I. Rolul instanțelor de jurisdicție constituțională în asigurarea valorilor statului.

În societățile democratice exista mai multe mecanisme de asigurare a supremației legii și statului de drept. În cadrul acestor mecanisme, un rol cheie îl joacă curțile. Un stat de drept este de neconceput fără consacrarea la nivel constituțional a principiului separației puterilor in stat și fără garantarea drepturilor si libertăților fundamentale ale omului.

Supremația Constituției este o calitate a Constituției care o situează în vârful instituțiilor politico-juridice dintr-un stat. Deoarece Constituția este sursa supremă a reglementărilor în domeniile economic, politic, social și juridic, toate actele normative subsecvente trebuie să fie în concordanță cu reglementările și principiile Constituționale. Cu scopul de a elimina din spațiul juridic normele contrare constituției, în RM a fost înființată Curtea Constituțională.

Considerând faptul, că o Constituție este sursa fundamentală a sistemului politic ca și a sistemului juridic național, normele stipulate expres în Constituție reflectă cele mai importante valori a unui stat democratic, care joacă un rol primordial în organizarea și dezvoltarea societății. De aceea, a fost nevoie de interpretarea normelor constituționale de către Curtea Constituțională.

Interpretarea Constituției de către Curtea Constituțională presupune stabilirea sensului autentic al textului Constituției, explicarea de către Curte a unor norme constituționale, care nu au fost formulate de către legiuitor destul de clar, facând mai clară prevederea, sensul și aplicarea lor în practică. Conform principiului stipulat în HCC33 din 10.10.2013 hotărârile interpretative ale Curții Constituționale sunt texte cu valoare constituțională, fiind parte integrantă a Constituției, ele fac corp comun cu dispozițiile pe care le interpretează.

Totodată, HCC au caracter definitiv și obligatoriu, nu se supun nici unei căi de atac, și produc efecte juridice de la data emiterii acestora, deci prevederile stipulate de acestea trebuie să fie respectate de toate autoritățile publice, și în special de Parlament, dacă Curtea are obiecții cu privire la normele constituționale și prevede necesitatea modificării acestora.

Art. 28 din Legea nr. 317 din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, prevede că actele Curţii Constituţionale sunt acte oficiale şi executorii pe întreg teritoriul ţării, pentru toate autorităţile publice şi pentru toate persoanele juridice şi fizice. Totodată, pentru autoritățile publice este instituită obligativitatea de a executa actele corespunzătoare de jurisdicție constituțională.

Realitatea însă de fapt este alta, deorece în întreg sistemul nostru legislativ există norme care contravin Constituției, care sunt aplicate în practică și acționează pe întreg teritoriul RM, ne mai vorbind de normele care contravin Declarației de Independență și Preambulului, care formează un tot întreg cu textul constituțional. De aceea vom aborda în lucrarea noastră problema forței juridice a HCC și a executării acestora de către autoritățile publice, prin exemplu HCC36 din 5.12.2013

II. Corelația dintre Declarația de Independență – Preambul – Constituția RM

În orice stat dezvoltarea constituționalismului își trage originea din dezvoltarea istorică a acestei țări. Nu putem vorbi de apariția Constituției, fără abordarea aspectelor istorice care au stat la baza acesteia și au condiționat apariția unui mod suprem de ocrotirea valorilor general-umane. Constitutuția este legea supremă chiar și din considerentul că apare atunci când dezvoltarea istorică a unei țări a atins un anumit vârf, când în societate s-au stabilit acele principii și valori care sunt esențiale și necesare pentru existența acestei societăți.

În contextul dezvoltării constituționalismului al statului nostru, putem identifica ca fiind un punct de pornire- Declarația de Independență a RM care a fost adoptată și semnată la 27 august 1991 de către 278 deputați ai Parlamentului Republicii Moldova. Aceasta reprezintă expresia voinţei suverane a poporului manifestată prin dorința de a crea un stat democratic, suveran şi independent – Republica Moldova, înglobând principiile politico-juridice, general umane, naţionale şi istorico-culturale. Declarația de Independență este acest act care ne permite să vorbim de identitatea națională a poporului nostru, aceasta de fapt prin abordarea contextului istoric al dezvoltării țării noastre a avut scop de a stabili valorile primordiale ale statului independent Republica Moldova. Totodată, textul Declarației exprimă și ansamblu de valori democratice de nivel constituţional, care au operat pe teritoriul actual al Republicii Moldova în diferite perioade de timp şi în diferite formaţiuni statale, care, de fapt, constituie elemente ale identităţii noastre constituţionale. Astfel, în enumerarea din Declaraţia de Independenţă sunt incluse elementele care au fost considerate esenţiale în definirea identităţii constituţionale a noului stat şi a populaţiei acestuia: aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, identitatea lingvistică, democratizarea, statul de drept, asigurarea drepturilor sociale, economice, culturale şi a libertăţilor politice tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, inclusiv persoanelor aparţinând grupurilor naţionale, etnice, lingvistice şi religioase.[1] Se impune astfel concluzia că Declaraţia de independenţă reprezintă cea mai succintă afirmație a idealurilor constituționale ale Republicii Moldova.

