Actele există, monumentele au început să fie aduse, planurile sînt avizate — dar muzeul încă nu există.

„Edificarea sa este unica șansă de salvagardare, conservare și valorificare a monumentelor culturii tradiționale”, recunoaște instituția. Ce s-a întîmplat în acești 30 de ani? Cine a apăsat frîna? Și, mai ales, cum transformăm o promisiune istorică într-un parc muzeal viu, în care Chișinăul să respire identitate, nu praf de șantier și gunoaie de picnic?

Aici, pe o suprafață de 175,3055 hectare, între pădure și ape, urma să prindă viață Muzeul Satului — „un centru muzeal al istoriei culturii și arhitecturii populare”, după cum amintește Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală (MNEIN) în răspunsul său către redacția Noi.md.

„Primul pas spre instituționalizarea Muzeului Satului a fost Ordinul Ministerului Culturii nr. 43 din 15 februarie 1991”, se arată în document. Din acel moment, destinul acestui teren a fost legat de o idee ambițioasă: de a salva și de a aduce la un loc „monumentele culturii tradiționale ale satului moldovenesc, aflate în fază de dispariție”.

La începutul anilor ’90, visul părea tangibil. „Prin Hotărîrea Guvernului nr. 16 din 16 ianuarie 1992, Muzeului i-au fost atribuite 151,2 ha de teren în sectorul Botanica al mun. Chișinău pentru organizarea Muzeului de Arhitectură Populară și a Parcului Etnografic”.

Astfel s-a născut o promisiune — ca la marginea sudică a capitalei, după Porțile Orașului, să apară o replică vie a satului tradițional moldovenesc.

Programul de Stat aprobat la acel moment era ambițios: între 1995–1998 urma să fie „transferate și amplasate 167 de monumente de arhitectură populară din toate zonele Republicii Moldova, cu participarea instituțiilor de stat și a societății civile”.

Era, fără îndoială, un proiect de țară. Un muzeu în aer liber care ar fi devenit nu doar o atracție turistică, ci un manual viu al identității naționale.

Dar Moldova anilor ’90 nu era o țară care-și permitea vise scumpe. „Situația economică precară, lipsa mijloacelor financiare în bugetul de stat… a determinat administrația muzeului să caute soluții pentru depășirea acelui impas”.

Una dintre aceste soluții a fost atipică, aproape vizionară: în 1996, președintele semnează Decretul nr. 117 privind crearea Zonei Antreprenoriale Libere „Muzeul Satului”.
Se prevedea elaborarea unui plan de acțiuni pentru „salvagardarea, conservarea și includerea în circuitul național și internațional a monumentelor culturii tradiționale, dezvoltarea industriei de agrement și a turismului național și internațional”.

Era, în esență, o încercare de a finanța cultura prin economie. Dar proiectul, „din păcate, nu a avut o finalitate palpabilă”.

Astfel, Muzeul Satului a rămas o schiță frumoasă într-un dosar birocratic, iar terenul — o promisiune suspendată între ideal și realitate.

Anii au trecut, dar terenul a rămas sub jurisdicția muzeului. În 2005, Consiliul municipal Chișinău decide menținerea lui în administrarea statului, iar în 2009, Muzeul Național primește titlul de autentificare a dreptului deținătorului de teren, confirmînd statutul de patrimoniu cultural național și de arie protejată.

Doar că, după 2010, o nouă problemă avea să complice și mai mult lucrurile: tentativele de acaparare abuzivă a terenului.

„De-a lungul timpului, din partea unor terțe persoane au avut loc tentative de a acapara unele porțiuni din cuprinsul terenului destinat pentru edificarea Muzeului Satului”, scrie instituția.
În 2013, Muzeul află „că în baza a patru încheieri judecătorești au fost înregistrate patru construcții nefinisate cu numere cadastrale 01001180258.04–07”.

În termeni mai simpli: în inima patrimoniului cultural, cineva ridicase construcții private.

Muzeul reacționează prompt, intentînd patru dosare civile. Două sînt cîștigate definitiv, cu „dispunerea demolării a două construcții neautorizate”, iar alte două se află încă în derulare, unul dintre ele fiind suspendat „pînă la determinarea moștenitorilor persoanei defuncte”.

Această saga judiciară, întinsă pe mai bine de un deceniu, a consumat resurse și timp, împiedicînd dezvoltarea reală a proiectului muzeal.

Totuși, în tot acest timp, echipa MNEIN nu a renunțat.
„În pofida celor menționate, Ministerul Culturii și administrația Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală au continuat să persevereze în această direcție.”

Primul succes concret s-a produs în 2010, cînd muzeul semnează un contract de colaborare cu Asociația pentru Conservarea și Restaurarea Edificiilor din Lemn. Scopul: strămutarea și restaurarea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Hirișeni, raionul Telenești.
A fost primul monument ecleziastic adus pe terenul muzeului — și primul salvat din uitare. „Au fost realizate lucrările de restaurare a iconostasului și a picturii murale interioare, a fost construită o fîntînă, un gard de împrejmuire a bisericii, instalat sistemul de electrificare și gazificare și, totodată, a fost edificată o clopotniță din lemn”.

În 2015, aceeași asociație participă la un al doilea proiect: restaurarea bisericii de lemn din satul Gîrbova, datată în 1771.
Ambele monumente — martori tăcuți ai istoriei Moldovei rurale — au fost restaurate „cu sprijinul financiar al sectorului privat” și sînt astăzi înregistrate oficial ca bunuri imobile ale statului.

