La peste un secol de la votul istoric al Unirii al Sfatului Țării din anul 1918 și la trei decenii de la destrămarea URSS, tema Unirii Republicii Moldova cu România continuă să polarizeze, să inspire sau să înspăimânte. Nu din cauza unei neînțelegeri a trecutului, ci din cauza unei confruntări asupra viitorului. Acest articol nu este (neapărat) o pledoarie pentru Unire, sau împotriva ei. Este mai degrabă o invitație la luciditate.
Trăim într-un spațiu geopolitic în care istoria a fost constant instrumentalizată, iar identitatea – negată, impusă sau rescrisă, în funcție de interesele imperiului sau ale regimurilor dominante. În cazul Republicii Moldova, identitatea românească a fost nu doar contestată, ci sistematic negată, atât în perioada sovietică, cât și în discursurile oficiale de după 1991 care au perpetuat mitul „moldovenismului” ca alteritate față de românitate. Această negare a creat un teren fertil pentru mituri geopolitice și loialități false.
Unirea, astfel, nu mai este o problemă strict istorică sau constituțională. Ea este o temă geopolitică, simbolică și strategică, încărcată de traume colective, propagandă și manipulări. De aceea, am considerat necesar ca în acest articol să încercăm să deconstruim miturile geopolitice, atât cele antiunioniste promovate de Federația Rusă și de actorii locali afiliați intereselor sale, cât și cele romantic-naționaliste care pot deforma realitatea și fragiliza proiectul european al Republicii Moldova.
Articolul nu promite răspunsuri definitive. El își propune să ofere unelte de gândire critică, o cartografie a narațiunilor geopolitice și o analiză a felului în care ele influențează deciziile politice, percepțiile publice și parcursul strategic al Moldovei.
Ne adresăm atât cercetătorilor și decidenților politici, cât și acelora care, dincolo de sloganuri și ideologii, doresc să înțeleagă adevărata miză a Unirii: nu doar contopirea a două state, ci și afirmarea unui proiect comun de libertate, securitate și modernitate.
De ce mitologie și de ce geopolitică?
Dezbaterile privind Unirea României cu Republica Moldova au fost marcate nu doar de argumente politice, economice sau istorice, ci mai ales de un strat consistent de mituri, simboluri, percepții distorsionate și construcții narative, care acționează asemenea unor reflexe geopolitice preluate, reciclate și reactivate în diverse conjuncturi. Acestea nu sunt doar expresii ale propagandei, ci forme de mitologie geopolitică – o realitate ideologică care modelează reprezentări colective, frici identitare și imaginații strategice.
Termenul de „mitologie geopolitică” poate părea contradictoriu la prima vedere, întrucât combină două domenii aparent opuse: geopolitica – ca analiză a raporturilor dintre spațiu, putere și interese – și mitologia – ca ansamblu de narațiuni simbolice, uneori iraționale, dar profund formative. În realitate, acest concept exprimă tocmai modul în care actorii politici și societățile interpretează și proiectează geopolitica prin intermediul miturilor colective.
Astfel, mitologia geopolitică desemnează ansamblul de narațiuni, simboluri, teze și temeri prin care o societate își reprezintă poziția în lume, raportul cu vecinii, cu trecutul și cu spațiul. Nu este vorba doar despre propagandă, ci despre structuri mentale recurente, adesea inconștiente, care influențează deciziile politice și identitare. În cazul Republicii Moldova, aceste mitologii sunt alimentate de memoria sovietică, de narațiuni rusești imperiale, de proiecte unioniste idealizate, dar și de pragmatismul diplomatic occidental. Miturile vin din toate direcțiile: Rusia, Occident, Chișinău, București. Ele se ciocnesc, se suprapun și creează o perdea de ambiguitate, adesea intenționat cultivată.
Scopul prezentului articol este acela de a deconstrui aceste mitologii geopolitice, de a le identifica structura, originea și rolul politic. Chiar dacă poate părea a fi drept o pledoarie unionistă, articolul își propune o clarificare a terenului mental în care subiectul Unirii este manipulat, distorsionat și blocat. Este un efort de igienă discursivă, necesar într-o epocă în care narațiunea contează aproape mai mult decât faptele.
1. Războiul terminologiei: : Limbajul ca armă geopolitică
Pierre Bourdieu spunea: „Cuvintele nu doar descriu realitatea. Ele o creează.” Modul în care URSS a instrumentalizat terminologia legată de Unirea Basarabiei cu România în anul 1918 confirmă pe deplin această afirmație.
De-a lungul secolului XX și în perioada post-sovietică, disputa privind legitimitatea Unirii Basarabiei cu România nu s-a purtat doar pe frontul istoric și diplomatic, ci și în câmpul semantic. Cuvintele folosite pentru a descrie evenimentele din 1918 – ocupație, anexare, intervenție, eliberare, reunificare – au fost profund ideologizate. Nu doar faptele au fost reinterpretate, ci și limbajul care le însoțește a devenit o unealtă de construire sau deformare a realității istorice.
Înainte însă să deconstruim termenii-cheie folosiți în războiul terminologiei și să arătam cum acesta este, de fapt, un capitol vital al mitologiei geopolitice a Unirii să ne oprim asupra termenului de „ocupare” ca exemplu de ”terminologie contaminată”
Termenul „ocupare” este un exemplu clasic de cuvânt polisemantic, ideologic și contextualizat istoric, care și-a modificat nu doar utilizarea, ci și încărcătura emoțională și politică în funcție de cine l-a rostit, în ce epocă și cu ce scop. Pentru a nu nimeri în capcana lui terminologică, analiza termenului „ocupare” trebuie să distingă între sensul său militar strict, utilizarea juridico-politică, și exploatarea sa propagandistică. Să detaliem aceste sensuri.
Sensul militar tehnic: „ocuparea unui teritoriu”.
