Lucrînd ca însoțitoare de bord la compania aeriană „Belavia”, ea a participat la selecția pentru zborul primului cosmonaut din Belarusul suveran către Stația Spațială Internațională. Anul trecut a participat la un zbor spațial în cadrul echipajului navei spațiale „Soiuz MS-25” și a petrecut 14 zile în spațiu și 12 zile pe ISS.

Într-un interviu pentru site-ul nostru, această tînără uimitoare a povestit despre experiența sa unică, a împărtășit impresii despre aflarea sa la bordul navei spațiale și planurile de viitor.

Marina Vitalievna, în primul rînd Vă mulțumim că ați acceptat să discutați cu o publicație moldovenească și să răspundeți la întrebările noastre.

De fapt, în copilărie visam să devin învățătoare. Îmi amintesc cum în clasa întîi s-a filmat un videoclip în care fiecare copil povestea ce voia să devină. Băieții, în mare parte, vorbeau despre cosmonauți. Dar eu nu înțelegeam cum poți visa să devii cosmonaut. Unde sîntem noi și unde este Iuri Alekseevici Gagarin?! Deși și el a crescut într-o familie obișnuită, a trecut prin război, a locuit într-o casă modestă și a întîmpinat multe greutăți. Dar în ciuda tuturor acestor lucruri, a devenit o persoană remarcabilă, puternică spiritual și inteligentă.

Visul meu era mai pămîntesc – voiam să devin învățătoare. Îmi plăcea foarte mult respectul cu care erau tratați pedagogii: de îndată ce învățătorul intra în clasă, toți se ridicau, îl salutau. Exista o anumită stimă și chiar puțină teamă, ceea ce este complet diferit de realitățile școlare actuale. Înainte, această profesie părea mai onorabilă.

Desigur, știam despre cosmos și despre eroi precum Iuri Alekseevici Gagarin. Îmi erau cunoscute numele cosmonauților belaruși, precum Piotr Klimuk, Vladimir Kovalionok, Oleg Novițki, care ne-au deschis nouă, belarușilor, spațiul cosmic. Totuși, nu am visat niciodată la o carieră de cosmonaut și nici nu m-am gîndit la asta.

Ce v-a schimbat atît de radical planurile?

Să începem cu faptul că președintele nostru, desigur, a depus o muncă enormă. Fără participarea directă a celor două state, realizarea acestui proiect nu ar fi avut loc. Datorită prieteniei președintelui nostru cu președintele Federației Ruse, datorită Statului nostru Unional, am reușit, prin eforturi comune, să creăm un program științific spațial, să-l îndeplinim și să ne întoarcem în siguranță pe Pămînt.

Drumul spre stele nu a fost ușor. Din peste trei mii de candidați din întregul Belorus trebuia ales unul. Inițial, au fost luați în considerare bărbații – piloții militari. Criteriile stabilite de Centrul de Pregătire a Cosmonauților erau foarte stricte: vîrsta de pînă la 32 de ani, sănătate fenomenală, vedere 100% și, desigur, studii superioare, de preferință tehnice. S-a dovedit a fi greu să găsești o persoană absolut sănătoasă care să corespundă tuturor acestor cerințe. Și, din anumite motive, abia la a treia selecție au atras atenție la angajații companiei „Belavia”, unde lucram atunci.

Eu lucrez de la 18 ani, am încercat în diferite domenii de activitate pentru a înțelege unde mă pot regăsi! Deoarece omul trebuie să-și înțeleagă menirea. Dar, mi se pare că, prin voia lui Dumnezeu, am ajuns în cosmos, așa cum, prin voia lui Dumnezeu, am ajuns mai întîi la compania „Belavia”. Am lucrat acolo șapte ani fericiți, parcurgînd drumul de la o simplă însoțitoare de bord la instructor. Îmi plăcea foarte mult munca mea – părea că este făcută pentru mine, chiar dacă este foarte greu să lucrezi acolo. Doar dintr-o parte poate părea că, atunci cînd intri în avion, te întîmpină pur și simplu niște stewardese frumoase, care nu fac nimic. Oferă băuturi… Da, da, lucrează acolo ca niște ospătari. Dar asta este o parte secundară a muncii! În principal, însoțitorul de bord se află în avion pentru a asigura siguranța zborului. Și în cazul unei situații de urgență, această persoană te va ajuta să te salvezi.

