În România și Ucraina, ziua de 1 Decembrie este un prilej de mare bucurie și mândrie națională. La o distanță de 73 de ani, România se desăvârșea ca stat național și unitar, iar Ucraina obținea independența față de URSS.

Pentru Rusia, 1 Decembrie 1991 a fost o zi tristă pentru că la referendumul ucrainean nu s-a votat doar independența fostei republici sovietice, ci s-a semnat actul de deces al URSS — „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, cum a descris-o Vladimir Putin.

Mai important: sfârșitul URSS a venit în urma unui act democratic al poporului ucrainean, un vot de o claritate impresionantă — 84% prezență, 90,3% pentru independență, cu majoritate în toate regiunile, inclusiv în Crimeea și în estul rusofon. Un vot care a dus, în aceeași zi, la alegerea primului președinte al țării din era postsovietică: Leonid Kravciuk.

Nicio analiză serioasă a prăbușirii URSS nu poate ocoli acest adevăr simplu: „Imperiul răului”, cum l-a denumit președintele american Ronald Reagan, nu a căzut doar pentru că economia era la pământ, nici pentru că Gorbaciov s-a împotmolit în propriile reforme și nici pentru că puciștii der la Moscova, care doreau conservarea regimului, au dat greș. Imperiul a căzut pentru că Ucraina a decis să plece. Iar fără Ucraina, URSS a devenit irelevantă.

Dacă toate celelalte republici sovietice ar fi plecat, una câte una, iar Ucraina ar fi rămas, URSS ar fi supraviețuit într-o formă sau alta. În schimb, dacă toate celelalte republici ar fi rămas, iar Ucraina se desprindea, URSS tot s-ar fi prăbușit.

Ucraina era a doua coloană vertebrală a URSS: 52 de milioane de oameni, o treime din complexul militar-industrial, accesul strategic la Marea Neagră, uzinele din Donbas, șantierele navale de la Nikolaev, institutele militare, infrastructura nucleară. URSS putea trăi fără Baltice, fără Caucaz, chiar și fără Asia Centrală. Fără Ucraina, era doar un colos fără schelet, o ficțiune geopolitică.

Printre puținele cazuri din istorie în care un imperiu a fost înlăturat nu prin revoltă, nu prin lovitură de stat, ci printr-un referendum. Lui Gorbaciov, referendumul ucrainean i-a spulberat și ultima speranță: proiectul „Uniunii Statelor Suverane”, o federație reformată prin care încerca să salveze ce mai putea fi salvat din URSS.

O federație fără Ucraina era o glumă, o construcție goală, fără forță economică, fără legitimitate politică, fără identitate. Din acel moment, Mihail Gorbaciov a devenit un simplu administrator al unui stat care nu mai exista decât pe hârtie.

Boris Elțin a înțeles perfect momentul. A intuit ceea ce Gorbaciov refuza să vadă: cu Ucraina plecată, URSS era moartă, iar Rusia se putea salva doar scăpând rapid de cadavrul politic care o ținea pe loc. Așa s-a ajuns la întâlnirea din Pădurea Belaveja, departe de camerele de filmat, unde Rusia, Ucraina și Belarus au semnat, pe 8 decembrie 1991, sfârșitul formal al Uniunii Sovietice. Fără referendumul din 1 decembrie, acea semnătură nu ar fi fost posibilă. Cu referendumul, ea a devenit inevitabilă.

A urmat epilogul. Pe 25 decembrie, Gorbaciov și-a anunțat demisia. Pe 26 decembrie, Parlamentul sovietic s-a autodizolvat. Drapelul roșu a coborât de pe Kremlin pentru ultima dată. Istoria închidea un lung capitol.

Orice analiză responsabilă asupra prăbușirii URSS trebuie să recunoască acest lucru: momentul decisiv al căderii Uniunii Sovietice este referendumul prin care Ucraina și-a câștigat independența. A fost clipa în care imperiul s-a uitat în oglindă și a descoperit că este deja doar o fantomă. O zi care a coincis cu aniversarea a 73 de ani de existență a României — o legătură simbolică puternică între cele două țări. Cu două ierni înainte, tot în decembrie, România ieșise și ea din bezna comunistă.

Un adevăr istoric cu care Rusia nu s-a împăcat nici până astăzi. De aici și obsesia toxică pentru Ucraina. Cheia de boltă a destrămării URSS. Cauza „celei mai mari catastrophe geopolitice a secolului XX”. Și, în același timp, cheia viitorului Rusiei în secolul XXI. Moscova știe că nu-și permite să piardă de două ori aceeași bătălie istorică.

Pentru viitorul Ucrainei, României și al Europei sper, totuși, că o va pierde.

Preluat de la: Timpul.md