Pentru militari și în limbajul operațional (inclusiv în documentele Marelui Cartier General din 1918), „ocuparea” desemna pur și simplu: intrarea în posesie fizică a unui teritoriu în scop tactic sau strategic, fie asigurarea controlului asupra unei zone, a infrastructurii, a nodurilor de comunicații etc. Era un termen neutru și descriptiv, lipsit de judecată morală. De exemplu, „ocuparea unui cap de pod” nu implică neapărat o agresiune. Armata Română, în jurnale operative, folosea formula „ocuparea Chișinăului” în același sens în care o folosea când nota „ocuparea Sibiului” sau „ocuparea Budapestei” în 1919. Este pură terminologie de stat-major.
Sensul juridico-politic: „ocupație străină” = lipsă de suveranitate
În dreptul internațional, în special după Convențiile de la Haga și Geneva, termenul „ocupare” capătă o semnificație mai precisă: Este vorba despre prezența forțelor armate ale unui stat pe teritoriul altui stat fără consimțământul legitim al acestuia. Exemplu elocvent în acest sens, este prezența trupelor ruse în Transnistria, fară acordul statului de reședință (Republica Moldova). În asemenea caz, „ocupația” este „străină”, dat fiind faptul că suveranitatea statului ocupat este suspendată temporar.
În cazul Basarabiei în 1918, nu putem vorbi de ocupație juridică, pentru că Republica Democratică Moldovenească, pe de o parte, a solicitat intervenția, pe de altă parte, nu exista un stat suveran asupra căruia România să fi impus un regim de ocupație (Imperiul Rus se dezintegra, iar R.D.M. nu era recunoscut internațional ca entitate deplin suverană).
Sensul ideologic sovietic: „ocupare” = agresiune, imperialism, exploatare
În această formă, termenul „ocupare” devine un concept ideologizat și manipulabil, folosit de istoriografia sovietică pentru a construi o narațiune antiromânească: România ar fi fost „un stat burghezo-moșieresc agresor”; Armata română ar fi fost o „forță de ocupație capitalistă”; Basarabia ar fi fost „smulsă cu forța de la mama Rusie”.
Acest limbaj a fost instituționalizat prin educația sovietică în RSS Moldovenească, în manuale, filme, muzee și discurs public. A devenit o memă istorică greu de dezrădăcinat, în special în spațiul postsovietic.
Fiind deturnat și contaminat semantic, în spațiul public al Republicii Moldova (și nu numai), cuvântul „ocupare” este, astăzi, rareori perceput în sensul său militar tehnic. El poartă aproape întotdeauna stigmatul ideologic al propagandei sovietice.
Chiar și oameni educați pot fi influențați subconștient de această conotație, mai ales dacă nu sunt specializați în istorie militară sau drept internațional. Așa se explică de ce folosirea termenului „România a ocupat Basarabia” este atât de inflamatorie, deși, tehnic vorbind, el putea fi cândva neutru.
Deci, pentru a ieși, astăzi, din capcana limbajului ideologic, avem nevoie de o resemantizare controlată a limbajului istoric. Ca parte a efortului de demitizare geopolitică, este crucial să reinterpretăm termenii contaminați de ideologie (precum ocupare, anexare, imperialism), să contextualizăm istoric și juridic folosirea acestor termeni și să propunem alternative corecte, argumentate și raționale: „intervenție legitimă”, „misiune de stabilizare și protecție”, „sprijin militar acordat unei republici românești aflate în colaps”, „acțiune de securizare a teritoriului național istoric în fața anarhiei bolșevice”.
Această clarificare terminologică este un pas necesar pentru un discurs istoric sănătos, capabil să distingă între fapte, propagandă și mituri.
2. Narațiunile rusofile: Unirea = anexare, agresiune, pericol existențial
Mitologia rusofilă a unirii în Republica Moldova este produsul unui proces sistematic de propagandă sovietică înrădăcinată în manuale, discursuri oficiale și cultură populară timp de peste o jumătate de secol. Narațiunea dominantă prezintă intervenția trupelor române în Basarabia drept „ocupare”, iar Unirea din 1918 ca o „anexare ilegală”.
Ocupare vs. Intervenție legitimă
Termenul „ocupare” a fost și rămâne cel mai frecvent utilizat de către istoriografia sovietică și moldovenistă pentru a desemna intrarea Armatei Române în Basarabia în ianuarie 1918. Această alegere terminologică are o funcție clară:delegitimarea acțiunii României și prezentarea ei ca agresor. Știm, însă, că realitatea istorică documentată contrazice această narațiune pentru care termenul nu poate fi aplicat în cazul intrării trupelor române în Basarabia.
După prăbușirea regimului țarist și proclamarea Republicii Democratice Moldovenești, Basarabia era cuprinsă de haos și anarhie. Retragerea Armatei Ruse de pe front, combinată cu dezertările masive, jafurile și insubordonarea generalizată a trupelor bolșevizate, a creat un climat de insecuritate extremă, în care autoritatea Sfatului Țării era fragilă, iar administrația locală era paralizată. În acest context, conducerea legală a Republicii a solicitat intervenția militară a României pentru restabilirea ordinii.
Trupele române, sub comanda generalului Ernest Broșteanu, au intrat în Basarabia la începutul lui ianuarie 1918 și au reușit – fără excese – să securizeze Chișinăul, Tighina, Bălți și alte orașe. Această intervenție s-a desfășurat cu un profesionalism și o disciplină militară recunoscută, ceea ce a permis: evitarea unor confruntări majore cu populația civilă; neutralizarea garnizoanelor bolșevizate fără excese; restabilirea liniilor feroviare și a comunicațiilor esențiale. Acțiunea a fost conformă cu dreptul internațional și cu practica europeană în situații de colaps statal.
Deci termenul „ocupare” în cazul intervenției trupelor române în Basarabia este inadecvat din cel puțin patru motive: 1) Trupele române au intrat în Basarabia la cererea expresă a autorităților legale – Sfatul Țării și guvernul Republicii Democratice Moldovenești; 2) România nu a desfășurat o campanie de cucerire, ci o operațiune de restabilire a ordinii într-un teritoriu românesc istoric aflat în haos; 3) Administrația civilă locală a fost menținută și întărită, nu înlocuită de una românească impusă; 4) Populația majoritar românească a Basarabiei a susținut sau acceptat cu speranță intervenția.