Perioada de afirmare a independenței Republicii Moldova a înglobat procesul de recunoaștere a noului stat de toate statele lumii, devenind membră cu drepturi depline în organizaţii şi organisme internaționale, demonstrând astfel transformarea unui regim totalitar, în unul democratic, similar a statelor europene.

Crearea unui nou stat a presupus evident și elaborarea unei noi Constituții democratice, adoptată la 29 iulie 1994. Constituția reprezintă ansamblul regulilor de drept, indiferent de natura și forma lor, ce au ca obiect constituirea, competența, funcționarea și raporturile principalelor organe de stat între ele sau dintre ele și cetățeni.[2] Aceasta stabilește principiile pe baza cărora se organizează statul și societatea în sine, și nu are o importanță deosebită doar în plan juridic, dar și în contextul politico-istoric.

Vorbind despre Constituție, unde sunt reflectate valorile esențiale nu putem evita Preambulul acesteia. Preambulul are un rol semnificativ pentru înțelegerea întregului text constitutional cu exactitate și în esența sa. Astfel, se determină scopul Preambulului, care nu este doar de a garanta drepturi sau furniza argumente juridice, dar și de a stabili valorile fundamentale ale societății.[3] Comisia de la Veneția a exprimat opinia că «Preambulurile au, în primul rând, un scop politic şi reprezintă declarații politice menite să sublinieze importanța legii fundamentale, principiile sale, valorile și garanțiile, pentru statul respectiv şi poporul său. Pe cale de consecință, ele ar trebui să aibă şi o valoare unificatoare semnificativă»

Luând în considerație practica altor state, unde textului Preambulului este recunoscut caracterul obligatoriu ca o sursă juridică independentă a drepturilor omului și îi este conferită valoarea juridică echivalentă textului constituțional, în fața RM a apărut necesitatea abordării acestei probleme. Pe data de 22 aprilie 2013 Curtea Constituțională a emis o hotărâre prin care a statuat că atunci când există mai multe interpretări, opţiunea conformă Preambulului prevalează. (⸹59)

În acest mod, putem afirma că anume Declarația de Independență reflectă identitatea constituțională, având ca elemente esențiale care definesc această identitate (statul de drept, libertatea, independența, etc) precum și identitatea lignvistică, la care face trimitere și articolul 13 din Constituția RM, care urmează a fi analizat ulterior prin prisma Hotărârii interpretative a Curții Constituționale.

Prevederile exprimate în Preambulul Constituției Republicii Moldova, la rândul său, fac trimitere directă la actul prin care a fost proclamată independența statului – Declarația de Independență a RM. Deci prin prevederile sale, valorile ocrotite și scopurile urmărite, Declarația de Independență, Preambulul Constituției și însăși Constituția formează un tot întreg. Consacrarea acestui principiu printr-un act cu forța juridică a fost una necesară, mai ales că în cadrul statului nostru acest principiu nu este respectat, dacă ne referim la art.13 din Constituție privind limba de stat.

Astfel, problema dată a fost examinată de Curtea Constituțională prin Hotărârea din 5.12.2013 privind interpretarea articolului 13 alin. (1) din Constituţie în corelaţie cu Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, care urmează a fi analizată.

III. Comentariu HCC din 05.12.2013 privind interpretarea art. 13 din Constituție

În urma sesizărilor depuse la 26 martie și 17 septembrie 2013, Curtea Constituțională, în numele Republicii Moldova, a examinat sesizarea menționată, cu privire la explicarea dacă sintagma „limba moldovenească, funcționând pe baza grafiei latine” poate fi echivalată cu sintagma „limba română”, prin interpretarea articolului 13 din Constituție.

