Descoperirea oferă indicii importante despre acest prădător enigmatic, inclusiv despre înrudirea sa cu rechinii moderni. Rechinii din genul Ptychodus au fost descoperiți pentru prima dată în secolul al XVIII-lea. Descrierile genului se bazează în mare parte pe dinții lor uriași, capabili să zdrobească cochilii găsite în sedimentele marine din perioada cretacică (acum 145 pînă la 66 de milioane de ani). Neputînd studia un specimen complet intact, cercetătorii au dezbătut mult timp cum arăta forma corpului rechinului.

Într-un studiu publicat în revista Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences, autorii au descris fosile complete de Ptychodus găsite în carierele de calcar din Mexic. Aceste specimene, spun cercetătorii, prezintă o conservare excelentă, ceea ce sugerează că rechinul se hrănea cu broaște țestoase marine.

Analiza fosilelor arată că Ptychodus aparținea grupului de rechini macrou (Lamniformes), care include și marii rechini albi. Se știe că putea atinge lungimi de pînă la 10 metri și avea dinți masivi.
Noile dovezi sugerează că Ptychodus avea o formă aerodinamică a corpului, ceea ce indică faptul că plutea rapid și că vîna amoniți mari și broaște țestoase marine. „Această descoperire rezolvă unul dintre cele mai izbitoare mistere din paleontologia vertebratelor”, a declarat Romain Vullo, autorul principal al studiului. „Ptychodus a ocupat o nișă ecologică specială, fiind singurul rechin capabil să mănînce prăzi cu carapace tare, cum ar fi țestoasele”.

Această descoperire le permite oamenilor de știință să înțeleagă mai bine ecosistemele marine antice și competiția dintre specii în timpul Cretacicului. Competiția cu alți prădători, cum ar fi mosasaurii, ar fi putut duce la dispariția lui Ptychodus în urmă cu aproximativ 76 de milioane de ani.

Preluat de la: Noi.md