De unde vine denumirea „Basarabia”? A existat până la 1241, aşa cum susţin anumiţi autori, o regiune cu numele acesta, populată de români şi de cumani (care, retrăgându-se din faţa mongolo-tătarilor, s-ar fi refugiat în Oltenia şi ar fi transmis numele regiunii părăsite familiei domnitoare a viitoarei Ţări Româneşti de la sud de Carpaţi)? Sau, aşa cum s-a demonstrat în istoriografia românească, numele „Basarabia” provine pur şi simplu de la dinastia de domni munteni care şi-a extins la un moment dat autoritatea şi asupra Chiliei? O lectură atentă a numeroaselor surse documentare ne oferă răspunsul…

Pe parcursul istoriei lor, românii au suportat diferite influenţe politice economice, religioase şi etno-lingvistice din partea reprezentanţilor altor popoare, cum ar fi cele slave, turanice ş.a. În urma acestor contacte, în mediul lingvistic românesc au apărut unele antroponime, hidronime, toponime şi politonime de origine străină, care generează discuţii în controversă între specialiştii în materie şi cititorii simpli. Din motive lesne de înţeles, printre aceste nume topice şi antroponime se evidenţiază Basarabiaşi Basarab, legate indisolubil de istoria noastră naţională.

Referitor la cele două nume, în istoriografia şi lingvistica românească au fost emise două versiuni:1) autohtonă, dacică (ideea îi aparţine marelui nostru lingvist şi istoric înaintaş B.P Hasdeu) 2) cumană (turanică), susţinută de mai mulţi cercetători, deşi unii cu anumite rezerve.

O problemă controversată şi un inventar al punctelor de vedere

N. Drăganu menţiona că majoritatea cercetătorilor sunt de părere că sufixul aba(apa) din cuvântul Basarab, fiind de origine cumană, ar însemna tatăori bunic. Mai multe controverse apar în legătură cu semnificaţia cuvântului Basar, care constituie temelia antroponimului în cauză – cel foarte bun, cel foarte sfânt, nume de câine, târg. Autorul îi dă dreptate lui Gh. Brătianu, că numele nu întotdeauna indică originea etnică a celui care îl poartă. Chiar dacă termenul basarabar fi de origine cumană ori pecenegă, influenţa ar putea fi pusă pe seama vecinătăţii acestora.[1]N. Drăganu aminteşte şi de lucrarea lui N. Iorga, Imperiul Cumanilor şi domnia lui Basarab, în care marele istoric român, cu referire la un articol al lui R. Bruse Boswell (din „The Slawonic Rewiew”, 1927, p. 68-85) şi la unele surse interne, prezintă exemple de nume cumane din istoria naţională şi universală – Toxabă, Talabă.

O. Densuşianu şi A. Veress susţineau opinia originii cumane a numelui Basarab. În legătură cu aceasta, Ion Dron menţiona că la niciunul dintre popoarele turanic n-a fost depistat totuşi numele de Basarab. Revenind la opinia lui B.P. Hasdeu, cercetătorul din Chişinău prezenta mai multe toponime din ţinutul Orhei, susţinând că numele Basarab ar fi de origine dacică. Prin urmare, originea numelor Basarab şi Basarabia continuă să fie o problemă controversată, provocând numeroase discuţii printre cercetători[2].

O regiune cu numele Basarabia, populată de români şi de cumani?

