

Știm că orice cultură, civilizație nu este structurată de masă, care este ca un sol, ci de cei care reprezintă scheletul culturii, care structurează etajele superioare ale sistemului socio-politic. Cei care poartă povara deciziilor civilizaționale. Iar puterea sînt cei care controlează aceste decizii, cei care conduc balul. Această elită au intenționat să o înlăture hoardele de pseudo-proletari. Mulți dintre ei crescînd, de altfel, în familii foarte înstărite. Însuși Marx, deși incita masele, era un iubitor de cărți sătul și casnic, căsătorit cu baroneasa von Westphalen (Jenny von Westphalen). Proiectele sale erau susținute de bogatul industriaș Friedrich Engels. Prin urmare, voința lor de revoluție, ura lor față de nedreptatea socială, era aici mai degrabă de ordin mistic.

Noua generație, generația de la începutul și mijlocul secolului XX, deja se ruga în masă la zei nihiliști, marxiști. Zeii vechi au fost împinși în afara Europei.

Să notăm o poziție importantă. Antonio Gramsci, apologet al lui Troțki și al URSS-ului timpuriu, postula direct că este necesar să se facă revoluția de sus în jos. El considera că trebuie schimbată cultura, iar puterea va cădea singură în mîinile noii elite. El sfătuia direct să se alinieze cu cei care urăsc vechea lume creștină din motive teologice. Succesorul său, autorul cărții „Înverzirea Americii” (The Greening of America), Charles Reich, scria în 1970: „Vine o revoluție! Va fi diferită de revoluțiile trecutului. Se va adresa omului, nu claselor, și va afecta cultura, iar schimbarea structurii politice va avea loc doar în stadiul final… Aceasta este revoluția noii generații!”

Astăzi – o nouă fază a revoluției. Școala de la Frankfurt a devenit avangarda sa. Această școală a fost fondată în 1923 la Universitatea din Frankfurt, unde a fost creat Institutul de Marxism. Mai tîrziu, a fost redenumit Institutul pentru Cercetare Socială. Filosoful și sociologul Max Horkheimer a preluat conducerea acestui institut în 1930. El a înțeles că este prea tîrziu să se bazeze pe Marx și pe vederile sale învechite, că proletarii într-o societate sănătoasă se integrează în sistem, devin clasa de mijloc, iar muncitorii – aristocrația muncitorească. Dar o revoluție are nevoie de un ciocan, dacă există o nicovală europeană. Și acest ciocan a început să ia noi forme sociale, mai degrabă marginale. Aceleași gînduri i-au cuprins pe criticul muzical Theodor Adorno și pe psihologul Erich Fromm. Împreună, ei au dezvoltat așa-numita „Teorie Critică”. Baza ei era că întreaga cultură occidentală, de la creștinism la patriarhat, familie, etnocentrism și conservatorism etic și cultural, este un rău. Europa, se spunea, a purtat acest rău de-a lungul istoriei către alte popoare și culturi. Europa este un focar de rasism, xenofobie și homofobie. Teoria postula că însăși societatea Occidentală, creată de europeni, este dăunătoare pentru restul omenirii.

Această teorie a dat naștere unor oameni care, sub influența mass-media, au început să-și urăscă strămoșii și căminul lor european. Același lucru era inoculat și în America, și în Australia. La începutul secolului XX, ne amintim că aceste viziuni erau susținute de liderul bolșevic Vladimir Lenin, care cerea să fie pedepsite fără milă orice forme de mare putere rusească.

În America, aceste idei erau susținute de Wilhelm Reich, care scria despre violența din școlile americane. Aici, însăși cultura și modelul tradițional de educație morală au început să fie privite ca o formă de violență împotriva individului. Autorul acuza SUA de a încuraja tradiționaliștii și conservatorii și de a crea o „atmosferă de violență”.

Lucrările principale ale acestei direcții de revoluționari din știință au fost „Fuga de la libertate” de Erich Fromm, „Revoluția sexuală” de Wilhelm Reich, „Eros și Civilizație” de Herbert Marcuse și altele. Biblia pentru Școala de la Frankfurt a devenit cartea lui Theodor Adorno „Personalitatea Autoritară”. În ea, toate fundamentele vechii societăți tradiționale europene sînt considerate aproape fasciste. Adorno a căutat mult timp baza răului și a găsit-o în familia patriarhală. Prin urmare, el a cerut distrugerea acestei familii. Sub conducerea îndelungată a lui Perry Anderson, New Left Review a popularizat Școala de la Frankfurt, ideile lui Antonio Gramsci, Louis Althusser și alte forme de marxism. Alte publicații periodice, precum Socialist Register și Radical Philosophy, care au început să apară în 1964 și, respectiv, 1972, au fost de asemenea asociate cu noua stîngă și au publicat o serie de lucrări importante în acest domeniu.

