Prof. Laurențiu Hadîrcă, a semnat un amplu studiu despre riscul escaladării tensiunilor, eventual cu folosirea forței armate, în imediata vecinătate a peninsulei Crimeea.

La fel cum prognozele meteorologice se întocmesc în baza mai multor elemente atmosferice care se analizează în coroborare (de regulă, e vorba de cele opt elemente clasice: temperatură, precipitații, direcția și viteza vîntului, nori, presiune atmosferică, umiditate și vizibilitate), deopotrivă și planurile strategice (în accepțiunea clasică de operațiuni militare) se întocmesc în baza mai multor elemente care se cer planificate și organizate – și care pot fi, respectiv, măcar într-o anumită măsură, detectate prealabil și analizate corespunzător. Acest studiu se vrea a fi o succintă trecere în revistă a mai multor astfel de parametri și elemente de natură politică, juridică, strategică și militară – unele deja instaurate ca și context general, altele încă aflate în proces de derulare și/sau cristalizare – care, prin coroborare, ar putea să conducă spre o prognoză destul de îngrijorătoare. Dar, să le luăm pe rînd, fără să anticipăm careva concluzii sau scenarii, mai ales prea alarmiste.

1. Situația curentă în peninsula Crimeea.

Peninsula Crimeea, anexată de Federația Rusă în martie 2014 – fapt condamnat drept ilegal de majoritatea statelor lumii1 – se confruntă astăzi cu o profundă secetă care afectează practic toate domeniile de activitate și toate sferele vieții peninsulare. De fapt, în întreaga Ucraină nivelul apelor riverane și din bazinele de acumulare este la cel mai scăzut nivel vreodată, sau, dacă e să fim exacți, cel mai scăzut nivel din anul 1885 încoace, perioadă în care s-a dus evidența.2 Seceta cronică, de fapt instaurată deja de cîțiva ani, a fost recent exacerbată de iarna relativ uscată și fără precipitații din acest an, fapt care pune în pericol recolta agricolă; reduce prognozele de export a grânelor; riscă să ducă la majorarea prețurilor la produsele alimentare; per general subminează securitatea alimentară a țării; și afectează pînă și unele proiecte strategice de scară europeană (și anume canalul de apă preconizat să unească Marea Baltică cu Marea Neagră).3 Situația este într-atît de serioasă încît a ajuns subiect de discuție la o ședință a Consiliului Național de Securitate și Apărare al Ucrainei, din luna mai 2020, ședință în cadrul căreia s-a analizat impactul grav al secetei asupra securității naționale a țării.4

Pînă în anul 2014, Crimeea primea circa 85% din livrările sale de apă de la fluviul Nipru, pe canalul Crimeea de Nord…

Pînă în anul 2014, Crimeea primea circa 85% din livrările sale de apă de la fluviul Nipru, pe canalul Crimeea de Nord (în rusă: ”Северо-Крымский канал”; în ucraineană: ”Північно-Кримський канал”; pe timpurile URSS-ului: ”Северо-Крымский канал имени Ленинского комсомола Украины”), canal care începe din regiunea Kherson, de la rezervorul Kakhovka, alimentat de fluviul Nipru. Inaugurat în anul 1971, și avînd o lungime totală de 402 km, acesta rămîne a fi și pînă astăzi cel mai lung canal de apă din Europa.

După anexarea ilegală a Crimeii de către Federația Rusă, Ucraina a sistat livrările de apă către peninsulă, pe motiv că este imposibil de diferențiat apa livrată care urmează a fi folosită de bazele militare ale forței de ocupație, de apa care ar fi folosită de populația civilă (inclusiv de către cetățenii ucraineni care locuiesc în continuare pe peninsula ”temporar ocupată” de Federația Rusă, în limbajul oficialilor ucraineni). Sistarea livrării de apă a avut un puternic impact asupra populației civile, industriei, agriculturii și a întregului sistem ecologic, producînd anumită panică printre ”autoritățile” de pe peninsulă, iar intervenția inginerilor militari ruși (care au construit o conductă de apă de la rezervoarele de apă de la Belogorsk și Taigan, spre rîul Biuk-Karasu, pînă la rezervorul artificial de la Novoivanovce și mai departe prin canalul Crimeea de Nord; de asemenea, au fost săpate și mai multe fîntîni arteziene, cu un debit total de peste 200 de metri cubi de apă pe zi, care însă agravează eroziunea și salinitatea stratului de sol fertil5), a adus doar o remediere parțială a situației. Din cele 22 de rezervoare de apă de pe peninsulă, cu o capacitate însumată de circa 334 de milioane de metri cubi de apă, majoritatea dispun de rezerve critice de apă, iar unele chiar s-au uscat complet.

Crimeea s-a confruntat cu secetă cronică timp de mai bine de un deceniu…

Crimeea s-a confruntat cu secetă cronică timp de mai bine de un deceniu, iar în această primăvară-vară, această problemă cronică s-a acutizat considerabil. În luna aprilie, rezervorul de apă de la Frontove avea doar 4.2% din capacitatea sa totală de apă; rezervorul de la Bakhchysaray – 22.9%; cel de la Simferopol – 29%; iar cel de la Chernorechye, care alimentează Sevastopolul – 51%.6 Mai mult ca atît, conform analizelor și prognozelor meteorologice de lungă durată, în anul 2019 a început noul ciclu cincinal de perioadă climatică uscată pentru Crimeea.