Cercetarea acestei sesizări a presupus câteva etape:

1. Contextul istoric, în urma căruia s-a menționat:

– Unirea Republicii Democratice Moldovenească cu România la 27 martie 1918;
– Revenirea la alfabetul latin și la limba română literară în perioada 1932-1938;
– Decretarea limbii moldovenești ca limbă de stat în RSSM și reinstituirea grafiei latine;
– Proclamarea independenței țării față de URSS prin Declarația de Independență din 27 august 1991;
– Limba română ca limbă de stat în textul Declarației.

2. Consultarea Curții Constituționale a opiniilor Academiei de Științe a Moldovei, Parlamentului, Președintelui și Guvernului în urma cărora:

-Academia de Științe a statuat convingător că în conformitate cu adevărul științific, limba oficială a statului este, de fapt, limba română, recunoașterea căreia a fost recunoscută și de organul legislativ suprem în Declarația de Independență;
– Președintele Republicii Moldova a lăsat la discreția Curții Constituționale necesitatea interpretării articolului 13;
– Parlamentul și Guvernul nu și-au prezentat opiniile scrise.
– Constatăm încă de la început că opiniile privind limba oficială a statului sunt diferite, iar interpretarea articolului 13 a stârnit controverse, abțineri și păreri cu conotații politice.

3. Concurența între două acte fundamentale, în urma căreia Curtea a observat că această sesizarea vizează, în esență, relația dintre Declarația de Independență – Preambul – Constituție. Astfel, s-au analizat diverse aspecte și principii cu valoarea constituțională, făcându-se referință la identitatea națională și lingvistică.

În urma acestei analize s-a constatat că aceasta corelație influențează raționamentul privind denumirea limbii de stat și că aceste doua acte importante (Declarația de Independență și Constituția), sunt de fapt în contradicție.

În primul rând, Declarația de Independență, prin natura sa, are valoare de text constituțional, deoarece reprezintă expresia majoră a voinței poporului, voință care a determinat proclamarea independenței, ulterior necesitatea adoptării unei Constituții, care evident leagă principiile din Constituție cu cele din Declarație. Din acest motiv, Curtea a statuat că Declarația de Independență este elementul originar, intangibil și imuabil al blocului de constituționalitate, având un rol-cheie în elaborarea Constituției. Astfel, este evidentă și o ierarhizare a acestor două acte. Chiar dacă Constituția este Legea Fundamentală într-un stat, s-a constatat că, de fapt, prevederile din Declarație prevalează și nici un alt juridic, chiar și Constituția, nu poate veni în contradicție cu aceasta.

În această ordine de idei, interpretarea Declarației de Independență, Preambulului și articolului 13 din Constituție, ne-a adus la ideea că norma primară imperativă privind denumirea limbii de stat, este dată în Declarația de Independență, ceea ce înseamnă că norma referitoare la limba română, o prevalează pe cea din Constituție din articolul 13.

În același context, Curtea reamintește și de principiile enunțate în Hotărârea nr.33 din 10 octombrie 2013 privind articolul 140 din Constituție (care urmează a fi analizat în capitolul următor), care prevede expres ca orice hotărâre interpretativă este obligatorie pentru toți subiecții raporturilor juridice, are putere de lege și este obligatorie deoarece se sprijină de principiile constituționale ale RM.

Astfel, Curtea Constituțională HOTĂRĂȘTE că Declarația de Independență este textul constituțional primar și imuabil al blocului de constituționalitate, textul acesteia prevalează orice altă prevedere și că această hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial.

IV. Considerații privind valoarea juridică a HCC prin prisma altor hotărâri.

Cercetând tema dată, am ales o hotărâre a CCM și anume cea din 5.12.2013, fiind una de bază, pentru că nu puteam să evităm importanța acesteia. Totuși nu am putut să formulăm o opinie obiectivă și argumentată reișind doar din prevederile unei hotărâri. De aceea am studiat câteva HCC care, în opinia noastră, pot determina valoarea juridică a acestora.

