Scena politică de la Chişinău a intrat în trepidaţie cam odată cu tratamentul ignobil la adresa ajutorului umanitar acordat de România în diferite forme.

Amprenta solidă lăsată de România în Republica Moldova, cu precădere pentru cetăţenii săi – ce se confruntă mai mult singuri, susţinuţi doar de doctori cu mâinile goale contra pandemiei de coronavirus – a determinat şi turbulenţele politice. De reţinut că situaţia era oricum complicată odată ce la Chişinău, sub gestiunea lui Dodon, un sfert dintre bolnavi sunt doctori şi cadre medicale, iar Republica Moldova a ajuns să aibă cam atâtea noi cazuri zilnice cât România chiar dacă populaţiile sunt sensibil diferite. Iar această situaţie marchează eşecul gestionării crizei pandemiei de coronavirus, fapt subliniat şi de manifestaţia publică de protest a veteranilor de duminică.

MAJORITATEA PARLAMENTARĂ ŞI CĂDEREA GUVERNULUI FĂRĂ NUME

Majoritatea parlamentară se clatină bine. Deja azi mai sunt doar parlamentari care să plece din conglomeratul PDM-PSRM pentru ca marea coaliţie să intre sub 50 de deputaţi. Motivaţia e foarte clară: compoziţia diferită şi opţiunile distincte ale celor două partide componente şi mai ales respingerea abordării ostentativ pro-ruse a Preşedintelui Dodon şi a guvernului consilierilor săi, acum căptuşit cu ceva democraţi.

În situaţie de criză nu se schimbă niciodată conducerea, gestionarul, decidentul. De obicei are loc ceea ce se cheamă “ralierea sub steag”, atunci când populaţia creditează conducătorul în funcţie pentru a trece prin criză. Însă exact la momentul închierii etapei critice, are loc decompensarea şi marcarea costurilor. Atunci cei care gestionează o criză cu multe victime pierd substanţial susţinere şi încredere.

Aşa s-a întâmplat la Bucureşti, aşa la Berlin, Paris sau oriunde în lume, că a fost vorba despre o gestionare bună sau proastă a crizei. Aşa s-a întâmplat şi în istorie, iar Churchill a pierdut alegerile după ce a câştigat pentru Marea Britanie cel de-al Doilea Război Mondial. Dar când gestiunea este, evident, proastă, costurile sunt şi mai mari. Ca în Republica Moldova lui Dodon de astăzi. Sau în Rusia lui Putin. Sau în alte câteva state de aceeaşi natură.

Azi, perioada de urgenţă a trecut. Acest fapt a fost resimţit ca o încheierea a crizei, fapt care se reflectă şi în sondaje. Asta chiar dacă, în mod real, altul e momentul în care apare întreg decontul, iar criza determinată de pandemia de coronavirus va fi urmată de un val de crize derivate, între care criza economică va avea impactul cel mai important. Atunci să te ţii!

Guvernul fără nume nu trebuie să demisioneze. Nici nu trebuie demis azi. Nu pentru că nu există o majoritate şi un guvern alternativ. Ci pentru că trebuie să încaseze pe deplin costurile crizei, pentru că trebuie să ducă la capăt încheierea pandemiei. Acum România a adus toate materialele necesare în toate spitalele, şi medicamente să trateze de două ori mai mulţi bolnavi decât sunt azi în Republica Moldova de la începutul pandemiei, acum două luni. Medicii pot rezolva criza profesional vorbind, iar timp de o lună se pot aduna şi mai mult costurile la conducerea politică actuală şi se pot pregăti deconturile care au un singur responsabil, vinovat şi ţintă, preşedintele prorus (cu partidul său socialist prorus în pachet).

INSTRUMENTELE LUI DODON – PIERDUTE UNUL CÂTE UNUL

Igor Dodon a strâns, pas cu pas, instrumente de putere nemeritate, neconstituţionale, concentrate în propriile mâini. A strâns pe rând Curtea Constituţională şi preşedintele acesteia, apoi Consiliul de Securitate a Statului, cu atribuţii super şi supraexecutive, pe care-l conducea, apoi Preşedinţia Parlamentului – care-i garanta relevanţa politică după mai bine de jumătate de mandat cu arma suspendării pe refuzurile sale şi ale semnăturii alternative a numărului doi în stat. De data asta, Zenaida Greceanâi, şefa formală a partidului său.

Legi, atribuţii, controlul Serviciului de Informaţii şi Securitate, a celorlalte servicii, totul a dus la concentrarea puterii, pentru ca totul să culmineze cu aruncarea peste bord a Guvernului Maia Sandu şi preluarea şi a puterii executive. Asta aduce putere, dar şi responsabilităţi şi costuri în criză, când întreaga decizie e la tine şi percepţia despre deţinerea puterii este tot la tine.