Lipsa precipitațiilor semnificative în iarna-primăvara lui 2019-2020 a acutizat și mai mult seceta, astfel încît la mijlocul lunii mai au fost introduse restricții la alimentarea cu apă pentru locuitorii peninsulei. Și deși asigurarea cu apă a populației era deja de mai mulți ani problematică, imediat după anexarea din 2014 a început un proces complex și sistematic de re-populare a peninsulei cu zeci sau chiar sute de mii de persoane (cifrele exacte nu sunt ușor disponibile – nu în ultimul rînd, datorită faptului că modificarea prin forță a componenței demografice a unui teritoriu ocupat constituie crimă de război conform Convențiilor de la Geneva.7 În treacăt se cere menționat și faptul că majoritatea celor nou-veniți sînt militari de carieră, fie activi fie oficial retrași la pensie (?), precum și ofițeri de securitate din diferite structuri ale Federației Ruse. Acest spor semnificativ de populație, pe lîngă faptul că a sporit capacitatea militară rusă (și așa foarte considerabilă) în regiune, a crescut totodată și presiunea asupra sistemului de alimentare cu apă, și așa deficitar.

Din toate aceste motive, an de an, insuficiența de apă proaspătă a ajuns să afecteze tot mai mult agricultura, industria, populația civilă cît și bazele militare ruse amplasate pe peninsulă.

2. Procesul de ”încorporare” a peninsulei Crimeea și ”soluțiile” posibile pentru redresarea secetei.

Autoritățile ruse au instrumentat ”anexarea” și ”încorporarea” peninsulei Crimeea în Federația Rusă într-o manieră deosebit de eficientă și într-un timp practic record. Acțiunile, de altfel perfect coordonate la toate nivelurile, atît executiv (inclusiv militar și paramilitar) cît și legislativ și judiciar, denotă o planificare minuțioasă și de durată, a întregii operațiuni, fapt care a și fost, cel puțin în parte, recunoscut de către însuși Președintele Federației Ruse.8

În treacăt, menționăm un factor deosebit de important și pentru R. Moldova (precum și pentru alte state post-sovietice care se confruntă cu conflicte secesioniste ”înghețate”): în luna februarie 2014, deputatul rus Sergey Mironov, în comun cu alți membri ai Dumei Federației Ruse, au înaintat un proiect de lege care venea să modifice procedura de admitere a unor noi subiecți federali în componența Federației Ruse. Acel proiect de lege preconiza că aderarea la Federația Rusă ar putea fi inițiată de către o subdiviziune a unui alt stat, cu condiția că în acel stat ”lipsește o guvernare de stat eficientă”, și că procesul de aderare ar putea fi inițiat fie la solicitarea ”autorităților” regiunii respective, fie în baza unui referendum petrecut în regiunea respectivă în confirmitate cu legislația națională9 (etape care deja au fost exersate atît în Transnistria cît și în UTA Gagauzia).

Acel proiect de lege preconiza că aderarea la Federația Rusă ar putea fi inițiată de către o subdiviziune a unui alt stat…
Acel proiect de lege – criticat vehement de către Comisia de la Veneția ca fiind în contradicție flagrantă cu dreptul internațional10 – în cele din urmă a devenit caduc o dată ce ”autoritățile” din Crimeea și-au anunțat planul de a declara independența față de Ucraina, fapt care a pus în mișcare un scenariu ușor diferit (ca justificare, dar nu și ca finalitate), și anume un scenariu care a făcut posibilă invocarea ”precedentului Kosovo” – regiune separatistă a Serbiei, care și-a declarat unilateral independența în februarie 2008, fapt contestat în mod consecvent (deci în calitate de contestatar persistent, sau ”persistent objector”) de către Federația Rusă pe plan internațional. Deoarece nu mai era necesar, proiectul respectiv de lege promovat de Mironov a fost retras de către inițiatorii săi,11 la doar două zile după semnarea ”tratatului de aderare” a Republicii Crimeea (proaspăt auto-proclamată ”independentă” în baza unui referendum condamnat drept ilegal de majoritatea covîrșitoare a comunității internaționale12) la Federația Rusă. Deși retras în cele din urmă, viteza cu care acest proiect de lege a fost pregătit și înaintat spre examinare și adoptare în forul legislativ, merită remarcat drept un indicator privind capacitatea uimitoare a Federației Ruse de a modifica, în caz de necesitate, cadrul normativ ce reglementează procedura de ”admitere” a unor noi entități teritoriale – din ”corpul” altor state – în componența Federației Ruse.

Revenind la peninsula Crimeea, reținem că aceasta a fost nu doar extrem de rapid ”încorporată” în componența teritorială a Federației Ruse, în sfera politică, în spațiul constituțional și de drept comun al acesteia, în sfera mass-media rusă (de altfel, deosebit de abilă și influentă), ci a fost și gradual ”securizată” inclusiv prin proiecte de infrastructură de anvergură strategică. Cel mai semnificativ, și mai simbolic, în acest sens, rămîne a fi podul construit peste strîmtoarea Kerci, construit de către Federația Rusă în 2015-2019, pentru a ”lega” mai strîns peninsula Crimeea de Rusia continentală.

