De la fax la e-mail
De necrezut, dar primul aparat de fax a fost brevetat în 1848 și se numea „telegraf de copiere”. De-a lungul istoriei sale de un secol și jumătate, această tehnologie de transmitere a imaginilor a fost numită succesiv pantelegraf, bildtelegraf, belenograf, fototelegraf și teletip.
Termenul „fax” a devenit ferm stabilit după ce în 1966 Xerox a lansat primul aparat relativ portabil (modelele anterioare arătau mai degrabă cu mobilă, nu ca echipamente). Faxurile au atins apogeul popularității mondiale în anii 1970, după care au fost înlocuite treptat de e-mail. La începutul secolului XXI, aparatele de fax erau deja considerate învechite. Cu toate acestea, în unele nișe, faxul este încă utilizat – de exemplu, unele ambasade din Moscova acceptă anumite documente doar prin fax (iar găsirea unui aparat funcțional pentru trimiterea lor poate fi o provocare serioasă).
De la casetofoane la CD-playere
Magnetofoanele germane Lorenz, lansate în 1935, pot fi considerate prototipurile casetofoanelor. În filmul „Șaptesprezece clipe ale primăverii”, Știrliț înregistrează în secret o conversație pe un magnetofon miniatural, care a reprezentat o tranziție între magnetofoanele staționare voluminoase și casetofoane. Primele casete compacte, cu care suntem familiarizați, au apărut pe piață, împreună cu casetofoanele concepute pentru a le reda, în 1963. Phillips a fost pionier în această tehnologie, iar în 1979, Sony a lansat casetofonul Walkman, care era doar puțin mai mare decît caseta în sine. Timpul de redare a casetei a variat între 45 și 120 de minute.
Au existat și casete cu timp de redare infinit prin îmbinarea suportului audio într-o bandă Möbius, dar acestea nu au fost utilizate pe scară largă – modul de repetare infinită încorporat în magnetofoanee s-a dovedit a fi mult mai avansat din punct de vedere tehnologic.
Plus la casetele standard, au fost produse și microcasete; acestea au fost utilizate în înregistratoare vocale profesionale și în roboți telefonici.
Dezavantajele acestei tehnologii includeau un nivel relativ ridicat de zgomot de fundal (mai mare ca cel al discurilor de vinil), o gamă de frecvențe îngustă și vulnerabilitatea benzii la influențe externe. De asemenea, caseta nu permitea săritul între piese, necesita o derulare îndelungată.
În URSS, casetele audio produse pe plan intern erau caracterizate de o calitate slabă a sunetului. Prin urmare, cea mai mare parte a casetelor audio comercializate era reprezentată de modele importate, mai scumpe. Industria internă nu a reușit niciodată să stabilească producerea casetelor audio de calitate comparabilă din cauza prăbușirii simultane a Uniunii Sovietice și a învechirii tehnologiei în sine, care în scurt timp a fost înlocuită de compact-discuri. La începutul secolului XXI, CD-urile reprezentau aproximativ 96% din totalul suporturilor audio de uz casnic la nivel mondial.
Playerele de casete audio au rezistat cel mai mult în cazul sistemelor stereo auto, deoarece nu erau susceptibile la vibrații, o slăbiciune a playerelor de CD-uri.
Unul dintre principalii producători de casete audio, compania japoneză Aiwa, a trecut cu vederea revoluția digitală și a continuat să producă tehnologie învechită. Drept urmare, compania, care la mijlocul anilor 1990 avea o rentabilitate anuală de 12-20%, a suferit pierderi de peste 500 de milioane de dolari între 1999 și 2002.
De la discuri laser la stocarea în nori (cloud)
Discurile compacte cu laser au reprezentat, într-un fel, o „revenire” a discurilor de vinil la un nivel tehnologic superior. Interesant este că înregistrarea sunetului cu ajutorul laserului este o invenție sovietică, dar, așa cum se a fost deseori, Occidentul a fost primul care a pus tehnologia în practică. Primele CD-uri au apărut pe piață datorită Phillips în 1982, iar standardul lor de disc RedBook a devenit standardul global. În 1997, a apărut tehnologia CD-RW, care permitea înregistrarea conținutului pe discuri în mediile de consum (lipsind astfel casetele compacte de singurul lor avantaj).