Odată, în timpul unui zbor, m-am gîndit: „Spre ce să mai tind, spre ce culmi? Ce poate fi mai sus de zece mii de metri?” Și atunci soarta mi-a arătat că există și mai sus. Desigur, nu voiam să plec din profesia mea. Totuși, următoarea etapă de creștere în carieră, de exemplu, postul de instructor-examinator, presupunea în principal muncă de birou, completarea documentelor, instruire și doar cîteva zboruri pe lună. Asta nu era deloc pentru mine. Eu sînt o persoană a mișcării, trebuie să merg mereu înainte, să mă dezvolt și să mă perfecționez. Nu înțelegeam încotro să mă îndrept, căutam locuri de muncă, dar nu mă vedeam nicăieri.

La doar două săptămîni după aceste reflecții, am aflat că a fost lansat proiectul de stat pentru zborul primului cosmonaut al Republicii suverane Belarus către Stația Spațială Internațională. Cînd mi s-a propus să particip, am înțeles imediat că este exact ce voiam și nu am putut refuza. Desigur, încă nu înțelegeam tot ce urma să mi se întîmple, dar oricum am acceptat. Sînt o persoană de genul: dacă am pornit pe acest drum, voi merge pînă la capăt. Așa s-a întîmplat.

Dar cine v-a propus, dacă nu e secret? Care a fost momentul decisiv în care ați hotărît să participați la program?

Deoarece participarea angajaților noștri la proiect a fost luată în considerare în cadrul companiei, se pare că de asta s-a ocupat departamentul de resurse umane, selectînd cu atenție candidații, întocmind liste conform unor criterii stricte. Faptul că aveai copii nu constituia un impediment. De exemplu, împreună cu mine la proiect a participat o colegă care avea la acel moment o fiică de un an și jumătate. Acest lucru nu a împiedicat-o să ajungă pe lista celor șase finaliste. Am mers împreună cu ea în Orașul Stelelor, am trecut testele și, în principiu, ea a ajuns la etapa finală. Prin urmare, faptul că avea copii nu a speriat pe nimeni. Deși toată lumea înțelegea că acest zbor ar putea fi un bilet într-o singură direcție.

Desigur, toate participantele erau demne, dar cred că noi, angajatele „Belavia”, eram mai pregătite. În ce sens? La fiecare doi ani, noi făceam antrenamente la baza Ministerului pentru Situații de Urgență din Borisov. Acestea includeau pregătire medicală pentru a acorda primul ajutor la bordul avionului, putem chiar să asistăm la nașteri, ne-au învățat totul. Apoi, era exersarea tuturor situațiilor de urgență și neprevăzute. Am stins un incendiu real într-o avion-machetă, am sărit iarna într-o piscină rece de pe aripa avionului… Adică, toate situațiile posibile, neprevăzute, de urgență, le exersam permanent. A fost o pregătire fizică și psihologică serioasă. Am înțeles cît de călite sîntem datorită unei situații care a avut loc pe 21 martie anul trecut. Da, a avut loc o anulare a lansării, dar acest lucru a demonstrat că starea mea psihologică este în limite normale, deoarece pulsul meu în momentul situației neprevăzute era de 66 de bătăi pe minut.

Cum a reacționat familia la decizia dumneavoastră? V-au susținut sau au fost șocați?

Eu m-am născut într-o familie obișnuită de muncitori și nu am avut niciodată printre cunoscuți piloți sau cosmonauți. Am parcurs singură tot acest drum. De aceea, cînd le-am spus părinților că voi lucra la o companie aeriană, a fost, bineînțeles, un șoc pentru ei. Ei înțelegeau perfect că va trebui să zbor. Petreceam pînă la 90 de ore pe lună în aer și ei erau foarte îngrijorați. După fiecare zbor îi sunam să le spun că am aterizat în siguranță și că totul este în regulă, deși, de fapt, am avut și situații de urgență reale.

Desigur, ei erau foarte îngrijorați. Am înțeles că dacă le-aș spune acum despre dorința mea de a zbura în spațiu… Probabil că îmi făceam mai multe griji pentru părinții mei decît ei pentru mine. De aceea, le-am spus despre asta abia la ultima etapă. Mă gîndeam: „Dar dacă nu voi trece? De ce să-i îngrijorez inutil?” Și iată, cînd am trecut examenul medical complet aici, în Belarus (noi, cei șase finaliști, am fost internați timp de două săptămîni, fiindu-ne examinat fiecare colțișor al corpului nostru, fiecare vas sangvin și os), și am înțeles că gata – merg în Orașul Stelelor – atunci, bineînțeles, le-am povestit părinților despre proiect și despre participarea mea. Ei știu că sînt o persoană foarte responsabilă și hotărîtă și nu are niciun sens să mă convingă să renunț.

