Logica tradițională a extinderii UE se baza pe principiul „totul sau nimic”: o țară îndeplinește criteriile, reformează instituțiile, închide capitolele de negociere și abia după asta devine membru cu drepturi și obligații depline. Neîndeplinirea criteriilor înseamnă că nu aderă la UE.

Cu toate acestea, experiența ultimelor decenii a arătat, că această abordare este prea lentă și vulnerabilă. De la Balcanii de Vest la Parteneriatul Estic, s-a acumulat o întreagă generație de „candidați perpetui”, ale căror societăți își pierd încrederea în fezabilitatea integrării europene. De aici și noua idee a ”aderării etapizate”.

Susținătorii acesteia propun împărțirea procesului de aderare în mai multe etape. În etapele inițiale, țările obțin acces la piața unică, la fondurile europene, la programele de infrastructură și educație, pot participa la discuții, dar nu și la votul final.

Acest scenariu prevede că noile state nu vor avea drepturi de vot, inclusiv cel de veto. Acestea vor căpăta beneficii și responsabilități în fața puterilor politice. Numai după atingerea unui anumit nivel de conformitate cu standardele europene, un stat va obține drepturi instituționale depline, inclusiv capacitatea de a pune veto asupra deciziilor Consiliului Uniunii Europene.

În esență, noul concept de extindere este încercarea UE de a rezolva vechea dilemă dintre viteză și profunzime. Pe măsură ce Uniunea crește mai repede, devine tot mai dificil să se mențină unitatea și guvernarea. Dar dacă aderarea vecinilor se tot prelungește, este mai mare riscul ca aceștia să-și piardă încrederea în proiectul european.

Know-how din Serbia

Ideea aderării etapizate la UE nu a apărut spontan și a trecut deja prin mai multe etape de dezvoltare. Sursa sa intelectuală este Centrul pentru Politici Europene, cu sediul la Belgrad, ai cărui cercetători Milan Nic și Milan Pisarik au fost primii, care au descris conceptul – beneficii tangibile înainte de aderarea deplină. În ianuarie, 2023 Centrul a publicat documentul „Un model pentru aderarea etapizată la UE”, care propunea un model concret cu patru etape de aderare.

Acestea sunt: ​​etapa preliminară, în care o țară obține statutul de candidată și începe să își armonizeze legislația fără a avea voce în instituțiile-cheie; etapa I/II, care prevede programe suplimentare, integrarea pieței și participarea la consultări cu drepturi de vot limitate sau deloc; etapa III, în care noul membru al UE abordează oficial integrarea deplină și obține dreptul de vot cu majoritate calificată, fără drept de veto; și etapa IV, statutul de membru deplin cu drept de veto.

Ideea a fost preluată de Centrul Carnegie pentru Europa și de Centrul pentru Reformă Europeană (Londra/Bruxelles). Fostul consultant al Comisiei Europene, Charles Grant, a dezvoltat ideea, îmbogățind-o cu analize, și aceasta a fost inclusă într-un raport comun franco-german privind reforma UE, comandat de miniștrii afacerilor europene, Laurence Boon (Franța) și Anne Lührmann (Germania).

Raportul a afirmat în mod explicit că, fără reforme de guvernanță internă și un nou model de aderare, UE nu ar putea integra Ucraina, Moldova și Balcanii de Vest. Acesta a recomandat introducerea unor „etape intermediare de aderare”, în care țările candidate ar avea acces la instituțiile europene, dar nu ar avea încă drepturi de vot depline.

Comisia Europeană a susținut conceptul ca document de lucru. În noiembrie, 2023 în raportul său privind extinderea Comisia a recunoscut oficial necesitatea unei „integrări etapizate” pentru candidați și și-a exprimat ulterior intenția de a permite țărilor să adere la politicile individuale ale UE (de exemplu, piața internă, transporturile, energia și digitalizarea) înainte de aderarea finală. Comisia evită să utilizeze termenul „acces etapizat”, dar propunerile sale sunt în esență în concordanță cu această abordare.