Avînd o lungime de 19 km (și pretins a fi cel mai lung pod din Europa) acest mega-proiect a fost lăudat drept ”construcția secolului” de către presa rusă – și tot atît de prompt condamnat de către ONU, UE și alte organizații internaționale ca reprezentînd încă o încălcare flagrantă, de către Federația Rusă, a suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei, precum și ”o consolidare a controlului din partea Rusiei asupra peninsulei Crimeea care a fost ilegal anexată”.13

Necătînd la toate sancțiunile și condamnările pe plan internațional – sau mai bine zis, sfidîndu-le în mod deschis – precum și pentru a pune în evidență și mai mult importanța strategică și simbolismul acestui pod, Președintele Putin l-a inaugurat personal, cu mare fast, și chiar de două ori: mai întîi în luna mai 2019, pentru tronsonul rutier, și apoi încă o dată în luna decembrie 2019, deja pentru tronsonul feroviar.

Unica problemă logistică, care – deocamdată – nu a putut fi soluționată, rămîne a fi însă aprovizionarea cu apă a peninsulei; problemă care, din motivele expuse mai sus, s-a agravat considerabil în ultimele luni.

Confruntate cu această secetă fără precedent, ”autoritățile” de pe peninsulă au încercat să găsească mai multe soluții. Cea mai ușoară, din punct de vedere tehnic, ar fi reluarea livrării de apă de pe teritoriul Ucrainei continentale, ca în trecut, fapt solicitat expres, în repetate rânduri, de către Federația Rusă în cadrul negocierilor privind acordurile de la Minsk, negociate sub egida OSCE.14 Din punct de vedere politic însă – reieșind din sondajele privind percepțiile populației atît în Ucraina per general, cît și nemijlocit în regiunea Kherson de unde pornește canalul de apă Crimeea de Nord – această soluție ar reprezenta un suicid politic pentru autoritățile de la Kiev. Poziția oficială a Președintelui Zelinski este tranșantă: livrarea de apă către Crimeea nu se va relua atîtă timp cît continuă ocuparea ilegală a peninsulei.

O altă soluție ar fi construcția unei conducte de apă din regiunea rusă Kuban…

O altă cale ar fi privatizarea (mai deschis sau mai ”pe furiș”, cum se operează deseori în Ucraina) cel puțin a unor secțiuni din canalul de apă Crimeea de Nord, fapt care ar necesita însă modificări în cadrul normativ existent precum și investiții de milioane, ținînd cont de starea precară a canalului la moment. O altă soluție ar fi construcția unei conducte de apă din regiunea rusă Kubani,15 care însă și ea a fost afectată recent de secetă, plus ar implica și niște dificultăți logistice considerabile. În fine, o altă soluție, de-a dreptul binecuvântată, ar fi un ”semn de sus”, doar că nu de la Moscova, ci chiar din ceruri – adică ploi torențiale, de lungă durată, care să amelioreze seceta și să umple rezervoarele de pe teritoriul peninsulei. Reieșind din schimbările climaterice din ultimele decenii însă, această soluție ar fi tot atît de improbabilă pe cît este de neserioasă din punct de vedere operațional și strategic.

”Autoritățile” din Crimeea acuză oficialii de la Kiev de cauzarea intenționată a unei grave crize ecologice și umanitare, în special pe fundalul actual al pandemiei COVID-19. Autoritățile de la Kiev însă insistă că criza legată de aprovizionarea cu apă este rezultatul direct al ocupației ilegale a peninsulei de către Federația Rusă, și că această criză se va rezolva imediat ce ocupația va lua sfârșit. În luna mai 2020, Vice-Prim Ministrul Ucrainean Oleksii Reznikov a declarat că ”Crimeea va fi aprovizionată cu apă din alte regiuni ale Ucrainei numai după ce va lua sfîrșit ocupația. Aceasta este poziția unită a Guvernului”.16 Oficialii și analiștii de la Kiev mai notează că, conform Convenției de la Geneva din 1949, responsabilitatea pentru aprovizionarea populației cu necesități precum apa potabilă îi revine puterii ocupante, și că reluarea livrărilor de apă din Ucraina continentală ar putea fi interpretată drept o recunoaștere implicită a ocupației teritoriului. Mai mult ca atît, Ucraina continentală se confruntă ea însăși cu secetă, care ar fi doar exacerbată și mai mult de orice livrare de apă către teritoriile ocupate de Federația Rusă.

În contextul acestui impas, o altă ”soluție” care se prefigurează tot mai conturat (ca niște nori negri care se arată la orizont) – cel puțin în rîndurile analiștilor strategici – ar fi opțiunea militară, adică o intervenție în forță de către Federația Rusă pentru a ocupa unele zone din care să poată fi asigurată livrarea de apă către întreaga peninsulă, după cum se făcea pînă în anul 2014. Această opțiune ar presupune (cel puțin) securizarea întregului canal de apă Crimeea de Nord, din regiunea Kherson din Ucraina continentală. Posibilitatea unui astfel de scenariu este discutată de mai mult timp, separat, de către oficialii celor două țări, iar deconspirarea unui depozit de arme și materiale explozive în vecinătatea Canalului Crimeea de Nord, de către serviciul de securitate al Ucrainei, în februarie 2020,17 arată că un astfel de scenariu nu ar fi deloc rupt de realitate.