Anexare vs. Unire prin voință politică exprimată democratic
Termenul „anexare” sugerează o impunere unilaterală a unei decizii teritoriale de către un stat puternic asupra unuia mai slab, fără consimțământul populației sau reprezentanților legitimi. Propaganda sovietică și retorica rusă contemporană folosesc acest termen pentru a sugera o acțiune imperialistă din partea României în 1918. Dar faptele spun altceva: Unirea a fost decisă de Sfatul Țării, un organism reprezentativ ales în condițiile revoluției democratice post-țariste; votul din 27 martie 1918 a fost precedat de dezbateri, propuneri și amendamente (inclusiv cele privind autonomia și reforma agrară); ulterior, decizia a fost ratificată de Parlamentul României, întărind caracterul legal și constituțional al Unirii. Este vorba, așadar, nu de anexare, ci de act de voință politică exprimată democratic, într-un context de autodeterminare națională.
Imperialism românesc vs. Solidaritate națională
Narațiunea sovietică a inventat conceptul de „imperialism românesc”, prezentând România Mare ca un stat expansionist. Acest concept este un construct propagandistic importat direct din vocabularul cominternist. El a fost folosit pentru a acuza România Mare de comportament expansionist, ignorând faptul că România nu avea ambiții coloniale în afara spațiului locuit majoritar de români, că Unirea nu a fost impusă militar, ci solicitată de elitele locale din Basarabia, Bucovina și Transilvania. În sfârșit, că România a fost una dintre țările cel mai afectate de război și de pierderi umane, nefiind în poziția unui hegemon regional. Termenul alternativ corect și onest este solidaritate națională – ideea unei reîntregiri a unui spațiu cultural și etnic comun, dezmembrat anterior prin tratate internaționale (1812) și politici de deznaționalizare.
Mitul „Rusiei ocrotitoare”
Conform acestui mit din narațiunea rusofilă Rusia (sau URSS) este „fratele mai mare” protector, iar România este agresorul istoric. Armata Sovietică este mitologizată, iar intrările trupelor sovietice în Basarabia în 1940 și apoi în 1944 sunt prezentate drept acte de eliberare a „poporului moldovenesc” de sub „jugul românesc”.
Astăzi, acest narativ, perpetuat de actori precum Partidul Comuniștilor, Partidul Socialiștilor și mass-media pro-Kremlin (NTV, Primul Canal Moldova, Sputnik), insinuează că orice apropiere de România este un act de trădare națională, o reînviere a trecutului fascist românesc și un risc de reîncepere a conflictului armat, mai ales în Transnistria.
Acest discurs este consolidat de intervențiile periodice ale oficialilor ruși, inclusiv ale Ministerului de Externe al Federației Ruse, care avertizează despre „tentativele de subminare a statalismului moldovenesc”.
Teza moldovenismului primar și a „națiunii moldovenești”
O dimensiune esențială a mitologiei rusofile este teoria „națiunii moldovenești”, complet separată de cea română. Această idee, sprijinită de Moscova încă din secolul XIX și promovată agresiv în perioada sovietică, susține că moldovenii au origine, limbă și istorie diferită de români. Prin această narațiune, unirea devine un act de asimilare forțată, iar statalitatea moldovenească – o realitate istorică independentă, veche și suverană. În acest cadru, România apare ca un agresor expansionist, iar apărarea „identității moldovenești” capătă o valoare existențială.
Alimentați de această narațiune, în ultimul timp, pe rețelele sociale se propagă intens ideea unei ”Moldove Mari”, care ar include nu doar Republica Moldova, ci și Moldova românească din stânga Prutului și teritoriile din Basarabia trecute, în anul 1940, la Ucraina. Rădăcinile narațiunii duc la Kremlin. E suficient să amintim că Președintele Putin ia înmânat la Kremlin, în ianuarie 2017, președintelui Dodon „Harta Moldovei şi Basarabiei” gravată de Bartolomeo Borghi în anul 1789 şi publicată în prima ediţie a Atlante Geografico, din anul 1790. Harta înfățișează Principatul Moldovei, inclusiv Basarabia istorică, Bucovina, precum și o parte din Dobrogea. După ce a primit harta din mâinile lui Putin, Dodon le-a spus jurnaliștilor ruși că „jumătate din teritoriul actual al României este moldovenesc”, iar în cadrul unei conferințe de presă susținute la sediul agenției rusești de presă TASS Dodon și-a exprimat regretul că în 1812 Imperiul Rus nu a anexat întreg teritoriul Moldovei, ci s-a oprit la Prut. „Dacă Imperiul Rus nu s-ar fi oprit la Prut, am fi avut acum o Moldovă întregită”, a spus el.
Asimilarea unioniștilor cu „fasciștii”
Un element esențial al mitologiei rusofile este demonizarea curentului unionist, asimilat cu extrema dreaptă, cu legionarii, cu fascismul interbelic sau cu trădarea națională. Orice apel la unire este interpretat nu ca un proiect politic legitim, ci ca o tentativă de revizionism, susținută de „forțe externe” (UE, NATO, SUA).
Această tactică are un dublu rol: descurajează dezbaterea rațională și justifică prezența continuă a Rusiei ca „garant al păcii” în regiune. Ea se regăsește în discursul unor politicieni moldoveni, dar și în narațiunile oficiale ale Transnistriei.
3. Narațiunile unionismului radical: Unirea ca destin.
Una dintre cele mai persistente narațiuni în discursul unionist românesc este ideea că unirea Republicii Moldova cu România ar reprezenta o „reîntregire firească” a națiunii române. Această teză are rădăcini istorice adânci, fiind alimentată de traumele amputărilor teritoriale din 1940 și de idealul național cultivat în perioada interbelică. Ea operează însă cu o esențializare periculoasă a ideii de națiune – ca un dat natural și imuabil – ignorând realitățile geopolitice, etnice, lingvistice și identitare ale secolului XXI.
Mitul „reîntregirii firești” – între ideal și ignoranță strategică.
Acest mit sugerează că unirea este o formă de restabilire a unui „dat istoric”, fără a lua în calcul dinamica schimbărilor sociale din ultimele decenii în Republica Moldova – de la consolidarea unei identități civice moldovenești (în prezent promovată asiduu de partidul de guvernământ) la influența masivă a mass-mediei ruse sau la procesul de europenizare instituțională.