Însă aceste instrumente de putere au început să pice unul câte unul. Mai întâi Curtea Constituţională, cu verificarea clară a echilibrului în cazul împrumutului rusesc oneros. Nu e sigur, nu e o înclinare stabilă a balanţei, presiunile continuă, dar întreaga lume e cu ochiul pe el şi pe tiradele sale publice şi gesturile subterane ale Preşedintelui Dodon la adresa justiţiei şi judecătorilor constituţionali, care costă. Şi preşedinţia Curţii, şi majoritatea s-a schimbat şi, dacă nu-i este direct ostilă, sigur judecă drastic şi cât se poate de independent.

Urmează la Curte discuţia despre atribuţiile (profund neconstituţionale, am spus-o de la adoptarea legii) ale Consiliului Suprem de Securitate. Dacă nu există tangaje majore şi se judecă independent, Preşedintele – care are doar rol reprezentativ şi ceremonial potrivit Constituţiei Republicii Moldova – va pierde şi aceste atribuţii. Iar dacă se întâmplă acest lucru, ar trebui clarificată ulterior, şi repede, şi acţiunea sa executivă în politica Externă, de securitate şi apărare, ca să lămurim clar dependenţa susţinerilor Preşedintelui – chiar subordonarea acestora – faţă de punctajele şi opţiunile Guvernului în aceste domenii ca şi în reprezentarea statului.

Instrumentele lui Dodon sunt pierdute unul câte unul. Rămâne unul singur, Preşedinţia Parlamentului, care nu poate fi schimbată fără două treimi din voturi. Însă o eventuală majoritate poate decide oricând suspendarea Preşedintelui şi obligativitatea semnării legilor, numirilor, decoraţiilor de către preşedintele Parlamentului. Prin voinţa majorităţii. Nu ştiu când va avea loc schimbarea de guvern, dar sigur atunci întreaga putere va migra din mâinile lui Igor Dodon spre premier.

EXERCIŢII DE MATURITATE POLITICĂ: MAIA SANDU, ANDREI CANDU ŞI PAVEL FILIP

Că tot vorbim despre schimbarea guvernului, aici actorii sunt multipli, mulţi dintre ei care nu suportă să stea într-o aceeaşi încăpere măcar. Fără Ilan Shor şi grupul său de parlamentari, fără grupul Candu, fără cele două grupuri ale pro-europenilor din ACUM, PAS al Maiei Sandu şi PPDA al lui Andrei Năstase, fără membri dacă nu măcar o fracţiune din PDM-ul lui Pavel Filip, doborârea guvernului fără nume al lui Dodon e imposibilă. E adevărat că dificultatea va rezida în ce va face ulterior la numirea noului Executiv. Dar e cert că Igor Dodon nu mai trebuie să aibă guvern în alegeri, pentru a pierde definitiv conducerea statului. Şi a scăpa de orientarea pro-rusă a Republicii Moldova.

Aici se dă şi bătălia maturităţii liderilor politici de la Chişinău, fiecare cu abordarea, nuanţele, limitele şi perspectivele electorale proprii. Şi viitorul propriu. Iar în acest punct este de remarcat o colecţie de paşi maturi făcuţi de unii dintre politicienii actuali din Republica Moldova.

Mai întâi este vorba despre Maia Sandu. Candidat virtual cu cele mai multe şanse la conducerea statului, cel mai bine poziţionat politician după actualul Preşedinte, Maia Sandu a dovedit maturitate atunci când a acceptat că Guvernul fără nume al lui Dodon trebuie să plece, când a susţinut că pasul doi după debarcarea lui Plahotniuc, este debarcarea lui Dodon, Preşedinte care a devenit principala ameninţare la adresa securităţii şi prosperităţii cetăţenilor Republicii Moldova. Şi faptul că guvernul nu se schimbă mâine e tot un fapt de maturitate politică, ca şi absenţa unei moţiuni pe perioada crizei. Pentru că actualul guvern al lui Dodon trebuie să mai încaseze o parte importantă din costuri. Într-o lună, mai ales dacă datele pandemiei vor arăta mai bine, atunci poate să fie alungat.

Apoi e vorba despre maturitatea politică a lui Andrian Candu. Liderul Pro – Moldova e principalul artizan al destructurării PDM şi schimbării dramatice a raportului de forţe în Parlamentului Republicii Moldova. În plus, el a acceptat varianta mai subtilă şi ambiguă a platformei de opoziţie care să aducă baza pentru voturile Partidului Shor şi chiar protejarea sensibilităţilor şi limitelor partidelor pro-europene care să nu se alăture formal ci doar să menţină o legătură parlamentară pentru viitoarea majoritate care va doborî Guvernul.