A. Sacerdoţeanu şi alţi istorici au susţinut şi continuă să fie de părere că numele lui Basarab I este de origine cumană, dar că numele regiunii Basarabia n-ar proveni de la cel al dinastiei muntene[3]. Dimitrie Cantemir considera că până la 1241 numele de Basarabia se referea la spaţiul dintre Prut şi Nistru ori, cel puţin, la sudul acestuia;şi că după 1241 românii din teritoriul menţionat s-ar fi refugiat în Oltenia şi ar fi transmis acest nume viitoarei dinastii muntene[4]. Somerssberg şi I. Thunmann, cu referire la cronica arhidiaconului anonim din Gniezno, din 1395, şi la alte cronici poloneze, erau de părere că, în anul 1259, cumanii basarabeni ar fi participat la cucerirea mongolo-tătară a oraşului Sandomir[5]. Aceeaşi opinie a fost preluată de I. Ţurcanu, care, utilizând unele informaţii din cronicile poloneze din secolele XIV-XVII şi din alte lucrări narative de mai târziu, încearcă să demonstreze că până la 1241 ar fi existat o regiune cu numele Basarabia, populată de români şi cumani, că, în 1241, sub presiunea mongolo-tătară, această populaţie s-ar fi refugiat în Oltenia, transmiţând numele regiunii părăsite familiei domnitoare a viitoarei Ţări Româneşti de la sud de Carpaţi, că domnii munteni n-ar fi stăpânit niciodată Chilia, că numele Basarabia ar proveni de la acei „bersabeni-basarabeni”, care participaseră la recucerirea Sandomirului în 1259 de către mongolo-tătari[6].

În cele ce urmează vom încerca să expunem opinia noastră referitoare la originea numelui Basarab, a toponimului Basarabia şi a extinderii teritoriale a semnificaţiei acestui nume. Vor fi utilizate în acest scop literatura în cauză, documentele publicate şi unele documente inedite de arhivă.

Bătălia de la Kalka şi „bersabenii-basarabenii” din cronicile poloneze de secol XIV

La hotarul secolelor XII-XIII, românii din spaţiul carpato-nistrean se confruntau cu o presiune puternică din partea cumanilor turanici, care se aflau cu prioritate la est de Nipru, dar unele grupuri mici de nomazi îşi păşunau vitele şi la gurile Dunării şi Siretului.

Această presiune crescuse după ce, în 1185, izbucnise răscoala antibizantină a românilor şi bulgarilor, de care s-au folosit cumanii din stânga Niprului pentru a jefui populaţia sedentară de pe ambele maluri ale Dunării. De frica cumanilor, pecenegii, care se aflau în mod individual în comunităţile rurale româneşti ori în grupuri mici pe lângă aceste comunităţi, s-au refugiat în regiuni mai îndepărtate, lăsând în urma lor mai multe nume topice de origine turanică şi poate chiar antroponime. Însă majoritatea populaţiei româneşti locale a rămas pe loc, formaţiunile lor statale şi uniunile teritoriale de sate sub diferite nume participând la diferite acţiuni armate. Mai des aceste formaţiuni participau la unele campanii militare împreună cu uniunea de triburi cumană, de care depindeau mai mult sau mai puţin.

În aceste confruntări sunt menţionaţi cumanii în frunte cu hanul lor Khuten (Kotean din cronicile ruse), brodnicii, berladnicii, vygonţii (expulzaţii), bolohovenii, dar „bersabenii-basarabenii”, conduşi de o pretinsă căpetenie Basarab, nu sunt menţionaţi decât în cronicile poloneze începând cu finele secolului al XIV-lea. Spre exemplu, la bătălia de la Kalka din 1223 au participat cumanii în frunte cu hanul Khuten, brodnicii conduşi de Ploscânea, vygonţii cu boierii lor Domojirici şi Kormilicici[7]. În legătură cu „bersabenii-basarabenii” şi această bătălie apar mai multe întrebări. Cum au reuşit cumanii să-i oblige pe brodnici şi vygonţi să participe la bătălia de la Kalka, deşi erau teritorial mai departe, iar pe „bersabenii-basarabenii” din apropiere – nu? Cum au reuşit brodnicii din bazinul Siretului să treacă spre est, şi în sens invers, prin teritoriul pruto-nistrean, stăpânit de „bersabeni-basarabeni” (care n-au participat la bătălie), fără a se declanşa ciocniri armate între cele două formaţiuni statale?

Nicio menţiune directă despre „bersabeni-basarabeni” în documentele timpului

În timpul campaniei lui Batâi din 1241, în spaţiul extracarpatic, mongolo-tătarii s-au deplasat pe drumul Karaulagh (valahilor negri), au distrus episcopia cumană, au înfrânt o uniune teritorială a valahilor de la est de Carpaţi, formaţiunea statală a lui Seneslau de la sud de Carpaţi şi i-au obligat pe bolohoveni să semene grâu şi mei pentru ei. În documentele timpului nu găsim însă nicio menţiune directă despre „bersabeni-basarabeni”, deşi, precum se crede, ei ar fi ocupat un teritoriu foarte mare dintre cele două râuri menţionate.