Una din acele HCC deja a fost menționată în lucrarea noastră , aceasta fiind HCC 33 din 10.10.2013 privind interpretarea articolului 140 din Constituție. Aceasta, fiind o hotărâre de interpretare a articolului 140 din Constituție, care se referă la hotărârile CCM, prin textul său a explicat valoarea hotărârilor Curții și obligația primordială de a executa aceste hotărâri. Precum e stipulat în Legea cu privire la Curtea Constituțională, după ce Curtea pronunță o hotărâre prin care o lege sau o parte a acesteia este declarată neconstituțională, Guvernul este obligat în timp de 3 luni să prezinte Parlamentului proiectul de lege referitor la modificarea, completarea sau abrogarea prevederilor respective, pe care Parlamentul le examinează în mod prioritar.

Totuși, luând în considerație că de multe ori HCC au fost ignorate de autoritățile publice sau nu înlăturau în esența problema neconstituționalității prevederilor respective, a fost nevoie de a interpreta textul Constituției cu scopul de a stabili prerogativele Curții de a contribui la exercitarea hotărârilor sale, totodată subliniind și valoarea acestor HCC.

Astfel, prin HCC din 10.10.2013 CCM a fost introdus un principiu, conform căruia HCC sunt obligatorii spre executare pentru toate autoritățile publice, aceasta având un statut de lege care se aplică pe tot teritoriul țării și pentru toate persoane fizice și juridice. Totodată, cu titlu de principiu a fost introdus că după declararea neconstituționalității unei legi prin care au fost făcute modificări în legislație, Curtea prin hotărârea sa menționează reintrarea în vigoare a prevederilor legale care au fost modificate prin legea declarata neconstituțională, până când nu vor fi adoptate modificări de către Parlament . În acest sens, pot apărea păreri că însăși CCM încalcă prevederile constituționale modificând textul Constituției , ceea ce nu intră în atribuțiile ei. Totuși, noi credem că acest principiu a fost unul necesar, din considerentul că CCM reprezintă acel organ care asigură supremația Constituției. Atunci când o lege se declară neconstituțională, ea deodată încetează să producă efecte juridice, deci norma juridică respectivă dispare. Faptul că de multe ori hotărârile CCM puteau fi ignorate, ducea la existența unor lacune în legea supremă care afecta direct întreagă funcționalitate a statului. De aici putem cu siguranță să spunem că aceasta hotărâre a elucidat rolul și puterea HCC într-un stat democratic.

O altă hotărâre a Curții pe care o vom analiza, este, probabil, cea mai cunoscută și cea mai discutabilă- HCC nr.7 din 04.03.2016 privind controlul constituționalității unor prevederi ale Legii nr. 1115-XIV din 5 iulie 2000 cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova (modul de alegere a Preşedintelui). Aici noi putem să vedem practic toate cele expuse anterior referitor la forța și valoarea juridică a HCC.

Examinând sesizarea depusă în care era prezentată solicitarea controlului constituționalității legii prin care a fost modificat modul de alegere a Președintelui RM, în anul 2000, Curtea a analizat însăși procesul de adoptare a prevederilor acestei legi care se refereau la modul de alegere a Președintelui și a constatat că acestea au fost adoptate cu încălcări procedurale. Conform Constituției, orice proiect de lege care se referă la revizuirea Constituției trebuie să fie avizat de către CCM cu votul a cel puțin 4 judecători Costituționali. Vorbind la general putem să spunem că acest proiect a fost avizat, și se pare că procedura a fost respectată. Dar, dacă analizăm însăși procedura putem constata faptul că, unele norme din articolele avizate care priveau modul de alegere a Președintelui au fost modificate și adoptate fără solicitarea avizului repetat al Curții.

A doua problemă care a fost condiționată de adoptarea acestor modificări ai Constituției în anul 2000 a devenit practic un blocaj al instituției Președintelui și totodată nestabilitatea puterii în stat. Conform articolului cu privire la modul de alegerea a președintelui, aceasta trebuia să fie ales de Parlament, în cazul în care pe parcursul a două scrutine Parlamentul nu putea să aleagă Președintele, acesta era dizolvat și se constituia un nou Parlament. Perioada când aceste modificări au fost în fondul activ al legislației, a fost o criză a funcționalității statului, fiindcă de multe ori Președintele nu era ales și în perioada anilor 2009-2012 putem constata că interimatul Președintelui a consumat aproape întreaga durată a mandatului unui Preşedinte. Astfel, noi putem spune, că prin adoptarea acestor modificări ai Constituției, deodată a fost creat de fapt un mecanism de rupere a unității constituționale între instituțiile politice a statului, din motivul că instituția Președintelui practic nu funcționa. Astfel, Constituția care are menirea de a consolida democrația într-un stat și de a asigura funcționalitatea eficientă a acestuia, a creat un sistem de blocaj constituțional, afectând principiul separației puterilor în stat.