3. Riscul de escaladare / folosire a forței armate.

Întru evitarea unor speculații nefondate, e potrivit să evaluăm riscul de escaladare a tensiunilor curente înspre și pînă la folosirea forței armate, în baza unor paremetri consacrați inclusiv în dreptul internațional și în studii de strategie. Fără să alunecăm în detalii de specialitate, reținem că atunci cînd se evaluează cît de real este pericolul recurgerii la forța armată de către un stat, se analizează îndeosebi doi parametri, și anume capacitatea și intenția statului respectiv de a întreprinde astfel de operațiuni.18 Documente de-secretizate ale serviciilor speciale din mai multe state, care dispun de aparate de securitate formidabile, arată că acestea folosesc, în mod consecvent, anume acest model bi-parametric (numit și modelul Singer) atunci cînd estimează gradului de pericol al unui potențial atac armat.19 Respectiv, dacă se constată că un stat dispune de capacitate și intenție (”capability and intent”, sau ”is able and willing”, cum se mai spune în engleză) pentru a recurge la folosirea forței armate, atunci strategii militari încep calculele exacte, serviciile speciale desfășoară / intensifică acțiuni de spionaj și contra-spionaj, corpul diplomatic își intensifică activitatea și își refocusează prioritățile imediate, iar generalii cresc gradul de alertă a armatei și eventual repoziționează careva forțe militare (și paramilitare) pe teren.

În cadrul scenariului ipotetic pe care îl analizăm, este evident că ambele părți vizate – deci atît Ucraina cît și Federația Rusă – dispun de capacitatea lansării unor operațiuni militare. Fiecare are forțe armate considerabile, dislocate în regiune, deși dezechilibrul între ele este tot atît de evident pe cît e indiscutabil.20 Mai mult ca atît, forțele militare ale ambelor state dispun de experiență de luptă considerabilă, acumulată atît în imediata vecinătate a hotarului dintre ele (hotarul de sud-est al Ucrainei), cît și în teatre de operațiuni de pe alte continente (inclusiv prin dislocări de contingente militare în cadrul diferitor misiuni de pacificare sancționate de Consiliul de Securitate al ONU). Așadar, elementul de capacitate este cît se poate de prezent la ambele părți. Mai mult ca atît, concentrația de forțe armate în regiune a fost și continuă să fie sporită de ambele părți, inclusiv cu brigade de infanterie marină, regimente specializate în misiuni de recunoaștere, baterii de artilerie de coastă etc.

Așadar, elementul de capacitate este cît se poate de prezent la ambele părți…

Elementul de intenție, pe de altă parte, este ceva mai dificil (dar nici pe departe imposibil) de probat. De regulă, în estimarea parametrului de intenție de a recurge la folosirea forței armate, se face trimitere la acțiunile și comportamentul statului respectiv, atît în situații similare anterioare, cît și în perioada imediat premergătoare escaladării. Per general, se consideră că există trei indicatori primordiali în baza cărora pot fi evaluate intențiile unui stat de a lansa un eventual atac armat: evaluarea capabilităților militare ale statului respectiv; ideologia sau politica oficială; și evaluarea declarațiilor, acțiunilor și a comportamentului șefului de stat.21 Un rol deosebit de important în acest context îi revine analizei intențiilor șefului statului, care pot fi într-o oarecare măsură deduse pe baza unor indici observabili cum sînt declarațiile de intenții, precum și anumite acțiuni care reflectă niște intenții specifice.22

În acest context, este relevant să remarcăm că, recent, atît din Crimeea ocupată cît și de la Moscova, s-au intensificat apelurile către ONU, alte organizații internaționale și către comunitatea internațională în general, cu critici privind ”blocada acvatica” (în rusă: ”водная блокада”) a Crimeei,23 care ar putea produce o ”catastrofă umanitară”,24 ”ecocid”, ș.a.m.d. Aceste apeluri către comunitatea internațională sînt lansate atăt de reprezentanți ai ”societății civile”, cît și de ”autoritățile” de pe peninsulă, precum și de deputați din Duma Rusă (nimeni alta decît Nataliya Poklonskaya, cea care după anexarea Crimeii a făcut o carieră fulminantă atît în organele de procuratură de pe peninsulă (încorporate rapid în Procuratura Federației Ruse), cît și în politica rusă de cel mai înalt nivel (fiind inclusă pe listele partidului ”Edinaya Rossiya” aflat la guvernare, fără ca dînsa să participe măcar la alegerile interne ”primaries” din cadrul partidului), astfel încît în septembrie 2016 dînsa ajunge să fie aleasă deputat în Duma de Stat a Federației Ruse, de convocarea a VII-a (curentă)).

La fel de relevante, de cealaltă parte, sînt și declarațiile comandantului marinei militare ucrainene, contraamiralul Aleksei Neijpapa, care recent a anunțat că Ucraina îşi consolidează flota militară şi se pregăteşte pentru o eventuală confruntare maritimă pe scară largă cu Rusia.

Armata ucraineană este pregătită să riposteze dacă va exista o încălcare a liniei de contact care trece prin regiunea Herson…

Contraamiralul a numit începutul reabilitării Canalului Crimeea-Nord dinspre Crimeea ocupată drept un posibil semnal de alarmă că situaţia s-ar putea deteriora. „De îndată ce vom fi siguri că s-au început lucrările de reconstrucţie a canalului în Crimeea, când vor începe să se scurgă aici resurse financiare trimise de Imperiul rus (da, eu numesc aşa Rusia), acesta va fi un semnal clar că Moscova se pregăteşte de o confruntare pe scară largă. Şi atunci va trebui să răspundem provocării”, a declarat Neijpapa.26 Vicepremierul ucrainean pe probleme de reintegrare a teritoriilor temporar ocupate, , a subliniat că armata ucraineană este pregătită să riposteze dacă va exista o încălcare a liniei de contact care trece prin regiunea Herson.