Această narațiune creează o așteptare mesianică: Unirea nu este un proiect politic, negociabil și de construit prin efort diplomatic și consens social, ci o „întoarcere la normalitate” care va surveni inevitabil. Așteptarea pasivă și apelul la fatalism istoric pot duce însă la dezamăgire și dezangajare civică. În loc de o strategie lucidă, rămâne doar speranța. Este necesară o regândire strategică a limbajului pro-unionist, care să includă nu doar invocarea trecutului comun, ci și asumarea prezentului: diferențe de mentalitate, reforme necesare, strategii instituționale și securitate.
Tăcerea asupra diferențelor – o strategie riscantă
Un alt aspect problematic al narațiunii unioniste radicale (sau poate naive?) este ignorarea sau negarea diferențelor culturale, mentale și instituționale acumulate în anii de ocupație sovietică și în decursul celor peste 30 de ani de independență a Republicii Moldova. În această perspectivă, moldovenii sunt adesea prezentați drept „români rătăciți” sau „înstrăinați temporar”, iar realitățile istorice și culturale trăite de aceștia sunt considerate accidente sau deviații.
Această abordare dacă nu neagă, cel puțin minimalizează legitimitatea unei identități moldovenești regionale (nu identitare) și îi discreditează pe cei care, fără a respinge legătura cu România, nu aderă la proiectul unionist. În loc să încurajeze un dialog onest despre convergențe și divergente, această strategie cultivă resentimente și suspiciuni. Acest lucru s-a văzut mai ales cu ocazia alegerilor prezidențiale de anul acesta când românii din Basarabia cu cetățenie română au votat puțin diferit decât în țară.
În plan politic, acest tip de discurs contribuie la polarizare românilor. Partidele pro-europene, dar care nu susțin deschis unirea, sunt acuzate de „trădare” sau de „complicitate cu Moscova”, în timp ce orice apel la echilibru devine suspect. În esență, narativul unionist devine astfel exclusivist și reducționist.
Idealizarea României – între mit și dezamăgire
Un alt element central este proiectarea unei imagini ideale României (în special din perioada interbelică) ca model civilizațional perfect. Astăzi România este descrisă ca fiind salvator inevitabil al Moldovei, ca țară membră a UE și NATO care ar oferi automat cetățenilor R. Moldova siguranță, bunăstare și modernitate. Această imagine contrastează adesea cu percepțiile reale ale cetățenilor moldoveni, care observă cu realism problemele României: corupție sistemică, inegalități sociale, slaba calitate a unor servicii publice.
Idealizarea României poate funcționa pe termen scurt ca instrument de mobilizare simbolică, dar ea devine contraproductivă când este confruntată cu realitatea. În locul unei abordări critice și realiste, se produce o ruptură între discurs și experiență, iar unioniștii riscă să piardă contactul cu publicul larg.
Neînțelegerea geopoliticii regionale
Una dintre cele mai mari slăbiciuni ale narațiunii unioniste radicale este subestimarea completă a factorului geopolitic. Deși Federația Rusă consideră spațiul post sovietic o zonă de influență legitimă și reacționează agresiv la orice mișcare percepută drept „expansiune occidentală”, narațiunea unionistă tratează unirea ca pe o chestiune internă, de „rectificare a granițelor”.
Această ignoranță strategică este periculoasă. Republica Moldova nu este un spațiu izolat, iar orice modificare a statutului său teritorial are implicații regionale majore. Ignorarea actorilor internaționali, a riscurilor și a posibilelor reacții ostile este o formă de orbire geopolitică. Republica Moldova nu este izolată – iar schimbarea statutului său teritorial are implicații internaționale majore.
În concluzie, narațiunile unioniste radicale sunt animate de idealism sincer, dar suferă de lipsa unei strategii coerente, negarea diferențelor, idealizarea excesivă a trecutului și de absența unei reflecții geopolitice mature.
Ele pot mobiliza emoțional, dar nu oferă un proiect realist și incluziv. Astfel, deși se proclamă patriotice, aceste discursuri riscă să fragmenteze și mai mult societatea românească.
4. Mitul Unirii ca reparație istorică.
Una dintre cele mai încărcate emoțional narațiuni din discursul unionist este cea a Unirii ca reparație istorică. În acest registru, Unirea nu este prezentată ca un proiect de viitor, ci ca o răzbunare legitimă asupra unei nedreptăți istorice: răpirea Basarabiei în 1812 și din nou în 1940, „trădarea” din 1944, abandonul din 1947 etc. Această retorică folosește frecvent termeni juridici și morali: „drept istoric”, „injustiție geopolitică”, „repararea granițelor”, „restabilirea adevărului”. Se invocă tratate, crime ale regimului sovietic, suferințele deportaților și pierderile de suveranitate, într-o narațiune a suferinței și compensării.
O paradigmă restauratoare, nu constructivă
Problema cu acest discurs este că, deși justificabil moral, el funcționează în termeni revanșarzi și restauratori, specifici secolului XIX. În contextul geopolitic actual, în care stabilitatea frontierelor este normă internațională, revendicarea teritoriilor sub această formă riscă să submineze credibilitatea oricărui proiect unionist.
Mitul reparației istorice transformă existența Republicii Moldova într-un „accident al istoriei” care trebuie corectat. Ea desconsideră orice realizare politică, instituțională sau identitară a Moldovei post-sovietice, tratând statalitatea sa drept o prelungire ilegitimă a ocupației sovietice. Astfel, cetățenii moldoveni care susțin statalitatea sunt percepuți ca părtași la o trădare, iar clasa politică moldovenească este văzută prin lentila suspiciunii permanente – lipsiți de conștiință națională, manipulați de Moscova sau chiar colaboraționiști.
Această viziune nu lasă loc compromisului, cooperării sau dialogului. Ea cere anularea totală a prezentului în numele trecutului, fapt ce poate duce la rupturi sociale și la radicalizarea dezbaterii publice.