Următoarele etape de dezvoltare a acestei tehnologii au fost DVD-urile (introduse în 1996) și Blu-ray (în 2000). Deși au rămas în formatul de disc compact, acestea au oferit o capacitate de stocare semnificativ mai mare. Cu toate acestea, durata lor de viață pe piață a fost chiar mai scurtă ca a casetelor compacte: aceste tehnologii au devenit fundături. Au fost înlocuite de platformele de streaming digital, care astăzi monopolizează aproape complet piața distribuției de conținut on demand.
Deși inferioare casetelor audio în ceea ce privește compactitatea (în ciuda numelui lor), CD-urile erau de neegalat în ceea ce privește puritatea sunetului – unii utilizatori chiar considerau acest lucru un dezavantaj, numind sunetul laser „lipsit de vibrații live”. Acest grup de iubitori de muzică menține încă o cerere de nișă „nostalgică” pentru casete audio, cu toate artefactele lor sonore, la aproximativ același nivel ca și pentru discurile de vinil.
Compania britanică Linn Products a fost prima care a abandonat producția de CD-playere la finele anilor 2000, atunci comercializarea acestei tehnologii a scăzut cu 40%, în timp ce comercializarea playerelor digitale a crescut cu aceeași sumă. În 2022, piața globală a compact discurilor a fost evaluată la aproximativ 3,5 miliarde de dolari – o scădere accentuată față de culmile atinse în anii 1990.
În general, orice fizic suport de stocare (carduri SD, unități flash etc.) își pierde treptat relevanța pe măsură ce cantități din ce în ce mai mari de informații sunt transferate în stocarea în cloud, ceea ce elimină pierderea ireversibilă a conținutului din cauza pierderii sau deteriorării suportului de stocare.
De la fotografia analogică la cea digitală
Fotografia s-a bazat pe legătura film sau sticlă (negativ) și hârtie sau alt suport (pozitiv) mai bine de un secol, producerea fiind inițiată de Kodak în anii 1880. În 1936, AGFA a introdus fotografia color.
De-a lungul istoriei sale, fotografia analogică și tehnologia filmului au rămas fundamental neschimbate. În 1981, Sony a creat primul aparat foto digital, Mavica: un design DSLR tradițional, dar cu un senzor sensibil la lumină în loc de film. Rezoluția senzorului era de doar 0,28 megapixeli conform standardelor actuale (astăzi, 24 de megapixeli este considerat nivel de amator). Spre mijlocul anilor 1980, fotografia digitală era în plină expansiune, toți producătorii majori participau la cursă: Canon, Nikon, Asahi, Fuji și alții. Informațiile erau stocate pe carduri flash, a căror capacitate de stocare era în continuă creștere (de la 8 fotografii în 1993 la 2 TB pe cardurile SD moderne).
Compania atribuie ieșirea sa de pe piață pierderii concurenței cu smartphone-urile.
La fel ca în cazul discurilor, casetelor și CD-urilor, fotografia analogică continuă să aibă adepți conservatori, care consideră fotografierea pe film și procesarea chimică ulterioară a acesteia un proces mai „creativ” ca utilizarea tehnologiei digitale.
De la pagere la comunicații celulare
Tehnologia de primire a mesajelor scrise, cunoscută sub numele de paging, a fost introdusă pentru prima dată de Motorola în 1959. Popularitatea paging-ului a atins apogeul la nivel global la mijlocul anilor 1980 (atunci avea peste 163 de milioane de abonați), iar în Rusia la începutul anilor 1990. Pe atunci, un pager purtat la centură era un simbol al statutului social, deoarece gadgetul costa cca 400 de dolari plus o taxă de abonament.