În acesta HCC putem vedea aplicarea nemijlocită a principiului stipulat în HCC analizată anterior, ceea ce confirmă ideea că, odată ce o normă constituțională a fost interpretată de CCM, acesta devine obligatorie, iar orice altă interpretare devine neconstituțională. Reieșind din principiul dat, Curtea a declarat neconstituționale prevederile legii cu privire la modificare Constituției și prin textul acestei hotărâri în fondul dreptului pozitiv au reintrat prevederile anterioare, și anume faptul că Președintele RM va fi ales de popor, la fel cum a fost până reforma din anul 2000. Astfel, a fost evitată posibilitatea ignorării de către Parlament a hotărârii prezente, care ar putea reieși mai mult din motive politice. Curtea, prin hotărârea sa, a contribuit la modificarea legii supreme în așa mod ca aceasta să-și îndeplinească scopul său principal- asigurarea democrației în stat.

Concluziile și recomandări

Analizând tema respectivă, putem spune că nu există o părere unanimă în ceea ce privește forța juridică a HCC.

Dacă avem să analizăm Legea cu privire la actele normative, constatăm că art.6 care precizează categoriile de acte normative, nu include HCC. De aici derivă faptul că în legislația nu este stipulat expres din ce categorie de acte normative fac parte HCC.

Totuși, analizând jurisprudența Curții Constituționale, și anume HCC menționate mai sus, putem concluziona că HCC au valoarea supremă, fiind definitive, obligatorii și nu pot fi supuse nici unei căi de atac.

Pentru a preciza mai clar și a stabili sensul mai larg al acestor caracteristici, CCM a emis câteva HCC prin care stipulează expres că hotărârile sale au valoare de lege constituțională și nu pot fi ignorate de autoritățile publice responsabile de exercitarea acestora. Aceasta presupune că ele devin și izvoare de drept și pot contribui direct la exercitarea puterii de stat și consolidarea societății. Totodată, HCC de interpretare a Constituției devin partea integrantă a textului constituțional.

În aceasta ordine de idei, putem veni cu recomandarea ca Legea cu privirea la actele normative să fie modificată, incluzând HCC ca acte normative distincte. Aceasta s-ar explica prin faptul că, HCC au o valoare de lege constituțională, dar totuși nu pot fi numite legi în adevăratul sens al cuvântului. Însă considerăm că este extrem de important ca Hotărârile Curții să fie distinse de celelalte acte normative printr-o prevedere legală, fiind cunoscută și respectată de toate autoritățile statului și toți cetățenii lui, neavând ulterior dubii în ceea ce privește valoarea lor juridică.

În ceea ce privește Hotărârea din 05.12.2013, constatăm că aceasta este una interpretativă, ceea ce înseamnă că, de fapt, articolul 13 din Constituție nu a fost declarat neconstituțional. Această hotărâre interpretativă a oferit doar necesitatea ca acest articol să fie revizuit de către Parlament, și ulterior să adopte o normă nouă, care nu ar contravine Declarației de Independență. Deci, practic am văzut că în hotărârile interpretative Curtea nu doar stabilește sensul clar al unei norme din Constituție, dar poate constata necesitatea modificării textului Constituțional, fiind în cazul dat un arbitru. Însă observăm o absență a activității Parlamentului în această situație, din motive politice evidente. Cu toate acestea, în discursurile parlamentarilor sau a altor funcționari ai organelor de stat, se regăsește tot mai des sintagma „limba de stat”, cu scopul de a evita apariția oricăror conflicte.

Suntem de părere că Parlamentul ar trebui să se autosesizeze cât mai rapid referitor la această problemă, deoarece vizează problema identității lingvistice, problemă ce de fapt ar trebui să dispară după 27 de ani de independență și existență ca un nou stat. Venim cu o recomandare către Parlament de a reexamina articolul 13 din Constituție și de a ajunge la o părere unanimă (una corectă din punct de vedere științific și istorico-cultural) privind denumirea oficială a limbii de stat și desigur modificarea articolului ulterior.  

Ecaterina Șaporda, Mădălina Ursu / https://juridicemoldova.md 

Preluat de la: Timpul.md