Mitul unirii ca reparație istorică are un caracter romantic și sacralizat. Este un ideal care transcende voința politică, voința poporului sau considerentele strategice. Astfel, el devine indiscutabil, ca un „adevăr” ce nu trebuie explicat, ci recunoscut, aproape religios.
Această abordare duce la o serie de contradicții: respinge legitimitatea referendumului sau a dezbaterii democratice dacă rezultatul nu e unirea, elimină din discurs complexitatea contextului internațional actual, transformă un proiect geopolitic într-un act mesianic, iar opoziția la el devine automat o formă de trădare.
Această sacralizare a trecutului pune în umbră responsabilitatea prezentului: construirea de punți, armonizarea instituțiilor, negocierea condițiilor sociale și geopolitice ale unui eventual proiect comun.
Instrumentalizarea suferinței
În contextul „reparației istorice” trebuie privită și încercarea de a instrumentaliza tragediile prin care a trecut populația din Basarabia aflată sub ocupație sovietică.
Deși memoria victimelor deportărilor, foametei organizate sau a Gulagului este una reală și profund dureroasă, ea este adesea instrumentalizată în acest tip de discurs reparatoriu pentru a susține ideea că singura formă de „reparare” a acestor suferințe este unirea. Această formulă ignoră faptul că suferințele au afectat nu doar românii basarabeni, ci și ucraineni, evrei, găgăuzi, ruși, precum și faptul că Unirea nu este singura cale de restituție morală și memorie istorică, politicile de memorie nu se confundă cu proiectele de frontiere.
Această instrumentalizare riscă să banalizeze tragedia, reducând-o la un pretext geopolitic, în loc să o așeze într-un registru al compasiunii, justiției și educației istorice.
Vom sublinia și faptul că discursul reparatoriu are o capacitate mobilizatoare semnificativă, dar este inflexibil și exclusivist. El nu tolerează alte forme de identitate decât cea românească, nu acceptă compromisul geopolitic, nu recunoaște progresul Moldovei ca stat și nu consideră valabil decât un singur deznodământ: unirea totală, necondiționată, cât mai rapidă.
Acest tip de discurs creează fracturi în societate, împinge spre radicalizare, face imposibilă formularea unui proiect geopolitic comun cu partenerii internaționali, care nu pot sprijini o retorică revanșardă fără a risca destabilizarea regională.
În fine, mitul unirii ca reparație istorică este legitim în măsura în care recuperează memoria suferinței și a nedreptății, dar devine periculos când se transformă în dogmă politică și în instrument de presiune asupra prezentului. Memoria istorică trebuie să sprijine proiecte politice raționale, nu să le blocheze. Dacă unirea este un proiect viabil, el trebuie construit prin consens, reflecție și respect nu impus prin nostalgie sau culpabilizare. Altfel, riscăm să sacrificăm viitorul pentru o versiune selectivă și mitizată a trecutului.
5. Narațiunea europenistă: Europa ca alternativă identitară și geopolitică
În contrast cu narațiunile radicale – fie ele rusofile sau unioniste – o parte semnificativă a discursului public și politic din Republica Moldova a promovat în ultimele două decenii o narațiune europenistă, axată pe integrarea europeană ca proiect civilizațional și strategic. Promotori ai acestei narațiuni sunt în prezent președintele Maia Sandu și reprezentanții partidului de guvernământ Partidul Acțiune și solidaritate (PAS).
Această narațiune evită temele sensibile ale identității etnice, ale trecutului istoric sau ale granițelor statale. Ea se construiește în jurul valorilor moderne și raționale – democrație, stat de drept, bunăstare economică, reformă instituțională – și propune ca soluție de dezvoltare integrarea în Uniunea Europeană, nu unirea cu România.
Europa ca umbrelă geopolitică incluzivă
Această abordare permite o coagulare mai largă a electoratului, incluzând cetățeni care nu se identifică etnic ca români, dar care aspiră la un viitor european. Astfel, Europa devine o umbrelă geopolitică incluzivă, care evită polarizarea identitară și oferă o direcție pragmatică de acțiune.
În centrul acestei narațiuni se află ideea că statalitatea moldovenească nu este incompatibilă cu apartenența la spațiul românesc, dar că ea trebuie să fie consolidată pe baze europene, nu etnice. Se pune accent pe funcționalitatea instituțiilor, pe dezvoltare regională, pe reforme și pe apropierea de UE ca garanție a suveranității și stabilității.
Unificarea valorilor este astfel priortizată în fața unificării teritoriale. Mesaje precum „în Europa fiecare va vorbi limba pe care o dorește” sau „în UE nu mai contează granițele” susțin o viziune post-națională, adaptată spiritului epocii.
În acest sens, „Moldova europeană” nu este un eufemism pentru unire, ci o identitate politică alternativă, capabilă să atragă atât românofili, cât și moldoveniști moderați, dar și minorități etnice care nu susțin proiectul unionist.
Narațiunea europenistă nu este ostilă față de România – o recunoaște ca partener strategic, ca model de succes al integrării europene și ca aliat esențial. În același timp, aceasta evită identificarea deplină cu proiectul unionist, tocmai pentru a păstra un echilibru fragil între diferite sensibilități interne.
În narațiunea europenistă România este un aliat pragmatic, dar nu un destin. În discursul pro-european moldovean, România apare ca susținător al reformelor, partener de securitate, furnizor de ajutor (economic, educațional, sanitar) și intermediar în relația cu Bruxellesul. Această relație este însă instrumentalizată, nu mitologizată. Este mai degrabă una de interes strategic decât de „fraternitate eternă”.
Prin renunțarea la obiectivul unirii ca deziderat explicit, narațiunea europenistă reușește să calmeze o parte din temerile geopolitice ale Rusiei, dar și să reducă spațiul de manevră al discursului rusofil, care acuză constant România de „expansionism”.
În același timp, narațiunea europenistă permite Moldovei să își negocieze mai eficient propria poziție regională, să participe la proiecte precum Inițiativa celor Trei Mări sau Parteneriatul Estic fără a stârni reacții agresive din partea Moscovei comparabile cu cele provocate de discursul unionist.