În urma năvălirii mongolo-tătare, populaţia locală a suferit mari pagube materiale şi umane. Au fost distruse sute de localităţi, o parte dintre locuitori au fost ucişi, alţii au fost duşi în robie. Totuşi, majoritatea populaţiei româneşti locale a rămas pe loc. Conform scrisorii regelui Bela al V-lea, din 1250, adresată papei Inocenţiu al IV-lea, la est de Ungaria locuiau numai rutenii (în Halici), cumanii şi brodnicii. Nu s-au produs mari schimbări nici în situaţia politică din regiune. În aceeaşi scrisoare, regele menţiona cu nostalgie că până la 1241 se aflau în dependenţă politică de regalitatea ungară Rusia (Haliciul), Cumania, Brodnicul şi Bulgaria. La sud de Carpaţi se aflau în continuare voievozii Litovoi şi Seneslau, cnezii Ioan şi Farcaş de origine română, Cumania dependentă de regalitatea ungară şi Cumania duşmană coroanei Sf. Ştefan.

Din relatările misionarilor catolici la Serai, Rubruc şi Plano de Carpini, şi ale istoricilor bizantini aflăm că au plecat spre Hoarda de Aur conducătorii Haliciului şi ai unei formaţiuni statale româneşti, numite Olaha, pentru a stabili anumite relaţii cu statul mongol. Tot din aceste relatări ar reieşi că relaţiile menţionate abia se stabileau, unele structuri politice locale, inclusiv ale cumanilor de la vest de Nipru, continuând să rămână independente de Hoarda de Aur[8]. Însă niciuna dintre aceste surse importante din perioada respectivă nu pomeneşte despre apariţia, la sud de Carpaţi, pe malurile Oltului, a unor noi locuitori româno-cumani, niciuna nu pomeneşte despre fondarea unei „Basarabii” în frunte cu un Basarab…

Analiză a cronicilor poloneze;numeroase confuzii

În cronicile poloneze de mai târziu apare o informaţie despre recucerirea oraşului polonez Sandomir de către mongolo-tătari. La această campanie ar fi participat, alături de mongolo-tătari, şi înrobiţii acestora – halicienii, dar şi „lituanienii” şi „bersabenii”. T. Hotnog observă că în cronicile ungare, în locul termenului „bersabeni” din lucrările narative poloneze referitoare la aceste evenimente, se utiliza noţiunea deja cunoscută pe larg de cumani. Iar în cronica arhidiaconului anonim de la Gniezno, din 1259, la desemnarea unor participanţi la campania menţionată s-ar fi utilizat un termen corupt, care ar fi pornit de la cuvântul musulman, care, la unele popoare de limbi slave, se pronunţă besermeni(basurmani, spre exemplu, la ruşi – am adăuga noi), după care, sub influenţa numelui lui Basarab I şi Mircea cel Bătrân, s-ar fi obţinut forma cunoscută de mai târziu de basarabeni[9].

Ar mai fi de menţionat că la o lectură mai atentă a unor termeni din fraza „Tartari subjutatis Bersabenis, Litwanis, Ruthenis et aliis gentilus, Sandomir castrum capiunt”, din Cronica pe scurt de la Krakovia[10], la care se referă mai mulţi cercetători, apar mai multe semne de întrebare. Mai întâi, provoacă nedumerire afirmaţia că în 1259 mongolo-tătarii ar fi subjugat Lituania, în condiţiile în care forţele lor principale erau antrenate în campania de cucerire a lumii islamice (1257-1259), campanie urmată de criza politică din 1259 în legătură cu alegerea noului han. O atare performanţă, supunerea Lituaniei, n-a reuşit nici Batâi în timpul Primei Mari Invazii Mongole spre vest din 1237-1241, când la dispoziţia lui s-au aflat forţele principale ale Imperiului Mongol. Mai mult, mongolo-tătarii au atacat Lituania în anul următor, 1260[11], în scopul intimidării acestora, ca ei să nu participe la o eventuală campanie anti-mongolă în cadrul cruciatei proclamate cu câţiva ani înainte de curia papală.