Desigur, erau îngrijorați, dar m-au susținut foarte mult, pentru ceea ce le sînt extrem de recunoscătoare. Au venit să mă vadă în Orașul Stelelor cînd mă antrenam, au fost cu mine la lansare și la aterizare. În general, la fiecare etapă au fost alături, mă întîmpinau, mă însoțeau – erau mereu aproape.

Așadar, a venit momentul, 23 martie 2024, ați devenit prima femeie-cosmonaut belarusă. Ați conștientizat istoricitatea acestui moment?La ce v-ați gîndit, ce sentimente ați avut?

Da, desigur, încă la etapa de pregătire am conștientizat întreaga responsabilitate care îmi revenea. Căci nu eram doar fetița Marina care zbura în spațiu, eram primul cosmonaut al Republicii Belarus! Înțelegeam toată seriozitatea sarcinilor stabilite de statul nostru, de Academia Națională de Științe a Republicii Belarus și de Federația Rusă. Căci acest zbor este un proiect al Statului Unional, care presupune experimente comune și muncă pe stație. Prin urmare, desigur, am simțit întreaga povară a responsabilității și am înțeles că după zbor mă așteaptă o muncă enormă.

În aceste 14 zile de expediție cosmică, ce descoperiri științifice au fost făcute, dacă au fost făcute?Și, oricum, cu siguranță au existat descoperiri personale – care anume?

Acum mi se pare că tot acest drum, de la pregătire pînă la zbor și întoarcerea pe Pămînt, este o mare explozie, pe care nimic nu o poate eclipsa, poate doar nașterea unui copil, pentru că ambele sînt o minune. Faptul că am văzut cu ochii mei planeta noastră minunată nu poate fi redat prin nicio fotografie, prin niciun videoclip. Vezi această minune creată de Dumnezeu, pentru că altfel nu se poate explica.

Acolo este vid, nu este nimic, este un univers infinit, și, firesc, îți este frică cînd privești în acea beznă și înțelegi că nu are sfîrșit. Iar noi, pe Pămînt, sîntem ca în imponderabilitate, sîntem protejați de un strat subțire de atmosferă, și este foarte ușor și rapid să distrugi asta. În acest moment, conștientizezi toată valoarea a ceea ce avem, cît de mult trebuie să iubim, să prețuim și să protejăm acest lucru. Din păcate, oamenii astăzi distrug mai mult decît păstrează. Și doar de fiecare dintre noi depinde cum va fi ziua de mîine.

Adică, experiența personală vă ajută să transmiteți poziția Dumneavoastră oamenilor?

Da, categoric! Oamenii ascultă și văd rezultatele. În fiecare zi am mai multe întîlniri – cu colective de muncă, cu tinerii, este deosebit de important acum să vorbim cu tinerii…

Dar Dumneavoastră sînteți încă tînără!

Tocmai de aceea sînt un exemplu foarte bun pentru ei. Pentru că nu am crescut în condiții de seră, dar sînt o persoană obișnuită, simplă, la fel ca ei. Tocmai de aceea le transmit tinerilor ideea: totul stă în puterile lor! În fața voastră se pot deschide uși despre care nici măcar nu bănuiți. Eu însă nu m-am gîndit niciodată că pot zbura în spațiu, absolut niciodată, doar pentru că mă consider o persoană bună, ajut oamenii, mă străduiesc să mă dezvolt, să mă perfecționez în măsura posibilității. Și în ceea ce privește oportunitățile, spun mereu asta: cu președintele nostru, în țara noastră frumoasă, curată, bine întreținută, totul este posibil! Și președintele nostru a dovedit că un om obișnuit, simplu, poate atinge orice culmi. El a spus: „Cine va fi demn, cine va trece toate probele, acela va zbura”. Așa s-a întîmplat. Aceasta este dovada că oricine poate reuși, absolut oricine. Și în fiecare zi vorbesc despre asta cu tinerii – să tindă, să nu se teamă, să creadă în ei înșiși, să cadă, dar să se ridice și să meargă mai departe…

Și văd deja rezultate. Cînd părinții vin la mine și-mi povestesc că, de exemplu, copilul nu voia să învețe, stătea în telefon, dar acest zbor l-a „declanșat” și a vrut să devină cosmonaut. Și el înțelege ce trebuie să facă pentru asta. A început să facă sport, să ducă un stil de viață sănătos, a început să învețe mai bine. Și chiar dacă nu va deveni cosmonaut, este deja pe drumul cel bun, deja se va regăsi, va avea deja un cerc bun de prieteni și, în orice caz, va deveni un om bun. Cred că este un rezultat bun.