Contraamiralul a numit începutul reabilitării Canalului Crimeea-Nord dinspre Crimeea ocupată drept un posibil semnal de alarmă că situaţia s-ar putea deteriora. „De îndată ce vom fi siguri că s-au început lucrările de reconstrucţie a canalului în Crimeea, când vor începe să se scurgă aici resurse financiare trimise de Imperiul rus (da, eu numesc aşa Rusia), acesta va fi un semnal clar că Moscova se pregăteşte de o confruntare pe scară largă. Şi atunci va trebui să răspundem provocării”, a declarat Neijpapa.26 Vicepremierul ucrainean pe probleme de reintegrare a teritoriilor temporar ocupate, , a subliniat că armata ucraineană este pregătită să riposteze dacă va exista o încălcare a liniei de contact care trece prin regiunea Herson.27

Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, întrebat dacă Federaţia Rusă ar avea în plan să invadeze sudul Ucrainei dinspre Crimeea pentru ca peninsula să poată avea acces la apele fluviului Nipru, a declarat că aceasta „Este o prostie absolută şi o escaladare artificială a isteriei antiruseşti în Ucraina, care în niciun caz nu ajută la rezolvarea situaţiei din sud-estul Ucrainei” (Donbas).28

Într-un interviu recent, Ben Hodges, general american în rezervă şi fost şef al armatei SUA în Europa, nu a exclus că, în septembrie, sub pretextul unei „crize umanitare”, Kremlinul să întreprindă o incursiune militară în regiunea Herson din cauza secetei şi a penuriei grave de apă în Crimeea.29 ​

4. Interesul aflat la mijloc sau ce ar avea de câștigat Rusia de la un astfel de conflict?

Atunci cînd se evaluează riscul ca un stat să folosească forța armată, se cere analizat și interesul pe care l-ar putea urmări acel stat, sau, cu alte cuvinte, ce l-ar putea face să recurgă la așa un pas, și ce ar avea el de cîștigat de la respectiva operațiune militară. În scenariul analizat, Federația Rusă ar putea atinge mai multe obiective stategice, și anume:

– Asigurarea aprovizionării cu apă a peninsulei Crimeea, anexată în 2014, în vederea consolidării ”securității” sociale, economice și militare a peninsulei
Fortificarea sprijinului popular și deci a bazei electorale pentru Președintele Putin (după anexarea Crimeii în 2014, rating-ul domestic al Președintelui Putin a crescut cu aproape 20%, pînă la circa 80%)30
– Consolidarea de către Federația Rusă a poziției sale în ceea ce ea tradițional consideră a fi sfera sa exclusivă sau privilegiată de interese (în primul rînd, spațiul post-sovietic, deși această ”sferă de interese” devine tot mai fluidă și imprevizibilă),31 precum și în bazinul Mării Negre, a cărui importanță pentru Federația Rusă a crescut considerabil în anii recenți (în urma conflictului cu Ucraina; a războiului în Siria; a tensiunilor cu Turcia etc.)
– Re-afirmarea și consolidarea, de către Federația Rusă, a posturii de supra-putere, pe plan regional și global
– Testarea rezilienței și a reacției NATO la un astfel de conflict armat de proporții reduse, desfășurat în vecinătatea statelor membre NATO (România, Bulgaria, Turcia), îndeosebi în situația actuală în care organizația este măcinată de dispute interne
– Sporirea presiunii asupra României (de exemplu prin îngreunarea exploatării resurselor subacvatice de petrol şi gaze naturale din Marea Neagra) etc.

Lista de mai sus ar putea fi completată cu multe alte subpuncte, mai mult sau mai puțin alarmante. Le lăsăm însă pentru studii mai specializate. Menționăm doar, în treacăt, că unii analiști mai ”îndrăzneți” trasează un arc de instabilitate / coridor terestru mult mai prelungit, și anume pe linia Crimeea – Kherson – Odessa – Tiraspol, eventual chiar pînă spre Cernăuți și, în cele mai îndrăznețe scenarii, la Nord înspre Belarus (la moment măcinată de proteste interne, înaintea alegerilor prezidențiale fixate pe 9 August 2020).

5. Context geopolitic favorabil? Dat fiind ca astfel de operațiuni militare sfideaza Carta ONU precum și alte tratate și acorduri regionale, înainte de a lansa astfel de operațiuni, analiștii strategici calculează inclusiv și care ar fi repercusiunile posibile pe plan internațional. De aceea este util să recapitulăm și noi starea actuală a aranjamentelor, organizațiilor și alianțelor de securitate, cu relevanță pentru bazinul Mării Negre.