Nu în ultimul rând, avem de a face cu o maturitate aşteptată de la Pavel Filip. Proasta cunoaştere a propriului partid şi ruptura de facto creată de undiţele lui Dodon din PDM – Diacov, Nichiforciuc, etc – au făcut ca, azi, fostul premier să-şi joace soarta politică. Dodon îl va trimite la plimbare dacă ar fi să rămână preşedinte după alegeri şi să ofere vreodată postul de premier sau Preşedinte de Parlament PDM. Şi şefia partidului a plecat de la Pavel Filip, prin noul echilibru de forţe interne, după crearea Pro Moldova pe o platformă identitară clară.

Azi se aşteaptă ca Pavel Filip să realizeze situaţia şi să rămână în istorie ca un actor pozitiv, cu fapte bune, şi nu ca un perdant similar lui Iurie Leancă, rătăcit pe la Bucureşti ca simplu profesor-suplinitor la o universitate. În cazul său, consecinţele pot fi şi mai grave. De aceea maturitatea se va judeca în modul în care Pavel Filip va reuşi primul ruptura şi menţinerea identităţii pro-europene a ceea ce a mai rămas din partidul şi grupul său parlamentar. Apoi va conta dacă va reuşi să păstreze ştampila şi numele partidului său. Sau dacă va pierde parlamentarii unul câte unul până când nu va mai fi nevoie de el pentru a trimite acasă Guvernul prorus al lui Dodon şi a numi un Guvern pro-european la Chişinău.

AGITAŢIA LUI ANDREI NĂSTASE ŞI MODELUL GHIMPU

Mai avem jucători pe piaţa politică din Republica Moldova. Însă alăturarea lor şi cu abordarea matură e o utopie, o copilărie şi o naivitate. A-i cere lui Andrei Năstase realism şi maturitate politică e imposibil: a dovedit deja că, între a se sacrifica şi a se retrage la timp – eventual folosind o formulă decentă de retragere la Bucureşti în Parlament sau în vreo funcţie publică – şi a încerca să revină după eşecul de la alegerile municipale, a ales bătălia chiar cu Maia Sandu sau implicarea în alegerile prezidenţiale.

În PPDA există figuri relevante şi cu potenţial politic. Figuri capabile să asume o conducere şi parteneriat în ACUM cu Maia Sandu, acceptând candidatura prezidenţială evidentă şi comună a preşedintei PAS şi evitând prăbuşirea definitivă a PPDA care e deja mult sub prag. Menţinerea în prim plan, ba chiar hiper-activ, a cuiva care a pierdut alegerile locale, dar care are ambiţia candidaturii la Preşedinţie, nu e de acceptat pe niciun meridian.

Faptul că vrea, că-şi doreşte, că a lansat apeluri şi deschideri spre toate partidele/parlamentarii actualei majorităţi e un gest de disperare. Cine ar veni într-un partid fără perspectivă electorală? Nu mai spun că lipsa unui dialog constant cu Maia Sandu subliniază şi aici o lipsă de maturitate politică a omului care putea lupta măcar să-şi salveze partidul, nu să-l îngroape odată cu el.

E un model de tipul Mihai Ghimpu aici şi lipsa flerului de a pasa ştafeta către Dorin Chirtoacă, odată capitalul său politic epuizat. Lipsa unei pase la conducerea partidului la timp s-a mai văzut la Vlad Filat şi Iurie Leancă, în momentul de vârf al credibilităţii premierului de atunci al Republicii Moldova. Măcar în cazul lui Vladimir Voronin, el şi-a dus partidul în Parlament. Acum, însă, şi PCRM nu pare să mai aibă detenta de a-şi reveni peste 6%.

În orice caz, perspectivele sunt mai degrabă favorabile în a doborî un guvern pro-rus şi a-l schimba pe Dodon la viitoarele alegeri prezidenţiale decât a forma un guvern pro-european, de criză, cu durată limitată şi minoritar, susţinut de un mănunchi de partide politice şi parlamentari independenţi. Construcţia nu va fi simplă, dar o platformă pro-europeană va atrage doar pentru o opţiune profesionistă şi meritocratică într-un spectru care să aducă voturile necesare intrării la Guvernare. Chiar dacă mezalianţele şi alăturarea unora dintre aceşti protagonişti va fi foarte dificilă. Dar pentru un an, pentru alegerea unui preşedinte pro-european şi blocarea drumului pro-rusului Dodon la un nou mandat şi pentru repunerea Republicii Moldova pe drumul pro-occidental, pro-european, pro-românesc cu un nou guvern, întreprinderea e posibilă. Nu simplă, nu evidentă, doar posibilă azi.

Iulian Chifu / adevarul.ro/ 

Preluat de la: Timpul.md