În atare condiţii, se poate presupune că asupra campaniei din 1259, în diferite perioade de timp, în cronicile poloneze s-au suprapus informaţii ulterioare de acelaşi gen, potrivit cărora, alături de mongolo-tătari, au participat armata principelui lituanian (care continua să fie independent) şi detaşamente de oameni înarmaţi din diferite regiuni din estul european.

În opinia noastră, la campania din 1259, de cucerire a Sandomirului, au participat, fără îndoială, vecinii de est ai polonezilor – halicienii. Lor li s-ar fi adăugat kievenii, confundaţi, fireşte, cu lituanienii. În acest context, nu trebuie uitat faptul că spre mijlocul secolului al XIV-lea lituanienii au participat, de partea Hoardei de Aur, la două războaie polono-tătare, iar apoi Kievul a intrat în componenţa Lituaniei. Iar la momentul când arhimandritul anonim din Gniezno scria cronica sa, Kievul continua să se afle în componenţa Lituaniei;dar în pofida uniunii de la Krevo din 1386, între cele două părţi componente, Polonia şi Lituania, continuau să mai existe anumite tensiuni legate de împărţirea împuternicirilor administrative, teritoriilor ş.a. În atare condiţii, autorul menţionat i-a înlocuit fără prea mari dificultăţi pe locuitorii principatului de pe cursul de mijloc al Niprului cu cei ai principatului de pe litoralul baltic, care participaseră deja la războaiele de la mijlocul secolului al XIV-lea.

De la „musulman” la „besermen” şi apoi la „bersameni-basarabeni”

Se pare că, într-un mod similar, în cronicile poloneze de mai târziu a apărut informaţia despre „bersabeni-basarabeni” ca participanţi la cucerirea Sandomirului din 1259 de către mongolo-tătari. După cum s-a menţionat mai sus, la gurile Dunării se aflau puţini cumani, o perioadă de timp ei nefiind încă într-o legătură strânsă cu Saraiul. Din această cauză, la campania din 1259 ar fi putut participa doar cumanii de la est de Nipru, unii dintre ei fiind musulmani. În scrierile poloneze ulterioare, cuvântul musulmana fost înlocuit cu besermen, apoi, sub influenţa numelui dinastiei muntene şi a Ţării Româneşti pe care aceasta o conducea, noţiunea menţionată ar fi evoluţionat spre cunoscutele formule „bersameni-basarabeni”. De la denumirea populaţiei până la apariţia numelui regiunii Basarabia mai rămânea un singur pas.

Legături între Chilia şi Ţara Românească

În secolul al XIV-lea, în sud-estul european se afirmă tot mai mult ţările române extracarpatice, care tindeau să obţină ieşire la Marea Neagră prin gurile Dunării. Spre acelaşi punct strategic, dar din altă direcţie, se mişcau otomanii, care supuneau una după alta ţările creştine din sud-estul european. O importanţă deosebită la gurile Dunării o avea oraşul Chilia, în care se afla o comunitate genoveză puternică. După un război de 17 ani, în 1387, Genova a încheiat o pace favorabilă cu Ivanco, feciorul lui Dobrotici. Dar se pare că succesul menţionat a fost victoria lui Pir, deoarece eforturile economice pentru obţinerea ei fuseseră importante, iar Genova, inclusiv comunitea de la Chilia, era nevoită să se confrunte cu pericolul otoman.