După zbor, vi s-a acordat titlul de Erou al Republicii Belarus. Cum ați perceput această distincție, ce înseamnă ea pentru dumneavoastră?

N-aș fi crezut niciodată că destinul îmi va oferi o asemenea șansă! Și asta înseamnă că sunt pe drumul cel bun în viață! Pe șase aprilie am aterizat, iar pe nouă a fost semnat decretul de acordare a distincției. Dar încă nu știam de ea, și abia pe 11 am ajuns la Minsk. Știam că urma o întîlnire cu președintele, dar nu știam de distincție. Pentru mine, desigur, a fost o surpriză enormă! Sincer, nu mă simțeam încă foarte bine: dacă capul era mai mult sau mai puțin limpede și clar, corpul nu mă asculta. După aterizare, am învățat din nou să merg și cu greu îmi puteam ține echilibrul: cînd mă așezam, cădeam imediat într-o parte, nu-mi puteam menține coordonarea.

Am ajuns la Minsk însoțită de un medic, într-un dispozitiv special „Centaur”, care menține presiunea în partea inferioară a corpului. Pentru prima dată după zbor, am încălțat tocuri și am mers prin coridoarele reședinței președintelui, ușor clătinîndu-mă. Și cînd stăteam, deja îmi tremurau și picioarele și mîinile, și totul pe lume. În primul rînd, desigur, eram foarte emoționată, în al doilea rînd, corpul era încă foarte relaxat. Cînd a venit momentul culminant și a trebuit să mă ridic, mi-a fost frică să nu cad imediat ce mă ridic. Dar am spus „Tatăl Nostru” și am plecat.

Desigur, a fost unul dintre momentele culminante ale vieții mele: să primesc cea mai înaltă distincție a statului nostru, și încă din mîinile președintelui! Și cînd m-am apropiat, și președintele mi-a prins „Steaua Eroului”, emoțiile pur și simplu m-au copleșit. Împreună cu mine plîngea toată administrația prezidențială, toată familia și apropiații mei care erau în acel moment alături. Am udat cu lacrimi „Steaua” și mîinile președintelui, pentru că într-adevăr conștientizam întreaga măreție a acestui moment. Din exterior pare că este frumos și ușor. De fapt, este un drum greu și o muncă grea. Am înțeles cum a fost și pentru președinte. Și el era foarte îngrijorat, cred, chiar la fel de mult ca părinții mei, căci este o responsabilitate enormă – să trimiți un copil în spațiul cosmic! Slavă Domnului, totul s-a întîmplat! Am îndeplinit tot programul științific, toate experimentele.

Iar pe 12 aprilie, chiar de Ziua Cosmonauticii și a doua zi după decorare, am sosit la Moscova, unde a avut loc o întîlnire la Kremlin. Eram patru: Oleg Viktorovici Novițki, comandantul echipajului, eu, președintele nostru Aleksandr Grigorievici și Vladimir Vladimirovici Putin. Am discutat despre zbor. Și a fost foarte neașteptat să aud din gura lui Vladimir Vladimirovici invitația de a rămîne în detașamentul de cosmonauți și de a continua munca cu normă întreagă, posibil să zbor a doua oară în spațiu, într-o expediție mai lungă – de șase luni sau de un an. Evident, am mulțumit pentru oportunitatea oferită, pentru încredere, dar am decis să rămîn pe Pămînt, să lucrez pentru binele statului meu.

Deci nu intenționați să zburați a doua oară deocamdată?

Dacă Patria îmi va spune să zbor, desigur, voi zbura, slavă Domnului, am experiență și sănătate. Dar nu voi ridica mîna, pentru că este într-adevăr un drum greu, iar următorul zbor va fi deja în condiții generale. Pentru primul zbor, un cosmonaut se pregătește de la 5 la 12 ani. Este un drum foarte greu, de fapt. În fiecare zi să te menții în formă, să-ți monitorizezi sănătatea, să nu-ți permiți sporturi extreme. Pentru că există situații care pun cruce pe toate eforturile de mulți ani. De exemplu: cu doar două săptămîni înainte de plecarea la Baikonur, un cosmonaut a ieșit la plimbare cu cățelușul. Cățelușul – în tufișuri, o creangă – în ochi și gata. A fost înlăturat de la zbor. Iar omul se pregătise 12 ani! Nu știu cum aș fi trecut prin asta. Este cine să zboare, nu le voi lua pîinea altor oameni care au într-adevăr nevoie de asta. Eu am zburat deja, am făcut totul, am văzut totul. De aceea, vom lucra pe Pămînt.