Această strategie (percepută de Occident ca mai moderată și mai pragmatică) a permis Moldovei să avanseze în relația cu UE (statut de candidat, implementarea acordului de asociere) fără a fi acuzată în mod credibil că ar fi o „Românie deghizată”.
Narațiunea europenistă este adesea criticată din ambele extreme: Unioniștii o percep ca pe o formă de lașitate politică, o evitare a adevărului istoric, iar Rusofilii o denunță ca pe o strategie camuflată de „absorbție lentă în Occident”.
Mai mult, lipsa unei componente afective sau identitare profunde face ca această narațiune să nu mobilizeze masiv în plan emoțional. Ea funcționează eficient în discursul rațional, dar este mai vulnerabilă în fața populismului identitar sau a crizelor de securitate.
Cu toate hibele ei, chiar dacă place sau nu, narațiunea europenistă pare (cel puțin teoretic) a fi cea mai matură și mai sustenabilă dintre cele analizate până acum. Ea construiește punți, nu ridică ziduri; oferă stabilitate, nu nostalgie; promovează modernizarea, nu mitologia.
6. Mitul Transnistriei: Piedică eternă sau pretext convenabil?
În dezbaterile despre unirea Republicii Moldova cu România, Transnistria joacă un rol aparte. Aceasta constituie circa 11 % din suprafața Republicii Moldova, și deși formal este recunoscută ca teritoriu al Republicii Moldova, de fapt este teritoriu ocupat de Rusia.
Existența sa este adesea invocată în termeni absoluți: fie ca „obstacol insurmontabil”, fie ca „scuză geopolitică” pentru evitarea unui angajament real în direcția Unirii. Mitologia Transnistriei operează pe ambele planuri: ca problemă nerezolvată și ca pârghie de blocaj.
Un discurs răspândit în rândul unor politicieni și analiști moldoveni susține că unirea cu România nu poate fi realizată atâta timp cât problema Transnistriei rămâne nerezolvată. Argumentele includ imposibilitatea juridică de a modifica frontierele fără a rezolva statutul regiunii separatiste, riscul escaladării militare din partea Rusiei, pericolul unei „dezmembrări suplimentare” în cazul în care Găgăuzia sau alte regiuni reacționează negativ, obiecțiile venite din partea partenerilor internaționali care susțin integritatea teritorială a Republicii Moldova ca principiu fundamental.
Aceste argumente sunt valide din punct de vedere diplomatic și strategic, dar sunt adesea utilizate ca paravan pentru lipsa de voință politică. Unii actori politici invocă Transnistria nu pentru că doresc cu adevărat reintegrarea sa, ci pentru a amâna sau evita angajarea într-un proiect unionist concret.
De cealaltă parte, în tabăra unionistă, Transnistria este frecvent tratată ca un corp străin care trebuie lăsat în afara ecuației Unirii. Se invocă frecvent expresii precum: „Unirea trebuie să se facă fără Transnistria, pentru că oricum e controlată de Rusia,” „Să nu fim prizonierii unei enclave separatiste în detrimentul majorității românești” etc. Inclusiv, președintele Traian Băsescu declara la o televiziune că „Republica Moldova poate adera la Uniunea Europeană sau chiar reunifica cu România, cu o singură condiție – să renunțe la Transnistria.”
Această logică are un caracter pragmatic, dar și riscant. Din punct de vedere internațional, unirea doar cu o parte a Republicii Moldova ar presupune recunoașterea de facto a secesiunii transnistrene și posibil deschiderea unui precedent periculos. În plus, aceasta ar putea încuraja secesionismul Găgăuziei, justifica o intervenție rusească în numele „protejării enclavei”, precum și complica dramatic poziția României în raport cu dreptul internațional și partenerii din UE și NATO.
Un aspect sensibil în această dezbatere este și faptul că unirea fără Transnistria ar echivala cu abandonarea cetățenilor românofoni de acolo și cu cedarea unui teritoriu istoric în fața intereselor rusești. În această versiune mitologică, Transnistria devine o linie roșie morală, iar orice negociere asupra statutului său este percepută ca trădare națională.
Pe de altă parte, ceastă abordare ignoră însă complexitatea demografică a regiunii (majoritate slavă, populație urbanizată, loialitate față de Rusia), realitatea militară (prezența Armatei a 14-a și a forțelor separatiste), faptul că reintegrarea regiunii prin forță este imposibilă, iar prin negociere – extrem de dificilă. În consecință, opoziția categorică la orice scenariu de separare a Transnistriei blochează orice inițiativă realistă și menține status quo-ul.
Pe termen lung, mitul Transnistriei este menținut și alimentat de interesele strategice ale Rusiei, dar și de ezitările Occidentului în a formula o poziție clară asupra unui eventual proces unionist. Pentru Moscova, existența Transnistriei oferă un instrument de control asupra întregii Republici Moldova, împiedică aderarea Moldovei la NATO și blochează unificarea spațiului românesc.
Pentru unele capitale europene, Transnistria este o problemă „înghețată” convenabilă, care permite gestionarea Moldovei ca stat tampon, fără a forța alegeri geopolitice radicale.
În concluzie, Transnistria este, fără îndoială, un obstacol geopolitic major în calea unei eventuale uniri între România și Republica Moldova. Dar este și un construct strategic, utilizat în mod convenabil de către multiple părți pentru a amâna luarea unor decizii politice dificile.
Dacă Unirea este un proiect serios, ea trebuie să integreze problema Transnistriei într-o viziune realistă, nu să o ignore sau să o mitologizeze. Altfel, vom rămâne într-un cerc vicios: invocăm Transnistria ca problemă insolubilă pentru a justifica inacțiunea, iar inacțiunea perpetuează problema.
7. Fricile inventate: Miturile care paralizează acțiunea
Dincolo de mitologiile istorice și geopolitice, tema Unirii este adesea paralizată de o serie de frici colective, care, deși au o bază în realitate, au fost amplificate, mitizate și instrumentalizate. Aceste frici funcționează ca inhibitori mentali și politici, blocând nu doar proiectul unionist, ci și orice formă de reformă geopolitică majoră.