Un plus pentru securitate

Se susține că, odată cu noul model de extindere, țările candidate vor primi beneficii și stimulente mai mari pentru reformă, deoarece progresul către drepturi depline de vot/veto va fi condiționat de îndeplinirea angajamentelor lor. În același timp, chiar și cu o influență mai mică asupra deciziilor UE, acestea vor avea un „sentiment de apartenență deplină”.

Printre efectele pentru UE, aceștia citează un mecanism de extindere mai flexibil și un risc redus ca o nouă țară să poată bloca deciziile sau să afecteze dramatic echilibrul intereselor imediat după aderare. În același timp, se recunoaște că apartenența pe mai multe niveluri ridică întrebări legate de egalitate și legitimitate și necesită reguli tranzitorii foarte clare.

Printre țările care susțin tranziția către noul model, Polonia este un susținător vocal al extinderii spre est, ea pledează pentru pași mai rapizi și integrarea Ucrainei și Moldovei. Lituania și Letonia insistă că noul model are nevoie de mai multă flexibilitate pentru a contracara influența Rusiei. România se numără printre țările care susțin accelerarea accesului candidaților la instituțiile UE.

Motivul comun al susținătorilor ideii e că aceasta consolidează securitatea și stabilitatea geopolitică a UE; ei consideră că procesul actual este prea lent și riscă să piardă aliați.

Un minus pentru instituții

Cu toate acestea, conceptul unui nou model de extindere nu a ajuns încă în stadiul de discuție formală. Criticii susțin că dezavantajele lui depășesc avantajele. Pe de o parte, oferă o abordare mai realistă a extinderii, oferă stimulente pentru o încredere sporită în proces și reduce riscul ca sistemul să fie copleșit de noi voci, care nu sunt pe deplin pregătite. Cu toate acestea, calitatea de membru „incomplet” ar putea crea un sentiment de discriminare, ar putea crește povara instituțională și ar putea necesita numeroase aranjamente, condiții și excepții tranzitorii. Dacă regulile sau calendarele de tranziție sunt neclare, pot apărea dispute.

Unde mai pui, că există membri ai UE care fie insistă asupra menținerii modelului actual, fie se opun în principiu extinderii. Țările de Jos, în special, adoptă adesea o poziție prudentă în ceea ce privește extinderea, fiind îngrijorate de influența noilor membri asupra bugetului și votului. Finlanda și Danemarca – de asemenea, țări cu un sprijin moderat pentru extinderea accelerată – insistă asupra faptului că reformele instituționale din cadrul UE ar trebui implementate înainte de a accepta noi membri.

Motivele acestui scepticism includ îngrijorarea că, odată cu creșterea numărului de membri, în special cu state noi, mai puțin pregătite, riscul blocării procesului decizional va crește, eficacitatea UE va scădea, iar instituțiile existente vor deveni suprasolicitate.

Între profunzime și viteză

Așadar, principalul argument în favoare este că accesul accelerat la instituții pentru candidații fără drept de vot va reduce presiunea externă asupra țărilor vecine. Principalul argument împotrivă este că orice restricționare a drepturilor unui nou membru ar putea fi percepută ca inegală, ar submina încrederea și ar crea „Europa cu două viteze”. Cu toate acestea, dezbaterea privind oportunitatea trecerii la un nou model de extindere nu se limitează doar la acești factori. Există, de asemenea, problema menținerii echilibrului în cadrul comunității – noii membri ar putea slăbi influența membrilor consacrați și invers – precum și problema eficacității instituțiilor UE, care a determinat deja pregătiri pentru reforma UE.