În atare condiţii, interesele Chiliei şi cele ale ţărilor române extracarpatice coincideau. Nu trebuie uitat nici faptul că la Chilia exista şi o comunitate românească numeroasă, favorabilă stabilirii unor relaţii prieteneşti cu ţările menţionate. Aceşti doi factori menţionaţi, necesitatea Ţării Româneşti de avea ieşire la mare şi conjugarea forţelor Chiliei şi ale muntenilor în vederea contracarării pericolului otoman, au condiţionat, cel puţin, decizia de a merge, în momente foarte dificile, pe cursuri paralele în politica lor externă. Aceasta ar reieşi indirect din titulatura lui Mircea cel Bătrân, care, la 10 ianuarie 1390 şi 6 iulie 1391, se intitula stăpân al Dârstorului şi al pământurilor lui Dobrotici[12].Se pare că sub impactul otomanilor, care, în 1389, la Cosovo, obţinuseră biruinţă categorică asupra sârbilor, potentaţii din principatul lui Dobrotici şi de la Silistra ar fi apelat la ajutorul lui Mircea cel Bătrân. Atrage atenţia faptul că Mircea cel Bătrân se intitula stăpân pe ambele maluri ale Dunării, până la Marea cea mare, manifestând interesul deschis al Ţării Româneşti de avea deschidere spre litoralul pontic. În titulatura lui Mircea cel Bătrân se manifesta şi interesul Ţării Româneşti faţă de teritoriul din apropierea gurii Dunării, numit evaziv „spre părţile tătăreşti”, indiferent dacă se avea în vedere un anumit teritoriu de la sud ori de la nord de acest fluviu. Un asemenea punct de vedere al domnului muntean nu putea să nu fi fost abordat şi în relaţiile cu potentaţii de la Chilia… I. Ţurcanu, în dorinţa sa de a demonstra că numele Basarabianu provine de la dinastia domnitoare a Ţării Româneşti, ci de la un han cuman din prima jumătate a secolului al XIII-lea, respinge orice argumente indirecte despre anumite legături politice dintre Chilia cu Ţara Românească[13].

Chilia s-a aflat pentru o vreme în stăpânirea Ţării Româneşti

În primele decenii ale secolului al XV-lea, Chilia s-a integrat treptat în componenţa Moldovei. În 1412, Chilia făcea parte cu certitudine din Ţara Moldovei, o parte a ei, împreună cu acest oraş, urmând să revină Ungariei[14]. În procesul de întărire a autorităţii Moldovei la Chilia, un rol pozitiv l-a putut juca faptul că Mircea cel Bătrân şi alţi domni ai Ţării Româneşti – care s-au declarat (în 1406, 1409, 1413, 1415, 1419, 1421, 1433, 1440) domni ai acestei ţări „până la marea cea mare” – ar fi stăpânit un braţ dunărean, eventual Sulina[15]. Din 1448 până în1462 în Chilia s-a aflat o garnizoană transilvăneană, iar între 1262 şi 1365, una munteană. Din 1365 până la 1484, ea s-a aflat în componenţa Moldovei.

În 1484, otomanii au cucerit Chilia şi Cetatea Albă, peste doi ani fiind încheiată pacea moldo-otomană, potrivit căreia cele două oraşe împreună cu circumscripţiile lor au trecut sub autoritatea Porţii. În acelaşi an au fost stabilite hotarele circumscripţiilor Chilia şi Cetatea Albă cu teritoriul rămas sub autoritatea domnului Moldovei. Conform relatărilor lui Mustafa, kadiul de Aidos, la lucrările de delimitare au participat „700-800 oameni destoinici” numiţi de Ştefan cel Mare. Hotarul Cetăţii Albe a fost stabilit pe cursul râului Alcalia (la vest) şi pe lângă Cetatea lui Iurghici, numită ulterior Palanca Ianâk Hisar (la nord). Pe teren au fost „întrebaţi creştinii bătrâni de acolo”. „Creştinii din Moldova” au indicat hotarele circumscripţiei respective. „Creştinii bătrâni” au relatat unele informaţii care sunt importante şi pentru precizarea anumitor detalii referitoare la perioada când Chilia nu se afla în componenţa Moldovei. Martorii ar fi indicat mai întâi hotarul circumscripţiei „când o ţinea Ungaria”. Apoi ei au indicat hotarul circumscripţiei când „o stăpânea Ţara Românească”[16]. Această informaţie este importantă deoarece ea constituie o primă indicaţie directă referitoare la stăpânirea Ţării Româneşti asupra Chiliei şi a circumscripţiei din jurul ei.