Frica de „război cu Rusia”
Una dintre cele mai puternice narațiuni care paralizează orice dezbatere despre unirea Republicii Moldova cu România este ideea că orice pas în această direcție ar declanșa automat un conflict militar cu Federația Rusă. Această teamă, prezentă atât în rândul elitelor, cât și al populației, se bazează pe prezența trupelor ruse în Transnistria, războaiele recente din Georgia și Ucraina, retorica agresivă a Kremlinului față de „expansiunea NATO”.
Deși nu poate fi ignorată, această frică nu reflectă pe deplin realitatea actuală. Rusia este slăbită militar, izolată diplomatic și ocupată în Ucraina. Moldova este un spațiu profund eurofil și deja interconectat cu România. Escaladarea ar avea costuri uriașe pentru Moscova.
Prin urmare, această frică, deși întemeiată în contextul din 2014–2022, a devenit un mit inhibitor, care blochează gândirea strategică și dezbaterea lucidă.
Frica de reacția minorităților
O altă teamă frecvent invocată este posibila reacție negativă a minorităților etnice, în special a găgăuzilor, ucrainenilor și rușilor. Se evocă riscul de „separatism în lanț”, de „război civil”, sau de „instabilitate etnică”. Această narațiune ignoră însă faptele: cele mai multe comunități minoritare sunt mai interesate de securitate economică decât de statut geopolitic. Găgăuzia, deși are autonomie, nu a manifestat o capacitate reală de a-și impune voința prin forță. Apoi, retorica identitară regională este adesea alimentată artificial de elite locale, nu de dorințe populare autentice.
În plus, unirea gestionată inteligent, cu respect pentru diversitate și garanții constituționale, poate fi mai puțin destabilizatoare decât stagnarea actuală. Frica de minorități este adesea un pretext pentru inacțiune, nu o reală barieră politică.
Frica de pierdere a identității moldovenești
Pentru mulți cetățeni ai Republicii Moldova, ideea Unirii vine la pachet cu teama de „dispariție identitară”: că limba, cultura, istoria locală vor fi absorbite sau disprețuite de o Românie majoritară, cu o narațiune națională puternic centrată pe sine.
Această frică reflectă o incompletă asumare a românității în spațiul moldovenesc, o experiență istorică diferită, marcată de sovietizare, rusificare și izolare și o lipsă de dialog sincer din partea unor lideri unioniști care văd doar uniformizare, nu pluralism.
Pentru ca Unirea să fie posibilă, ea trebuie să fie inclusivă, nu asimilatoare. Identitatea moldovenească regională trebuie recunoscută și valorizată ca parte a diversității românești.
Frica de pierdere a suveranității
O parte a clasei politice moldovenești (inclusiv pro-europene) refuză ideea Unirii pe motivul că ar însemna renunțarea la suveranitate, deși în practică, statul moldovenesc este profund dependent de România și UE, precum și vulnerabil în fața influenței rusești. În același timp – incapabil să-și asigure singur securitatea.
Această frică este paradoxală: se apără o suveranitate teoretică, dar se acceptă o dependență practică. În realitate, Unirea cu România ar însemna suveranitate partajată și consolidată în cadrul UE și NATO.
Discursul suveranist radical este adesea o formă de conservare a puterii locale, nu o expresie sinceră a interesului național.
Frica de costuri
Unirea este frecvent prezentată drept un dezastru financiar iminent: bugetul României nu ar putea susține Moldova, standardele de viață s-ar prăbuși, iar corupția moldovenească ar contamina instituțiile românești.
Această imagine este o distorsionare convenabilă, însă „argumentele” aduse mai sus ignoră faptul că România oferă deja ajutor masiv Moldovei (granturi, investiții), există posibilitatea extinderii fondurilor UE asupra regiunii unite, există experiențe de succes precum reunificarea Germaniei (deși costisitoare, a fost sustenabilă pe termen lung).
Vorbind despre fricile menționate mai sus, putem conchide că Fricile legate de Unire nu sunt complet nefondate, dar au fost mitologizate pentru a justifica lipsa de viziune, de decizie sau de curaj. Ele au devenit narațiuni parazite, care acționează ca inhibitori mentali, paralizând nu doar proiectul unionist, ci și orice formă de reformă geopolitică majoră.
Într-un context regional în schimbare accelerată, curajul de a demitiza frica devine condiție de supraviețuire strategică.
8. Narațiunile euro-occidentale – Unirea ca destabilizare
Deși mult mai rafinată decât cea rusofilă, mitologia geopolitică occidentală privind Unirea este caracterizată printr-o teamă latentă de instabilitate și un scepticism pragmatic față de viabilitatea unei eventuale reunificări. Această perspectivă se bazează mai puțin pe ideologie și mai mult pe calculul strategic al echilibrului regional.
În discursurile oficiale ale Uniunii Europene, ale Germaniei sau ale Statelor Unite, subiectul unirii este rareori abordat direct. Când apare, el este integrat într-un limbaj diplomatic rezervat, cu apeluri la „respectarea suveranității Republicii Moldova” și „menținerea stabilității în regiune”. Dincolo de aceste formule, se poate citi o preocupare profundă că o eventuală Unire ar putea reaprinde conflictele înghețate, ar deteriora relațiile cu Rusia și ar crea un precedent nedorit în dreptul internațional.
Un exemplu elocvent îl oferă pozițiile exprimate de oficialii germani în cadrul Parteneriatului Estic: susținerea integrării europene a Moldovei este fermă, însă condiționată de menținerea unui stat independent și funcțional. Ideea unirii este privită cu suspiciune, deoarece este percepută ca o problemă bilaterală româno-moldovenească, nu ca o temă de agendă europeană comună.
Mai mult, sunt temeri că Unirea ar aduce în Uniunea Europeană problemele structurale ale Moldovei: corupție endemică, instabilitate instituțională, conflicte teritoriale nerezolvate (Transnistria, Găgăuzia). Din acest motiv, există o formă de „mit al destabilizării” proiectat asupra oricărui demers unionist.
Acest tip de mitologie geopolitică este alimentat și de lipsa unei strategii coerente a României privind reunificarea. În absența unui plan realist și transparent, statele occidentale se tem că vor fi puse în fața unui fapt împlinit fără consultare, ceea ce contravine normelor diplomației multilaterale.