Iarăși, ca să nu ne adîncim în analize de specialitate, ne rezumăm la următoarele observații succinte:

– La moment, Federația Rusă dispune de o conducere de cel mai înalt nivel care recent și-a consolidat substanțial statutul și poziția, prin amendamentele constituționale operate prin referendumul din 25 iunie – 1 iulie 2020. Reamintim, e vorba de aceeași conducere care a instrumentat anexarea Crimeii în 2014 și ”încorporarea” acesteia în componența Federației Ruse, pentru a-și ”proteja” concetățenii și compatrioții săi.
– Statele Unite ale Americii – de altfel, unica supraputere capabilă să servească drept contra-greutate și să prevină / limiteze o eventuală escaladare în bazinul Mării Negre – este la moment măcinată de probleme interne (cauzate de pandemia covid 19, proteste inter-rasiale, economie cu semne de recesiune pandemică etc.), care sînt desigur exacerbate de politica hiper-polarizată premergătoare alegerilor prezidențiale din noiembrie 2020. Gurile rele ar putea chiar să speculeze că un conflict în regiunea Crimeii ar putea reprezenta și o oportunitate politică de ”grand standing” și de implicare pe linie externă care să distragă atenția de la lista lungă de probleme domestice și să permită Președintelui aflat în exercițiu să-și devanseze contra-candidatul fără drept de apel.32 De altfel, precum se știe bine în cercurile stategice, istoria SUA a demonstrat în repetate rînduri că niciun Președinte ”de război” (wartime President) nu a pierdut vreo cursă (re-) electorală, pînă acum.33
– China – fără interese majore în bazinul Mării Negre (deocamdată?) – ar fi în mare parte dezinteresată de un conflict în regiunea Crimeii, deși ar putea să-l vadă și ca pe un respiro binevenit pentru sine de la războiul economic cu SUA, precum și o posibilitate de a negocia favoruri geopolitice pe linie bilaterală cu Rusia (de exemplu, în schimbul unui vot de abținere (și nu de condamnare) din partea sa în cadrul unei eventuale sesiuni a Consiliului de Securitate al ONU, care fără îndoială s-ar convoca pe marginea unui eventual conflict în regiunea Crimeii, astfel încît toți membrii P5 să fie puși în situația de a-și exprima votul).
– Celelalte 2 state din categoria P5 în Consiliul de Securitate al ONU, și anume Marea Britanie și Franța, de cele mai multe ori urmează linia impusă sugerată de SUA în astfel de crize; deși trebuie să recunoaștem că Franța, în anumite ocazii, a dat dovadă de o poziție pe alocuri remarcabil de independentă și principială (să nu uităm implicarea personală a lui Sarkozy ca mediator și pacificator în conflictul ruso-georgian din august 2008).
– Un factor deosebit de important care se cere remarcat este și faptul că Alianța NATO, care inevitabil ar veni cu o reacție / poziție față de o eventuală escaladare a tensiunilor în regiunea peninsulei Crimeii la moment se confruntă cu tensiuni interne fără precedent, în urma incidentului naval dintre Franța și Turcia din 10 iunie 2020 din Marea Mediterană,34 tensiuni care, în opinia unor analiști, nu doar afecteaza coeziunea și operaționalitatea de moment în cadrul Alianței, ci chiar ar putea reprezenta un moment de cotitură pentru însăși existența ei pe viitor, cel puțin în formatul actual.
– Organizația pentru Securitate și Co-operare în Europa (OSCE), care la fel ar reacționa inevitabil (deși bineînțeles diferit, dat fiind mandatul acesteia) la o eventuală escaladare a situației în jurul peninsulei Crimeea, se alfă la moment într-o criză fără precedent, după ce a fost practic ”decapitată” acum o săptămînă.35 Dat fiind că Statele participante la OSCE nu au putut conveni, prin consens, asupra extinderii mandatelor Secretarului General și a șefilor de instituții centrale, începînd cu data de 18 iulie 2020 organizația s-a pomenit practic paralizată la nivel de conducere. Diplomații cu experiență cunosc subtextul acestei crize, își dau seama că aceasta nu a survenit subit, și înteleg și cine ar putea sta în spatele acestei ”lovituri de grație” care tocmai a fost aplicată celei mai mari organizații regionale de securitate din lume.
– Există și zone adiționale de instabilitate în regiunea bazinului Mării Negre, în care recent s-a înregistrat deterioarea situației de securitate, și anume: 1. ciocniri militare soldate cu zeci de morți, inclusiv printre oficiali militari de rang înalt, la hotarul extem de volatil dintre Armenia și Azerbaijan, urmate de proteste masive și chemări la război,36 și care au avut ecouri grave atît în regiune, cît și spre sud (Turcia exprimîndu-și în mod tradițional sprijinul pentru Azerbaidjan), precum și printre marile capitale diplomatice ale lumii, dar și – oarecum neașteptat – chiar și la … Chișinău;37 și 2. Regiunea separatistă Transnistria, unde recent s-a înregistrat o re-tensionare considerabilă a situației în zona de securitate, pe fundalul pandemiei COVID, cu instalarea ilegală a unor 37 de puncte de control neautorizate, pretinse a fi ”sanitare” dar de fapt ocupate de personal în uniforme de ”grăniceri”, care își asumă atribuții de control și verificare și care blochează circulația populației din zonă,38 cu restricționarea circulației cetățenilor, inclusiv a circa 100 de lucrători medicali etc. Mai mult ca atît, recent ”liderul” regimului nerecunoscut din stânga Nistrului chiar a solicitat țărilor din formatul 5+2, ONU, OMS și altor organizații să ofere asistență Republicii Moldova în lupta cu pandemia de COVID-19.39 Toate acestea manifestîndu-se bineînțeles pe fundalul politcii continue și consecvente de ”pașaportizare” de către Federația Rusă a populației din regiune și nu numai (pentru implicațiile acestei politici consecvente de ”pașaportizare”, a se vedea secțiunea de mai jos, privind Posibila justificare a unei intervenții militare). În fine, subiectul Transnistrean merită o atenție deosebită, care însă depășește întrucîtva cadrul acestui studiu.
– Pe lîngă toate acestea, toate statele, din regiune și nu numai, sînt la moment slăbite din cauza pandemiei COVID-19, care continuă să macine societăți, economii, încrederea dintre cetățeni-guvern, într-un cuvînt – practic toate liantele care asigură reziliența societăților și a statelor. Totodată, există și tot mai multe surse care indică spre faptul că un anumit stat ar desfășura ample operațiuni non-kinetice / hibride / psyops / de influență care au drept scop dezinformarea sistematică a anumitor societăți-țintă privind riscurile prezentate de pandemia COVID-19, răspîndirea de teorii conspiraționiste (preluate deloc întîmplător de către diferite surse media sau actori sau instituții care se bucură de încredere masivă din partea societății), subminînd astfel și mai mult securitatea națională a diferitor state și reducînd capacitatea acestora de a se apăra / reacționa la careva pericole externe.