Un studiu realizat în iunie de Institutul Uniunii Europene pentru Politica de Securitate a constatat că publicul din UE și din țările candidate sprijină extinderea, totuși acest sprijin fluctuează frecvent și variază în funcție de țară. În Balcanii de Vest, sprijinul fluctuează în jurul a 50%, dar scepticismul este în creștere în statele membre ale UE, alimentat nu de țările candidate în sine, ci de îngrijorările legate de încrederea în instituțiile și procesul decizional al UE.

Și contextul geopolitic în schimbare a jucat un rol: după 2022, sprijinul pentru extindere a crescut, deoarece aceasta a ajuns să fie percepută ca un factor de securitate. În același timp, studiul a constatat că extinderea nu trebuie doar justificată din punct de vedere tehnic, ci și percepută de cetățeni ca fiind ușor de înțeles și bazată pe valori.

Modelul de aderare etapizată urmărește să abordeze problema modului de reconciliere a dorinței de extindere cu cerințele cetățenilor UE privind securitatea și eficacitatea instituțiilor UE. Este un răspuns de compromis la o eră de instabilitate, în care geopolitica dictează un ritm care-l depășește pe cel cu care poate răspunde birocrația.

Motivele acestei schimbări depășesc oboseala cauzată de negocierile infinite. Războiul din Ucraina și noua realitate geopolitică au făcut ca extinderea să nu fie doar o chestiune de integrare, ci o chestiune de securitate. UE nu își mai poate permite să-și țină vecinii în „anticameră”, unde sunt vulnerabili la presiunile externe.

În același timp, multe state membre – de la Olanda la Franța – se tem că o creștere bruscă a numărului de membri va paraliza sistemul decizional în sine. Modelul de „aderare etapizată” își propune să reconcilieze aceste două logici: accelerarea aderării, cu reducerea concomitentă a riscurilor instituționale.

Europa cu două viteze

Cu toate acestea, aderarea accelerată nu promite noilor membri o tranziție lină. Nu numai că drepturile de vot sunt restricționate, dar există și mecanisme revocabile pentru a îngheța apartenența unei țări la UE, dacă aceasta se abate de la standardele democratice. Acest lucru va deveni efectiv un instrument de monitorizare continuă a respectării statului de drept și a reformelor, chiar și după aderarea formală.

Există, de asemenea, riscuri evidente pentru cei care sunt de acord cu „aderarea treptată”. În „Europa cu două viteze”, în timp ce țările vor sta la aceeași masă, unele vor fi în continuare doar observatori. Drepturile de vot limitate vor da, probabil, naștere acuzațiilor că acestea se transformă în membri „secundari”, dependenți de voința politică a membrilor „consacrați”.

Mai mult, se pune problema transparenței: cine va decide dacă o țară este pregătită să treacă la următorul nivel de integrare, și pe ce bază? Cum se poate evita ca criteriile tehnice să devină presiuni politice?

Între timp, candidații la aderarea la UE au reacționat pozitiv la ideea unui nou model de extindere, în special Muntenegru, Albania și Moldova.

Pentru partidul de guvernământ, noul model oferă oportunități, dar și provocări. Pe de o parte, oferă șansa de a ne alătura spațiului european înainte de finalizarea anevoiosului proces birocratic și, astfel, de a îndeplini promisiunile electorale. Chișinăul poate obține acces la fonduri UE, în același timp, Moldova riscă să se pomenească în poziția de „participant parțial” – cu influență limitată asupra deciziilor care o vor afecta direct.

Pentru PAS, integrarea europeană a fost întotdeauna o alegere nu doar economică, ci și politică. Prin urmare, perspectiva „calității de membru fără drepturi depline de vot” poate evoca sentimente amestecate în societate – între speranța accelerării schimbărilor pozitive și teama de a fi lăsați în marja ideii Uniunii Europene ca spațiu al egalilor. Iar aceasta înseamnă, cel puțin, turbulențe social-politice pentru mulți ani de acum înainte.

Natalia Uzun

Preluat de la: Noi.md