Studiul, publicat în revista Anthropological Archaeology, combină metode avansate pentru a stabili dacă incendiul a fost accidental, un act de violență sau parte a unui ritual de reînnoire.
Locuința, denumită Casa 1, făcea parte dintr-o așezare din epoca fierului (între anii 900 și 400 î.Hr.). Cercetătorii au descoperit că interiorul său era acoperit cu un strat de cenușă de pînă la 4 cm, cu urme de cărbune, unelte din fier și fragmente de ceramică arsă. Analizele au confirmat că temperatura incendiului a atins 700°C, suficient pentru a prăbuși acoperișul, a înroși pereții din chirpici și a topi parțial podeaua de lut.
În studiu se menționează că focul a fost atît de intens, încît casa semăna cu un cuptor de ardere a ceramicii. La scurt timp după incendiu, locuitorii au acoperit casa cu straturi de chirpici ars și cenușă, aranjate metodic astfel încît podeaua să se înalțe cu aproximativ 60 cm. O parte din material provenea chiar din pereții casei, iar o altă parte, posibil, din alte clădiri ale așezării.
Cercetătorii propun mai multe ipoteze privind cauzele incendiului. Este posibil ca în zonele comune să se fi acumulat gunoaie și cenușă, necesitînd ridicarea nivelului podelei pentru a menține accesul în locuință. Incendierea și acoperirea cu chirpici ar fi permis nivelarea solului și pregătirea casei pentru o nouă etapă de locuire, explică ei.
Sau, asemenea multor culturi antice, incendierea locuinței putea semnifica sfîrșitul vieții utile a casei sau chiar al vieții locuitorilor. Cercetătorii sugerează că ar fi putut fi un act simbolic – o încheiere și un nou început. Prezența unor obiecte de valoare (precum un cuțit de fier) în stratul de cenușă susține această idee, transmit
Chiar și arderea chirpiciului pentru întărirea și reutilizarea lui, o practică documentată și în alte situri, este considerată posibilă. Aceasta era, spun autorii, o formă timpurie de economie circulară preistorică.
Pentru a ajunge la aceste concluzii, echipa a analizat secțiuni subțiri ale podelei la microscop, identificînd cenușă, cărbune și fragmente de chirpici. Apoi au studiat modul în care căldura a modificat mineralele magnetice din lut, confirmînd temperaturile ridicate. În cele din urmă, au cartografiat distribuția blocurilor de chirpici și au constatat că cele mai mari fuseseră așezate primele, lîngă pereți – dovadă a unei lucrări organizate.
De asemenea, cărbunele păstrat a arătat că acoperișul fusese realizat din pin și stejar de piatră – specii comune în zonă. Interesant este că unele fragmente purtau urme de insecte, indicînd că structura era deja veche la momentul incendiului.
Casa 1 nu este singura locuință arsă din Cerro de San Vicente. Alte case de pe același sit prezintă o succesiune similară – incendiere, acoperire cu chirpici și reconstruirea podelelor – indicînd o tradiție arhitecturală de durată în regiunea rîului Duero în epoca fierului.
Cercetarea subliniază că aceste case nu au fost abandonate, ci transformate. Incendiile și reconstrucția reflectă o relație dinamică cu spațiul locuit, în care focul era mai degrabă un instrument decît o catastrofă.
Studiul ajunge la concluzia că incendierea Casei 1 a fost intenționată și parte a unui proces de reînnoire: focul și acoperirea cu chirpici au fost etape strîns legate și executate rapid. Practica avea motivații practice – cum ar fi ridicarea podelei – dar și un sens cultural profund, legat de continuitatea vieții domestice.
Deși întrebările rămîn – a fost un ritual? o tehnică de construcție? – descoperirea evidențiază faptul că focul nu era doar distructiv, ci și un element-cheie în viața acestor comunități.
Preluat de la: Noi.md