Lista de mai sus este una reprezentativă și deloc exhaustivă. Mai sînt și alți factori, mai înguști și care probabil ar plictisi cititorul neinițiat. Cele expuse mai sus pot să ne conducă însă la o concluzie preliminară privind contextul geopolitic actual, care în sine reprezintă un factor important pe care strategii militari întotdeauna îi iau în considerare în planificarea oricărei acțiuni militare.

6. Posibila justificare a unei intervenții militare.

Orice intervenție militară se cere justificată, atît pe plan intern cît și pe plan internațional. Din punctul de vedere al dreptului internațional, folosirea forței armate între state este expres interzisă, cu două excepții, și anume: acțiuni colective de impunere șau menținere a păcii, sancționate de către Consiliul de Securitate al ONU în baza Capitolului VII din Carta ONU; și acțiuni de auto-apărare întreprinse de un stat sau un grup de state în caz că sînt supuse unui atac armat.40 Există și alte cîteva excepții, mai controversate și fără acoperire juridică temeinică, și anume intervențiile umanitare, represaliile, precum și protejarea co-naționalilor aflați peste hotarele țării.

Aici se cere menționată doctrina oficială a Federației Ruse de protejare nu doar a concetățenilor săi, ci și a ”compatrioților” săi, doctrină consacrată inclusiv prin Legea Federală ”Privind Politica De Stat În Privința Compatrioților Aflați În Străinătate”.41 Conceptul de ”compatrioți” în acest context reprezintă o categorie deosebit de incluzivă și pe alocuri destul de fluidă, care include, printre altele, toți cetățenii Federației Ruse; persoanele care au locuit pe teritorii care au aparținut istoric Federației Ruse, precum și descendenții acestor persoane, care au optat pentru legături spirituale, culturale și juridice cu Federația Rusă; emigranții din Federația Rusă; precum și foștii cetățeni ai URSS (și descendenții acestora), care au dobîndit cetățenia statelor care anterior făceau parte din URSS sau care au devenit apatrizi în aceste state.42 Așadar, categoria de ”compatrioți” include segmente extrem de largi din toate societățile statelor post-sovietice – segmente de populație față de care Federația Rusă are așadar o doctrină consacrată, și consecventă, de ”protejare”.

De-a lungul anilor, Federația Rusă și-a consolidat treptat legăturile cu concetățenii și compatrioții săi aflați peste hotare, atît prin diferite proiecte de ”soft power” (culturale, etnice, istorice etc.), cît și prin modificarea doctrinei sale militare, astfel încît aceasta să includă și intervenții ”protectoare” pe teritoriul altor state. După conflictul ruso-georgian din august 2008, Federația Rusă a întreprins măsuri pentru a-și modifica doctrina militară și legislația în domeniul apărării astfel încît Președintele Rusiei să poată disloca trupe pentru protecția concetățenilor peste hotare, chiar și fără acordul preliminar al Dumei de Stat.43 Scopul urmarit a fost incorporarea în politicile juridice și militare ruse a doctrinei de ”protejare a conaționalilor aflați peste hotarele țării”, doctrină care rămîne a fi controversată în dreptul internațional, dar care este totuși invocată uneori de mai multe state, inclusiv occidentale.44 Mai mult ca atît, unii oficiali ruși interpretează doctrina de protecție extra-teritorială ca fiind aplicabilă inclusiv și compatrioților, nu doar conaționalilor, fapt care a fost reflectat inclusiv în declarațiile făcute de oficiali ruși de cel mai înalt nivel încă din momentul declanșării conflictului din Ucraina, în 2014.

Astfel, Președintele Comisiei CSI din cadrul Dumei de Stat, Leonid Slutsky, a menționat, încă la finele lui februarie 2014, că ”dacă rușii se vor pomeni în pericol, vă dați bine seama că noi nu vom sta deoparte”.45 Ceva mai târziu, pe 4 martie 2014 – deci cînd criza din Crimeea încă se adîncea, și cu câteva săptămîni înainte de anexarea Crimeii de către Federația Rusă – Președintele Putin a declarat că Federația Rusă trebuie ”să protejeze persoanele pe care le consideră că ar avea legături strânse cu sine, pe plan istoric, cultural și economic”, și că o astfel de operațiune ar constitui o ”intervenție umanitară”.46 În discursuri ulterioare, Președintele Putin a invocat și termenul de ”teritorii care din punct de vedere istoric au aparținut Rusiei” (în limba rusă: ”на наших исторических территориях”),47 ca sferă de interese privilegiate sau exclusive, precum și un termen mult mai fluid și pasibil de interpretări eminamente subiective, și anume ”restabilirea dreptății istorice” (în rusă, ”восстановлениe исторической справедливости”).48