În ciuda naturii sale inițiale revoluționare, tehnologia a rămas întotdeauna incomodă în utilizare, deoarece necesita apelarea unui operator și dictarea mesajelor. În plus, mesajele erau limitate la 140 de caractere.
În anii 2000, de îndată ce mesajele SMS primite pe telefoanele mobile au devenit gratuite, afacerea cu pagere a scăzut rapid. În Rusia, ultimul pager a fost cumpărat în 2007, iar în 2020 în întreaga țară mai rămăseseră doar doi (!) abonați la serviciul de pagere: Centrala Nucleară Kola și o unitate a Ministerului Sănătății din Moscova. În septembrie, 2023 Ministerul Dezvoltării Digitale, Comunicațiilor și Mass-Media a încetat să emită licențe de paging.
La începutul anilor 2020, numărul utilizatorilor de pagere la nivel mondial scăzuse, de asemenea, la 2 milioane. Ca și în cazul altor tehnologii, pagingul rămâne limitat la nișe înguste, în principal pentru serviciile de urgență.
Ultima companie specializată în producerea de pagere, compania japoneză Tokyo Telemessage, s-a închis în 2019. Singura amintire recentă a pagingului a fost operațiunea de succes a Mossadului, care a vîndut pagere cu capcane oponenților săi ideologici.
De la modem-uri de cablu și comunicații celulare la Wi-Fi
Adoptarea pe scară largă a computerelor personale și inventarea internetului au impus crearea unor dispozitive care să le poată conecta fără a fi nevoie de rețele dedicate. Liniile telefonice au devenit soluția. Primele modem-uri au fost create în anii 1970, și aveau viteză glacială de 0,3 kbps conform standardelor actuale. În decenii numărate, acestea au accelerat la 56 kbps, iar „sunetul” lor dial-up a devenit un sunet la fel de familiar ca tonul de apel telefonic.
În Rusia, cel mai popular model de router a fost ZyXEL. A fost unul dintre puținele modem-uri certificate de Ministerul Comunicațiilor, ceea ce l-a transformat într-o marcă universală în conștiința publică (similar cu modul în care marca Xerox este adesea aplicată tuturor foto-copiatoarelor, indiferent de producător).
Dial-up-ul lent și nesigur a fost înlocuit de tehnologia de transmitere a datelor prin fibră optică, iar în 2014, compania suedeză Ericsson a anunțat închiderea producției sale de modem-uri cu fir după o pierdere trimestrială de 65 de milioane de dolari.
De la navigatoare auto la hărți prin satelit
Primele dispozitive de navigație auto ca dispozitive electronice independente au fost lansate în 1998 de Toyota. Hărțile erau încărcate în ele de către producător, iar locația mașinii era determinată folosind semnale GPS din satelit.
Această tehnologie a devenit foarte utilizată mla finele anilor 1990. Și producătorii americani Garmin, și cei francezi TomTom, ca să nu mai vorbim de nenumărații producători OEM, vindeau „cutii” cu hărți preinstalate. Cel mai mare dezavantaj al acestor dispozitive este incapacitatea de a actualiza rapid hărțile.
Însă deja în anul 2000, primul smartphone cu GPS preinstalat, Benefon ESC, a apărut pe piață. Spre finele anilor 2010, a devenit clar că era navigatoarelor ca dispozitive independente se terminase – aplicațiile de localizare pentru smartphone-uri au devenit disponibile pentru descărcare gratuită, cu funcționalități semnificativ superioare celor ale navigatoarelor tradiționale. Cel mai important, navigatoarele online sunt interactive: condițiile de trafic sunt actualizate în timp real, iar șoferii pot face schimb de informații prin chat.
Cu toate acestea, producătorii de navigatoare tradiționale nu renunță: au trecut la producerea hărților digitale pentru smartphone-uri, în timp ce Garmin s-a concentrat în întregime pe echipamente de navigație specializate pentru aeronave și nave, și a acaparat efectiv nișa ceasurilor sport cu navigație.
Preluat de la: Noi.md