Pe acest fond, Unirea este percepută în capitalele occidentale nu ca un act de justiție istorică, ci ca un risc strategic ce ar complica relațiile cu Moscova, cu Kievul și cu Bruxelles-ul însuși.
9. Declinul memoriei istorice: Cum se pierde Unirea în tăcere?
Pe lângă obstacolele geopolitice, reticențele diplomatice și fricile colective despre care am vorbit mai sus, ideea Unirii este subminată de un pericol mai insidios și mai tăcut: erodarea memoriei istorice în ambele state românești. În absența unei conștiințe vii a trecutului comun, Unirea riscă să nu mai fie nici ideal, nici proiect politic, ci doar un clișeu retoric, repetat mecanic și fără impact emoțional.
Fenomenul este grav și are multiple dimensiuni. Vom enumera doar trei:
a) Abandonul educației istorice în școală.
Reforma curriculară post-2000 a marginalizat disciplina Istorie în învățământul preuniversitar. Elevii din clasa a VII-a, de exemplu, beneficiază de o singură oră de istorie pe săptămână – timp insuficient pentru a acoperi coerent episoade esențiale precum Unirea din 1918, perioada interbelică, ocupația sovietică, deportările sau contextul Războiului Rece.
În plus, manualele actuale tratează Basarabia și Republica Moldova marginal, fără empatie sau contextualizare, uneori în cheie strict informativă, nu formativă. Ca urmare, majoritatea tinerilor nu înțeleg legătura istorică profundă dintre cele două state românești și nu percep Unirea ca un act firesc de continuitate națională.
b) Absența Istoriei din media și spațiul public
Televiziunile românești, atât cele publice cât și comerciale, nu includ în grila de programe conținuturi consistente despre istoria națională sau despre relația cu Republica Moldova. Documentarele istorice sunt rare, slab promovate, difuzate la ore marginale sau pe canale obscure. Dezbaterile televizate privilegiază conflictul politic de zi cu zi, nu reflecția asupra trecutului.
Această lipsă de vizibilitate mediatică contribuie la estomparea memoriei istorice colective, lăsând în derivă reperele identitare ale noilor generații. În lipsa acestor repere, Moldova devine o necunoscută în spațiul mental al tinerilor români.
c) Dispariția sentimentului național
Pentru majoritatea tinerilor din România, Occidentul reprezintă orizontul aspirațional firesc: universitățile din Franța, Germania sau Olanda, libertățile din Vest, oportunitățile economice. În acest peisaj, Republica Moldova apare, dacă apare, ca o zonă gri, săracă, instabilă și geopolitic nesigură.
Puțini tineri români vizitează Moldova. Mai puțini interacționează cu cultura ei. Și chiar mai puțini știu că limba română este vorbită acolo, că există universități românești în Chișinău, că zeci de mii de moldoveni au cetățenie română. Lipsa de contact real generează o ruptură emoțională, care, în timp, devine o ruptură de solidaritate istorică.
Deplasarea unirii în mâinile radicalismului.
În lipsa unei educații istorice coerente, a unui spațiu mediatic responsabil și a unei strategii culturale de unificare afectivă, discursul unionist a fost recuperat de partide populiste sau lideri radicali, care îl folosesc în formule simplificate și agresive.
Un exemplu elocvent este succesul electoral al lui George Simion, care a mobilizat tema unirii nu prin argumente istorice sau juridice, ci printr-un discurs anti-european, anti-sistem și de natură emoțională. Tinerii care nu cunosc istoria Basarabiei sau contextul geopolitic al regiunii pot fi atrași de astfel de formule, fără a înțelege implicațiile.
Astfel, Unirea riscă să fie golită de conținut, confiscată de o retorică care îndepărtează publicul moderat și reduce tema la un instrument electoral efemer. Concluzie parțială: Unirea nu e pierdută de geopolitică, ci de uitare
În concluzie, dacă România nu-și recapătă memoria istorică și sentimentul național față de Basarabia, niciun plan geopolitic, juridic sau strategic nu va putea susține proiectul Unirii. Unirea nu se face doar cu tratate și elite, ci cu o societate care simte că are un trecut comun, o datorie istorică și o viziune comună a viitorului. Fără aceste condiții, ideea Unirii nu va fi înfrântă de Rusia sau de Occident, ci va dispărea în liniște, prin uitare și indiferență.
* * *
Prezentând narațiunile, fricile și manipulările legate de problematica Unirii, putem conchide că unirea Republicii Moldova cu România nu este nici inevitabilă, nici imposibilă. Ea este, în acest moment, o ipoteză geopolitică tensionată între trecutul idealizat, prezentul fragmentat și un viitor nesigur. Mitologia unirii – fie romantică, fie demonizatoare – reflectă frici colective, narațiuni concurente și crize de identitate.
Pe de o parte, Rusia instrumentalizează frica, mitul „fratelui mai mare”, al „pericolului fascist” ș.a. pentru a bloca orice proiect de reintegrare românească. Pe de altă parte, unioniștii radicali riscă să cadă în capcana propriilor mituri – ale reparației istorice, ale destinului, ale României providențiale – fără să ofere o strategie rațională, incluzivă și sustenabilă.
Între aceste extreme, narațiunea europenistă, cu toate limitele sale afective, pare cea mai matură: ea nu anulează Unirea, dar o suspendă în numele unui proiect politic mai larg – modernizarea. Într-un astfel de cadru, Unirea nu este negată, ci resemnificată ca parte a unei convergențe strategice și instituționale, nu ca simplă fuziune teritorială.
Dar cea mai mare amenințare la adresa ideii de Unire nu vine din exterior, ci din uitare. Dacă România uită Basarabia – prin școală, presă, tăcere oficială – Unirea va muri nu în focul unui conflict, ci în cenușa unei amnezii culturale.
În final, nu avem nevoie de o Unire mesianică, ci de o unire lucidă: în minte, în politici, în infrastructuri, în memorie și în voință. Altfel, vom continua să vorbim despre Unire ca despre o mitologie care ne aparține, dar care nu ne mai cunoaște.
Preluat de la: Timpul.md