Denumirea „Basarabia”, utilizată de un călător sas care a vizitat Moldova lui Petru Rareş

După 1484, probabil în baza unor informaţii de la populaţia românească din regiune şi a celor culese din cronicile poloneze, pentru desemnarea teritoriului rupt din trupul Moldovei de către otomani a început să se utilizeze termenul folosit pentru desemnarea Ţării Româneşti – Basarabia.
O atare denumire este utilizată pentru prima dată la elaborarea hărţii călătorului sas din Transilvania, G. Reichersdorffer, care a vizitat Moldova de două ori în timpul domniei lui Petru Rareş. Atrage atenţia faptul că autorul a pus inscripţia „Basarabia” între Prut şi un lac din vecinătatea Chiliei, [17]adică foarte aproape de Ţara Românească. În 1538, otomanii au mai rupt din trupul ţării încă un teritoriu mare de lângă Nistru, care, pe la 1542, s-a limitat la Tighina cu teritoriul din jurul ei[18]. Deşi în istoriografia românească a apărut ideea că în 1538 a fost ocupat Bugeacul, această câmpie a fost ruptă din trupul Moldovei cu mult mai târziu. În teritoriul ocupat, otomanii au plasat garnizoane turceşti şi unele structuri paramilitare, în care, de asemenea, intrau grupuri mici de turci şi tătari.

Către anul 1584, la Cetatea Albă şi, într-oarecare măsură, la Chilia şi Tighina a fost plasat un grup de iuriuci de circa 500 oameni, veniţi din Dobrogea[19]. În legătură cu sporirea numărului de nomazi în circumscripţia Cetatea Albă, otomanii au transferat hotarul de la Palanca la Purcari (în 1560, acest sat a fost menţionat în componenţa Moldovei[20], iar la 1585, conform relatărilor lui Françoy de Pavie, satul se afla la hotarul dintre Moldova şi Imperiul Otoman[21]) În 1595, sub presiunea turco-tătară, Ieremia Movilă a cedat hanului din Crimeea câteva sate româneşti[22]de pe malul Nistrului cu centrul la Cioburciu. În 1621, sultanul Osman al II-lea a rupt din trupul Moldovei Renii cu câteva sate româneşti de până la Valul Traian de Jos.[23]

Între 1560 şi 1640 au avut loc mai multe încercări nereuşite ale nogailor din Crimeea din neamul Mansur de a se aşeza cu traiul în sud-estul Moldovei. Pe la 1630-1631, în supuşenia hanului din Crimeea au trecut nogaii din neamul Orac oglu şi Or-Mehmed (Or-Mambet, Orumbet din cronicile ruse şi moldoveneşti), sosite de pe malul stâng al râului Volga[24]. Mai întâi, la vest de Nistru, au început să vină nogaii Orac oglu, însoţindu-i pe cei din neamul Mansur. După ce în 1637 a fost nimicită conducerea lor de atunci, neamul Mansur a încetat să mai părăsească Crimeea, ştafeta fiind preluată de cei din neamurile venite de la Volga.

Raptul teritorial din 1812 şi „botezul” rusesc

În 1641, la vest de Nistru a venit neamul Orac oglu, iar în1665 – Or-Mehmed oglu. În 1666, cele două neamuri au fost acceptate provizoriu la vest de Nistru, dar din cauza jafurilor pe care le comiteau au fost returnaţi în Crimeea. Doar în 1673, Poarta i-a acceptat pe teritoriul Moldovei, stabilindu-se hotarul dintre nogai şi teritoriul rămas sub autoritatea domnului ţării pe frontiere naturale – râul Ialpug (la vest) şi Valul Traian de Sus (nord). El se numea „hotarul lui Halil paşa”[25]. Către aceea dată s-au constituit hotarele regiunii Basarabia formată din circumscripţiile Reni, Ismail, Chilia, Cetatea Albă, Tatarbunar, „satele hăneşti”, Tighina şi Bugeac. Nogaii locuiau în Bugeac, iar foştii iuriuci şi tătarii, inclusiv cei veniţi din Dobrogea – în teritoriul circumscripţiilor Ismail, Chilia, Cetatea Albă şi Tighina şi, într-o oarecare măsură, la hotarele lor de nord.