Astfel de declarații oficiale, precum și cele mai recente (menționate anterior) care invocă ”blocada acvatica” (în rusă: ”водная блокада”) a Crimeei,49 care ar putea produce o ”catastrofă umanitară”,50 ”ecocid”, ș.a.m.d. – vociferate de oficiali ruși de cel mai înalt rang – precum și politicile de stat enumerate succint mai sus, care au fost elaborate în baza și în sprijinul unor astfel de declarații (de intenții?), precum și operațiunile militare desfășurate de către Federația Rusă în istoria contemporană și ultracontemporană (în special războiul ruso-georgian din 2008, care apropo la fel a fost justificat de partea rusă, inclusiv prin prisma necesității de a întreprinde o ”intervenție umanitară” pentru a preveni/stopa un ”genocid”,51 precum și ocuparea cu forța a Crimeii și conflictul din Estul Ucrainei) – analizate în cumul, sunt cît se poate de relevante atît pentru a estima o posibilă justificare a unei eventuale intervenții militare, cît și pentru a stabili existența elementelor-cheie menționate anterior, de intenție și capacitate, care stau la baza oricărei operațiuni de escaladare a tensiunilor și/sau folosire a forței armate – inclusiv sub pretextul unei pretinse ”intervenții umanitare”.

În loc de concluzie.

Acest studiu a fost conceput ca o descriere faptică a mai multor elemente-cheie care sînt relevante pentru estimarea riscului unei escaladări a tensiunilor, eventual cu folosirea forței armate, în imediata vecinătate a peninsulei Crimeea. Cele descrise mai sus nu au menirea de a crea alarmă falsă, ci doar de a semnala anumiți indici și parametri de care trebuie să se țină cont în efectuarea unei evaluări a riscurilor și a unor planificări strategice. Analiștii strategici și așa numiții ”political forecasters” întrezăresc (chiar și fără binoclu sau barometru) astfel de ”atmosfere încărcate” înaintea mai tuturor conflictelor care pot să antreneze forțe militare considerabile.

Autoritățile de la Kiev rămîn ferm pe poziția că nu vor livra apă către regimul de ocupație și bazele militare ale acestuia…

La baza acestui studiu stă analiza amenințărilor curente (”threat analysis”) – metodologie consacrată în studiile de strategie – combinată cu abordarea oarecum mai puțin convențională de ”connecting the dots”. Toate elementele descrise mai sus, analizate în coroborare, indică spre faptul că criza survenită în urmă sistării livrărilor de apă către peninsula Crimeea, după anexarea ilegală a acesteia de către Federația Rusă, și agravată considerabil în ultimele luni din cauza secetei fără precedent, constituie o dilema serioasă atît pentru autoritățile de la Kiev, cît și pentru cele de pe peninsulă precum și cele de la Moscova. Autoritățile de la Kiev rămîn ferm pe poziția că nu vor livra apă către regimul de ocupație și bazele militare ale acestuia, pe cînd Federația Rusă continuă să-și consolideze controlul asupra peninsulei, investind masiv inclusiv în complexul militar-industrial amplasat acolo. Între timp, populația civilă din Crimeea râmîne prinsă ca într-o menghină, și – fără a întrevedea orizonturi mai optimiste – treptat părăsește tot mai multe zone de pe peninsulă, pe măsură ce acestea se dezertifică tot mai mult. Astfel, criza de apă de pe peninsulă devine o problemă geopolitică tot mai accentuată, care așa și nu poate să-și găsească o soluție politică sau diplomatică. Pe fonul tensiunilor și a confruntărilor continue între Ucraina și Federația Rusă, negocierile privind reluarea livrărilor de apă din Ucraina teritorială rămîn în impas, iar situația pe peninsulă continuă să se agraveze,52 fapt care eventual duce spre concluzia unei posibile escaladări a tensiunilor în zonă, în viitorul cît se poate de apropiat, ceea ce ar reprezenta o amenințare cît se poate de gravă pentru securitatea regională și posibil chiar și pentru securitatea globală.

Acestea fiind spuse, precizăm că nu este pentru prima dată cînd astfel de ”nori negri” se adună la orizontul peninsulei Crimeea. Respectiv, și la fel cum e și cazul prognozelor de furtuni sau alte intemperii, mereu rămîne șansa, sau măcar speranța, că scenariul cel mai grav va putea fi evitat, fie datorită schimbării condițiilor care favorizau tensionarea atmosferei, fie datorită modificării favorabile a contextului (geopolitic) regional, sau, în fine, datorită apariției vreunui paratrăsnet care să redirecționeze și să descarce tensiunile acumulate și să calmeze spiritele încinse. Oricum, pînă și alerta meteo cea mai benignă sau inofensivă, poate fi utilă ca și exercițiu de pregătire pentru eventualele intemperii de viitor. Englezii au o vorbă: speră la scenariul cel mai bun, dar pregătește-te de cel mai rău (în engleză: ”hope for the best, but prepare for the worst”). Echivalentul acestuia, în înțelepciunea populară română, ar fi vechiul proverb ”Paza buna, trece primejdia rea”.

Laurențiu Hadîrcă
Magistru în relații internaționale, cu specializare inclusiv în studii de strategie. Consilier juridic superior și diplomat cu 15 ani de experiență profesională în Europa Centrală și de Est, Balcani, Caucazul de Sud și Asia Centrală.

Preluat de la: Timpul.md