Marina Vitalievna, așa o întrebare. Cosmonautica este considerată în mod tradițional o profesie pentru bărbați, în afară de Savițkaia și Tereșkova, cred că nu au mai fost alte femei-cosmonauți. De aceea, este interesant – cum este să fii femeie într-un astfel de domeniu?V-ați confruntat cu stereotipuri legate de dumneavoastră? Cum V-a primit echipa, acei „bărbați”?

De fapt, nu sîntem atît de puține pe cît ar părea. De exemplu, eu sînt deja al 618-lea cosmonaut din lume și a 76-a femeie-cosmonaut. Da, imaginați-vă – femeile zboară și ele, deși în număr mai mic. În principal, acestea sînt astronaute americane, ale noastre au fost mai puține ca număr. În spațiu nu este nevoie de forță. Acolo poți ridica o tonă cu un deget. Dar femeile au dovedit că sînt demne, pot face totul nu doar corect și bine, dar și frumos.

Cred că, în principiu, toți merită asta. Și dacă poți într-adevăr să suporți toate acestea, pentru că suprasarcina, desigur, este percepută puțin mai greu de organismul femeii și poate fi dăunătoare pentru sănătatea acesteia. Poate de aceea majoritatea cosmonauților sînt bărbați. Dar, în orice caz, am îndeplinit totul, am făcut totul, și m-am simțit bine, chiar mai bine decît unii bărbați.

În ceea ce privește atitudinea… Mai degrabă, nu bărbații, dar eu mi-am subliniat particularitatea, ca fată, ca gospodină. Plecînd de la stație, am înțeles că băieții nu au reușit să facă curățenie, deoarece era weekend – sîmbătă și duminică. De obicei sîmbăta se face curățenie pe stație. Dar am sosit și am cam dat peste cap programul tuturor, am lucrat fără weekend.

Cînd eu mi-am terminat toată munca, m-am uitat în jur: „Așa, ce avem aici? E cam murdar, toate ventilatoarele sînt înfundate”. Și le-am spus băieților: dați-mi un aspirator, cîrpe, o să fac curățenie aici. În general, am vrut să curăț un singur segment, dar pînă la urmă am curățat totul, inclusiv întregul segment rusesc. Și cu conștiința curată, cu sentimentul datoriei îndeplinite, că am făcut ordine, am zburat acasă.

Ați avut anumite ritualuri speciale în timpul zborului? Poate ați luat cu Dumneavoastră vreo amuletă?

Sînt o persoană ortodoxă, deci nu am amulete. Cu mine în zbor am avut o cruciuliță la gît și o iconiță a Maicii Matrona – am fost la ea înainte de zbor, am rugat-o, m-am rugat: dacă sînt demnă, dacă voi îndeplini totul corect și bine, dacă trebuie, atunci să fie așa. După zbor am venit din nou la ea, i-am mulțumit. Am luat cu mine o mică Evanghelie și icoane – protectorii mei permanenți. Le-am agățat în cabina mea și m-au protejat permanent. De asemenea, am avut cu mine drapelul național al Republicii Belarus, drapelele Comitetului Olimpic și ale Academiei Naționale de Științe. Desigur, am luat fotografii de familie și din copilărie, precum și simbolul Belarusului – barza noastră. Avînd în vedere că pe stație se putea lua doar un kilogram de lucruri personale, nu prea ai cum să iei multe lucruri.

Mulțumesc foarte mult! Dumneavoastră invitați-ne, iar noi în măsura posibilității vom vizita țara dumneavoastră. Invitați-ne deodată împreună cu Oleg Viktorovici Novițki – avem deja o tradiție bună de a călători împreună, așa că va fi minunat.

Interviu pregătit de Svetlana Derevșikova

Redacția site-ului Noi.md mulțumește Ambasadei Republicii Belarus în Moldova pentru ajutorul acordat în realizarea interviului.

Preluat de la: Noi.md