Prin urmare, teza despre existenţa unei provincii cu numele „Basarabia”, care ar fi existat pe la mijlocul secolului al XIII-lea între Prut şi Nistru, se bazează pe cronici poloneze şi pe alte creaţii narative de mai târziu, având la bază o confuzie. Aşa cum s-a demonstrat în istoriografia românească, numele „Basarabia”provine de la dinastia de domni munteni, care şi-a extins autoritatea ei la gurile Dunării şi, cel puţin la mijlocul secolului al XV-lea, şi la Chilia. Începând cu secolul al XVI-lea, denumirea „Basarabia”a început să fie utilizată pentru a deosebi sud-estul spaţiului carpato-nistrean, ocupat de otomani, de teritoriul rămas sub autoritatea domnului Moldovei. Iniţial, numele se referea la un mic teritoriu din apropierea gurilor Dunării, fiind apoi extins asupra altor circumscripţii, care ajungeau sub administraţia directă a turcilor şi a tătarilor. După 1812, autorităţile ruse au extins numele „Basarabia” asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru, pentru a justifica în faţa Marilor Puteri raptul teritorial de la un popor care a susţinut armata imperială în lupta ei cu Poarta otomană.

Note

*Foto:La bătălia de la Kalka, din 1223, au participat cumanii în frunte cu hanul Khuten, brodnicii conduşi de Ploscânea, vygonţii cu boierii lor Domorojici şi Kormilici…

[1]Drăganu N. Românii în secolele IX-XIV în baza toponimiei şi onomasticii. Bucureşti, 1933, p. 521-534.
[2]Dron I. Studii şi cercetări. (Articole selecte). Chişinău, 2001, p. 105-107.
[3]Sacerdoţeanu A. Marea invazie tătară în sud-estul european. Bucureşti, 1933.
[4]Cantamir D. Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor. În Opere. Bucureşti, 2003, p. 945.
[5]Тунман. И. Крымское ханство. Симферополь, 1991.
[6]Ţurcanu I. În căutarea originii numelui Basarabia. Chişinău, 2010;Idem, Descrierea Basarabiei. Chişinău, 2011.
[7]Пашуто В. Т. Очерки по истории Галицко-Волыньской Руси.М., 1950, с.143-144.
[8]Spinei V. Moldova în secolele XI-XIV. Chişinău, 1993, p. 230.
[9]Hotnog T. „Basarabeni# din cronicele vechi poloneze. În Arhiva. Anul XXXIV. (1927), nr. 2, p. 69.
[10]Ibidem.
[11]Papacostea Ş. Românii în secolul al XIII-lea între cruciaţi şi Imperiul Mongol. Bucureşti, 1993.
[12]Documenta RomaniaeHistorica. D. Relaţiile între ţările Ţările Române. Vol. I. Bucureşti, 1977, p. 122, 126.
[13]Ţurcanu I. Descrierea Basarabiei, p. 140.
[14]Ciocâltan V. Chilia în primul sfert al secolului al XV-lea. În Revista de Istorie. 1981, nr. 11, p. 2093.
[15]Chirtoagă I. Din istoria Chiliei secolelor XIV-XV. În Revista de Istorie a Moldovei. 1995, nr. 1, p 49.
[16]Documente turceşti privind istoria României.1455-1774. Vol. Întocmit de M. A. Mehmet. Bucureşti, 1976, p. 10-11.
[17]Călători străini despre Ţările Române. Vol. I. Îngrigit de M. Holban. Bucureşti, 1968, p. 197.
[18]Veliman V. Noi precizări în legătură cu haraciul Moldovei la mijlocul secolului al XV-lea. În Revista arhivelor. 1984, nr. 2, p. 211.
[19]Gökbilgin M. T. Rumeli’de Yurükler Tatarlar ve Evlâdi Fâtihân. Istanbul, 1957. s. 92, 112-115.
[20]Moldova în epoca feudalismului. Vol. I. Chişinău, 1961.
[21]Călători străini despre Ţările Române. Vol. III. Bucureşti, 1971, p. 180.
[22]Letopiseţul Ţării Moldovei. Chişinău, 1990, p. 113.
[23]Ibidem, p. 166.
[24]Arhiva Politicii Externe a Rusiei. Dosarele Edisan. 112/1. Anul 1761, f. 1.
[25]Lipseşte o notă. 

historia.ro

Preluat de la: Timpul.md