Astfel, noii stîngi, iar de fapt anarhiștii, troțkiștii și maoștii, au invadat lumea valorilor tradiționale.

Istoricul britanic Edward Thompson a jucat un rol deosebit de important în aducerea conceptului de Noua Stîngă în Regatul Unit, cînd în vara anului 1959 a publicat în The New Reasoner eseul „Noua Stîngă”, în care descria: „…O generație care nu a privit niciodată Uniunea Sovietică ca pe un stat muncitoresc slab, dar eroic, ci mai degrabă ca pe o națiune a Marii Terori și a Stalingradului, a zilei de naștere bizantine a lui Stalin și a discursului secret al lui Hrușciov; ca o imensă putere militară și industrială care a înăbușit Revoluția Ungară și a lansat primii sateliți în spațiu.”

Această generație, crescută cu romanele „1984” și „Ferma Animalelor”, care intră în politică în punctul extrem de deziluzie, cînd oamenii de vîrstă mijlocie încep să iasă din ea, a produs o răsturnare. În același timp, Marcuse propovăduia ideile libertății sexuale, care în esență însemnau dezmembrarea familiei. Căci ce familie va crea o femeie care trăiește haotic cu toți din jur aproape de la vîrsta de 13 ani? Tinerii, neavînd noțiuni morale stabile, au absorbit toate acestea și abia ajunși la maturitate au încercat să evadeze, dar pentru mulți era deja prea tîrziu.

Așa au pierit generații. Așa a început, de fapt, reducerea conștientă a populației Europei și Americii. Ca salvare iluzorie, noua elită a Europei a început să propună importul de emigranți din Asia și Africa. Cînd au devenit mulți, s-au cerut drepturi egale pentru ei. Procese similare au avut loc și în America. În 1973, „Asociația Americană de Psihiatrie” a fost acuzată de discriminare a minorităților sexuale, deoarece considera homosexualitatea o formă de boală. Cînd Ioan Paul al II-lea a spus același lucru, a început o isterie în masă în mass-media.

Toate acestea au fost consecința unei totale lipse de credință și spiritualitate și, de fapt, au fost consecința decapitării sociale a Europei și a Occidentului. Jurnalistul american Anderson Cooper scria că „cosmologia stîngii se bazează pe două axiome: prima – în univers nu există valori absolute, nu există standarde unice de frumusețe și urîțenie, bine și rău; a doua – într-un univers lipsit de Dumnezeu, stînga acționează ca singurul judecător al faptelor umane.”

Dar despre ce fel de axiome vorbim, dacă există un scop măreț? Acest scop a cuprins întreaga conștiință a revoluționarilor profesioniști, iar remodelarea Occidentului, iar apoi distrugerea sa finală, a devenit baza pentru acest program de acțiune.

Lumea se prăbușea, dar masele de marginali și elita lor intelectuală nu ajunseseră încă la cîrma puterii. Lupta continua. Dar drepții nu aveau nicio șansă de victorie, deoarece orice manifestare a conservatorismului și a ideilor de dreapta în general atrăgea după sine acuzația de șovinism, rasism și chiar fascism. În acei ani, mulți eroi ai Rezistenței Franceze, care respinseseră viziunile de extremă stîngă și anarhiste, au fost acuzați de vederi de extremă dreaptă.

Vom analiza acest lucru în partea următoare a cercetării noastre și, înțelegînd esența luptei, vom trece la grupurile de stînga marginale, cum ar fi „Brigăzile Roșii”, „Panterele Negre”, ANC. Apoi, vom analiza dreapta și extrema dreaptă în starea lor actuală și vom trece la perspectivele luptei și, într-un fel, la o analiză și prognoză futurologică. Aceasta îi va ajuta pe cei care aspiră la rezistența viitoare și la căutarea de noi forme de existență în această lume dificilă și tragică.

Veaceslav Matveev

Preluat de la: Noi.md