Ceea ce trebuia să fie o poartă către cultura populară a devenit, între timp, o poartă deschisă spre haos.

„În perioada de vară, teritoriul destinat Muzeului Satului se transformă într-un spațiu de odihnă neautorizat”, admite muzeul. „Angajații întreprind săptămînal, uneori de două ori pe săptămînă, acțiuni de salubrizare și evacuare a deșeurilor menajere lăsate de cetățenii care preferă acest spațiu pentru recreere”.

În lipsa unei infrastructuri de parc public, oamenii vin aici la picnic, la scăldat, la grătar — fără să știe că pășesc pe un teren protejat prin lege.
Pentru a limita haosul, muzeul a amplasat „două containere metalice” și „panouri informative privind păstrarea curățeniei și interzicerea scăldatului”.

Dar problema e mult mai adîncă: „Curățirea lacului este un proces tehnologic complicat și costisitor, iar muzeul nu dispune de resurse financiare pentru asemenea lucrări”.

În anii 2018–2020, MNEIN reia speranța printr-un parteneriat transfrontalier. „În cadrul Programului Operațional Comun România–Republica Moldova, muzeul a depus proiectul EthnoCULT – Promovarea culturii etnografice și a tradițiilor”.

Proiectul viza construirea unui complex muzeal complet, cu „mai multe edificii, inclusiv monumente protejate de stat, o școală ministerială din 1858, o casă țărănească, o parcare și o poartă de intrare”.

Dar povestea s-a repetat: „Deși proiectul a avut un punctaj ce a asigurat trecerea sa pînă la a treia etapă de evaluare, întrucît sumele la unii dintre parteneri nu atingeau suma minimă pentru finanțare, proiectul a fost depunctat și scos din concurs”.

Chiar și așa, instituția nu s-a oprit. „Administrația muzeului nu a renunțat la ideea implementării proiectului, întrucît în procesul de aplicare a fost întocmit proiectul de execuție a lucrărilor care a trecut toate etapele de avizare”.

Proiectul există, așadar, pe hîrtie, cu toate aprobările tehnice, dar fără bani. „La moment se duc unele discuții privind accesarea unor fonduri, care însă pînă ce nu vor ajunge la o etapă finală nu pot fi făcute publice”.

Dincolo de fraze instituționale, răspunsul MNEIN ascunde o realitate lucidă:
„De-a lungul celor trei decenii, Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală și Ministerul Culturii au întreprins mai multe acțiuni în vederea organizării și dezvoltării Muzeului Satului, dar penuria de resurse financiare nu a permis dezvoltarea acestui complex muzeal”.

Și totuși, visul nu e mort.
„La momentul actual dispunem de un proiect de execuție, care, în cazul identificării resurselor financiare, fie publice sau private, va permite amenajarea parțială a teritoriului, inclusiv va putea asigura infrastructura minimă de funcționare a Filialei Muzeul Satului”.

Printre primele lucrări planificate se numără „zona de acces pentru public, infrastructura pentru vizitatori și condiții de recreere”, precum și „curățarea bazinului acvatic de vegetație și de urmele activității umane”.

Dar toate acestea depind, din nou, de resurse. „La moment, muzeul nu dispune de asemenea resurse”.

„Prin intermediul angajaților din cadrul filialei, muzeul desfășoară o activitate continuă de documentare și sensibilizare a opiniei publice privind necesitatea dezvoltării acestui proiect”, se menționează în finalul scrisorii.

Iar tonul devine aproape emoțional:
„Fiind un proiect de interes public, salutăm interesul structurilor mass-media față de evoluția și dezvoltarea Muzeului Satului. Sperăm că prin materialele ce le veți da publicității, veți mări numărul de susținători ai acestui proiect de importanță națională”. Semnează, cu o politețe care ascunde ani de eforturi și frustrări, Petru Vicol, Director general.

De la 1991 pînă în 2025, Muzeul Satului a fost un proiect suspendat între memorie și neputință. O inițiativă născută din dorința de a salva satul tradițional și îngropată, parțial, de lipsa banilor, birocrație și neatenția publicului.

Dar răspunsul MNEIN ne arată că acest loc nu e abandonat — ci în așteptare.

Așteaptă justiția să-și spună ultimul cuvînt în dosarele de pe Negru Vodă.
Așteaptă finanțări care să dea viață proiectului EthnoCULT.
Așteaptă vizitatori care să înțeleagă că pădurea și lacurile „Восьмерка” nu sînt un loc de picnic, ci un fragment din identitatea națională.

Și, poate, așteaptă un moment în care cultura nu va mai fi doar o datorie morală, ci o prioritate reală.

Cele 175 de hectare de la marginea Chișinăului nu sînt doar un teren cadastral, ci o poveste despre perseverență, despre granița fragilă dintre ideal și realitate. Iar în cuvintele oficiale, poate cele mai sincere rămîn cele din finalul răspunsului muzeului:
„În speranța unei colaborări fructuoase, primiți ale noastre înalte considerațiuni”.

Un salut administrativ, dar și o rugăminte nerostită: să nu uităm de acest loc.
Pentru că în el încă respiră, discret, satul moldovenesc care a fost odată sufletul țării.

Preluat de la: Noi.md